sâmbătă, 1 decembrie 2018

„Rogue” (Gemini, #2) de Monica Ramirez

Mulțumesc scriitoarei Monica Ramirez pentru cartea oferită spre recenzie. 

DESCRIEREA: O scurgere de informații în mediul cibernetic avertizează Casa Albă în legătură cu un plan devastator aflat pe agenda expansionistă a Kremlinului. Președintele american pune în scenă o operațiune ultra secretă de anihilare a agresiunii rusești. Un operator NOC e trimis la Moscova cu o misiune imposibilă. Un agent SVR lucrează contra cronometru în Seattle pentru a îndeplini ordinele Kremlinului. O actriță celebră e implicată în planurile a două puteri mondiale, riscând să fie strivită între doi coloși angajați într-o cursă nebună al cărui rezultat final nu poate fi decât o iminentă coliziune. Orbiți de răzbunare, adversarii caută paritatea, astfel încât escaladarea situației devine inevitabilă chiar și cu riscul anihilării reciproce. Doi spioni rivali sub acoperire își unesc forțele pentru a preveni o catastrofă mondială cu repercursiuni inimaginabile, în timp ce încearcă să jongleze cu o iubire extrem de riscantă.

O incursiune șocantă în culisele diplomatice ale politicii internaționale, dincolo de operațiunile militare convenționale, în epicentrul afacerilor clandestine unde politicienii, spionii și mercenarii se ciocnesc în războaie secrete ce nu intră niciodată sub incidența reflectoarelor presei internaționale.

Nu privi peste umăr. Nu ești niciodată singur. Moscova joacă după regulile ei.

RECENZIA: Nu știu dacă am mai scris în recenziile anterioare ale cărților Monicăi Ramirez – și cum nu-mi mai aduc aminte, voi spune acum –, dar de fiecare dată când mă apuc să citesc fie vreun roman stand-alone, fie vreun început sau o continuare a vreunei serii, am o ușoară teamă și reticență în a pătrunde în lumea creată de aceasta. Pentru cei care sunteți la curent cu subiectele pe care le abordează, de cele mai multe ori scriitoarea – sau aflați abia acum –, cunoașteți faptul că nu este tocmai ușor să vă acomodați cu acțiunea cărților. Și nu pentru că ar avea vreun stil de a scrie dificil, cu detalii care să vă îngreuneze înțelegerea sau cu termeni din cei mai ciudați – fără a lua în calcul denumirile armelor care, oricum, nu consider că trebuie să știi decât că este o armă mortală –, ci pentru că subiectul în sine aduce cu el o greutate care îți apasă pieptul. Meseriile pe care le au marea majoritate a personajelor nu sunt tocmai dintre cele mai sigure, în care să îți permiți să îți faci planuri personale pe un termen îndelungat și în care să fii ferm convins că vei mai vedea ziua următoare. Iar pentru mine acesta este un factor destul de greu de suportat, deoarece îmi permit să mă atașez foarte mult de vreun anume personaj secundar, din cauza faptului că există posibilitatea să ajung să sufăr după un anumit timp. Am ținut foarte mult să fac această introducere – scriind la modul general, nu raportându-mă strict la volumul Rogue –, deoarece vreau să continui prin a spune următoarele: indiferent de câtă tristețe îmi va aduce vreo carte scrisă de Monica Ramirez – și chiar am suferit de pe urma morții anumitor personaje! –, când mă gândesc la emoțiile de natură mult mai plăcută pe care le simt atunci când citesc ceva scris de aceasta, compensează cu mult tot răul. 

Fiind obișnuită cu seria Alina Marinescu, în care fiecare volum se continua de la finalul anteriorului, având cam aceleași personaje – cu cele câteva noi prezente în fiecare carte –, așa mă așteptam să se întâmple și în seria de față. Dar nu, deoarece am rămas surprinsă să constat că Owen și Jadyn au fost inexistenți în Rogue, locurile lor – ca personaje principale – fiind ocupate, de această dată, de Vaughn și de o anumită domnișoară; dacă îi menționez numele, sunt sigură că voi da un spoiler enorm, așa că nu. Veți descoperi singuri despre cine este vorba și ce legătură există în aceasta și cel menționat mai devreme. Și că tot l-am adus în discuție pe Vaughn – personaj care a apărut și în Gemini, împreună cu alte câteva –, am fost chiar foarte fericită când am descoperit că Rogue îl avea ca pion principal pe acesta, deoarece țin minte că mi-a plăcut de el foarte mult în volumul anterior. Chiar foarte mult! Și cum în Gemini nu a fost un personaj care să fi apărut chiar de fiecare dată când mi-aș fi dorit, în Rogue am avut parte de prezența lui din plin. Nu mai știu exact toate motivele pentru care l-am admirat atât de mult în volumul anterior, dar sunt convinsă că au fost cam aceleași din acesta, în cartea de față adăugându-se și unele aspecte pe care nu am avut cum să le observ, despre el, în Gemini. Și ca să mă fac mai bine înțeleasă, este un personaj enigmatic, foarte cameleonic și cu o minte ascuțită, care refuză să piardă chiar și cea mai mică greșeală vizibilă unui ochi experimentat și antrenat. Pentru că – ținând cont de ce s-a întâmplat cu el într-un loc anume, atât de brusc și de încețoșat –, pentru un personaj cu o inimă mai moale, cu un simț de observație nu atât de fin și cu o încredere în ceilalți atât de mare și de oarbă, tot prin ce a trecut Vaughn ar fi fost foarte greu de privit dintr-un alt unghi; unul mai puțin prietenos și mai frumos feeric.  

Contrar aparențelor, relația dintre Konstantin și Lana a fost una care pe mine oarecum m-a atins destul de mult. Nu a fost una dintre cele mai pasionale, mai vizibile și mai fericite, dar atât cât s-a arătat la suprafață, a fost de ajuns ca, pentru mine, să însemne ceva și să mă atingă acolo, în locul acela special din inimă. Iar faptul că au fost nevoiți să treacă prin atât de multe, fiecare cu un trecut atât de dificil și de tulburător – cel mai mult mi-a plăcut modul cum Monica Ramirez a construit lumea din spatele vieții Lanei –, au oferit o și mai mare savoare volumului. Și cu toate acestea, mi-a fost destul de greu să ajung să plac și personaj, în același timp în care îmi venea să îl strâng de gât de furie. Pentru că Lana, în afară de toată acea compasiune, apreciere și laudă pe care i-am adus-o pe parcursul lecturării, mi-a oferit și o sumedenie de sentimente, dintre cele mai urâte. Când am ajuns într-un anumit punct cu volumul, îmi venea să o strâng atât de mult de gât, să îi dau un șut zdravăn în fund sau să o păruiesc puțin, încât stăteam să mă gândesc dacă tot ceea ce am spus despre ea, de bine, mai are vreo relevanță în fața tuturor sentimentelor de ură. Și cu toate că știu finalul lui Rogue, nu pot să îmi scot din suflet și acea dezamăgire pe care am simțit-o pentru ea; chiar și ajungând să cunosc toate motivele din spatele acțiunilor ei mai puțin pe placul meu.

Și cum tot am scris titlul volumului, am fost foarte surprinsă că constat semnificația acestui cuvânt – rogue. Deoarece mă așteptam să însemne cu totul altceva – și știu că pare ca nuca în perete, dar zău de nu m-am gândit de cel puțin zece ori la Rogue din X-Men atunci când se pronunța acest cuvânt în carte, ha-ha! –, îmi apăreau prin față tot felul de idei și de chestii care să mă ducă la acest rogue, când colo el referindu-se la cu totul și cu totul altceva. Și nu pot spune că am fost dezamăgită, deoarece chiar nu am fost. Pentru că a fost atât de scurt și la obiect, de atât de evident și totuși atât de ascuns, încât m-a bufnit puțin râsul atunci când am descoperit semnificația lui. Clar o să fiți surprinși atunci când o să ajungeți să citiți acest volum și veți afla la ce m-am referit! Încă un punct alb pentru acest volum, încă un motiv pentru care îmi place mult să descopăr cărțile Monicăi Ramirez

Cât despre stilul autoarei, pot spune că am scris de atâtea ori despre el, încât m-aș repeta de prea multe ori dacă l-aș aduce din nou în discuție. În schimb voi scrie despre faptul că Rogue mi-a plăcut mult mai mult față de Gemini. Poate pentru că m-am conectat mult mai bine cu personajele principale și cu toate cauzele lor, poate pentru că relația dintre Vaughn și acea anume domnișoară mi s-a părut a fi mult mai naturală și deloc forțată față de cea dintre Owen și Jadyn, dar și pentru că subiectul în jurul căruia s-a petrecut volumul m-a ținut mult mai în priză. Când vine vorba despre Rusia, despre senzațiile acelea pe care le simt pe șira spinării atunci când mă gândesc la conducătorii acestei țări – sau la țară în sine –, sunt mult mai atentă și mai prinsă în tot ce se întâmplă. Iar Rodin, ei bine, cred că acest personaj – pe care l-am considerat negativ și nu prea – a fost unul dintre cele mai fascinante și mai interesante pe care le-am descoperit în cărțile autoarei. Plus că, toate acele conversații pe care le începea cu diferite morale despre anumite lucruri pe care le făceau animalele de pradă – crocodili, vulturi, șerpi, ș.a.m.d. –, mi s-au părut dintre cele mai sadice și mai inteligente. Deoarece felul cum reușea să strecoare frică și teroare în oamenii care se înfățișau în biroul lui, pe de o parte mi-a provocat și mie aceleași trăiri de îmi făceau inima să bată mai tare – plus că mi-l imaginam exact în fața mea –, pe de cealaltă parte am simțit o admirație și un interes foarte mare pentru parcursul acestui personaj în volum. Și chiar nu am putut să nu mă gândesc la Putin în unele momente când se afla Rodin în scenă! A fost ceva pe atât de groaznic, pe cât de savurat. 

Rogue a fost un volum enigmatic, misterios, cu atât de multe secrete și cu o sumedenie de conspirații. L-am privit ca fiind un volum cameleonic, chiar dacă mai puțin violent față de Gemini – în privința sângelui și a tuturor acelor scene de teroare adusă odată cu moartea –, dar categoric mult mai inteligent. Pentru că au fost unele acțiuni făcute de anumite personaje, pe care le-am privit foarte apreciativ, și nu de puține ori mi-am spus: „eh, asta chiar a fost inteligent pusă în aplicare!” De la cea am spus despre felul de a aborda personajele a lui Rodin, până la unele mult mai sângeroase – poate – și care îți ofereau o paletă mult mai restrânsă de acțiune. Pentru că totul a părut atât de evident și de clar, încât cu greu – dacă nu cunoșteai detaliile în profunzime – puteai să nu te lași prins în capcană și să nu ajungi la concluziile pe care și le-au format unele personaje. Așa că, da, categoric pentru mine a fost un volum mult mai inteligent și pe care l-am citit cu și o mai mare plăcere. Iar deznodământul tuturor situațiilor limită în care au fost prinși Vaughn și celelalte personaje a fost exact așa cum ar trebui să existe într-o carte de genul – surprinzător de neașteptat, altfel față de ce mi-am format din ideile pe care le-am cules de pe parcursul volumului, dar și foarte logic. Așa că, după lecturarea primelor două volume ale trilogiei – ca de obicei –, sunt foarte curioasă și nerăbdătoare să mă „scufund” și în cel de-al treilea: Ops Files: Intelligenex. Dar și să descopăr semnificația pe care o are titlul. Până când voi ajunge să îl citesc – pentru că dețin și volumul final –, mă voi holba la el, ca de fiecare dată când mă uit în biblioteca personală, atunci când trec pe lângă ea. Pentru că – de ce nu? – ne place să ne facem rău holbându-ne cu jind la cărțile pe care încă nu am apucat să le citim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu