miercuri, 18 iulie 2018

„Ziua în care am învățat să zbor” (Ziua în care am învățat să zbor, #1) de Alina Șerban

Mulțumesc editurii Quantum Publishers pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Oskar Kaufmann află în ziua de Crăciun că ar putea suferi de o boală ce i-ar putea da viața peste cap. Cu toate astea, alege să-și petreacă sărbătorile cu familia, în Dinkelsbühl, fiind o tradiție ținută mai mult din obligație decât din plăcere. Așa facem cunoștință cu familia Kaufmann, punct central și sursa multora dintre conflictele definitorii ale romanului. Prin membrii ei, putem vedea cum prinde viață o cronică de familie care ajunge să fie coloana vertebrală a întregii acțiuni.

Încercările lui Oskar de a face față depresiei care-l macină și acceptarea faptului că propria familie ar putea fi autorul moral al bolii mintale de care suferă sunt punctele cheie ale romanului. Cum poate cineva sp lupte când totul în jurul lui se destramă? Asta este întrebarea care conduce acțiunea romanului și al cărei răspuns îl aflăm de la personaje.

RECENZIA: O să pară puțin ciudat că încep recenzia acestei cărți fix cu imaginea de sus, dar simțeam, într-o oarecare măsură, să dau startul cu acest aspect. Nu se întâmplă tot timpul ca o copertă să aibă un impact atât de puternic asupra ochilor mei, dar când a fost vorba despre aceasta, mi-a fost cam greu să uit despre Ziua în care am învățat să zbor. Este evident că s-a datorat culorilor foarte stridente, acestor nuanțe de portocaliu, dar cred că a fost mai mult de atât, și tind să mă îndrept spre faptul că arată ca și cum ar face parte dintr-un tablou pictate pe pânză. Și mie îmi plac foarte mult tablourile de genul! Iar pentru minte acest aspect  cu toate că totul ar părea dus la un subiectiv extrem, dacă există așa ceva  a adus o bilă albă cărții. Poate unii cititori nu dau mare importanță coperților, spunând că de fapt conținutul este cel care contează cel mai mult, și nu spun că nu este adevărat, doar că, atunci când vezi o carte, dacă nu prea te atrage coperta, ochii o să îți fugă la o altă carte de lângă. Cel puțin la mine așa se întâmplă. 

În momentul în care am citit descrierea și până să ajung să parcurg volumul, îmi formasem în cap ideea cum că acest Oskar Kaufmann era jucat de un copil, nicidecum de un adult în toată regula. Cum am ajuns la această teorie, v-ați întreba unii dintre voi? M-am obișnuit să alătur câte o boală cu un copil, când a fost vorba despre vreo carte cu un astfel de subiect, deoarece după ce am văzut filmul Minunea – după romanul cu același nume, de R. J. Palacio , m-a marcat foarte mult povestea lui August Pullman, încât am rămas mereu cu gândul acesta. Cu toate că atunci când vine vorba despre o boală mentală la un copil, este cam greu să procesezi foarte bine informația. Cum să îmi imaginez cum ar fi fost povestea în afară de una tragică? Pe de o parte m-am bucurat că personajul principal nu a mai fost un copil, deoarece mi s-ar fi părut mult prea dureros totul, în schimb, pe de cealaltă parte, nici nu m-a încântat foarte mult, deoarece în clipa în care înaintam cu povestea și vedeam cu ce se confrunta Oskar, nu mi se mai părea nimic foarte fericit. Poate că ar fi trebuit să fiu mai pregătită, având în vedere că urmez o facultate de psihologie și știu cam cu ce se mănâncă bolile mentale, dar consider că niciodată nu ești destul de pregătit, oricât de bine ai crede că ai cunoștință de acea boală. Este o boală până la urmă, este ceva greu de privit din punct de vedere emoțional, cu atât mai mult când nu știi ce ai putea face pentru a-i alina suferința persoanei respective sau, și mai mult, să ai capacitatea de a-i pătrunde în minte, pentru a vedea cu ce se confruntă. Ce simte de fapt, cum se luptă și cât de chinuitor este pentru el să se trezească în fiecare dimineață pentru a supraviețuii la încă o zi de durere și suferință. Este de-a dreptul sfâșietor!

Tot ce se întâmplă în Ziua în care am învățat să zbor, am interpretat ca fiind o luptă continuă fie de regăsire, fie de acceptare, întreg conținutul fiind învelit în secrete pe care cei de lângă Oskar au încercat, de-a lungul timpului, să nu le dezvăluie. Pentru că, în ciuda faptului că personajul principal este Oskar Kaufmann, toată povestea nu se învârte numai în jurul lui. Atât familia, cât și celelalte personaje se confruntă cu tot felul de probleme, dezamăgiri și nesiguranță, iar boala de care suferă tânărul nu face decât să accentueze și mai mult acele aspecte negative. Cu atât mai mult cu cât acesta nu se simte tocmai pregătit – sau nu dorește să își împovăreze familia cu și mai multă durere – să dezvăluie acea suferință cu care se confruntă. Ziua în care am învățat să zbor vorbește, în primul rând, despre viața crudă, despre viața adevărată – fără pic de fantezisme și finaluri fericite –, despre acea regăsire pe care am menționat-o mai la începutul paragrafului, dar și despre multe altele pe care le veți descoperii doar citind. Plus că volumul a avut acel ceva ce i-a dat o alură de profunzime, de parcă autoarea a vrut să pătrundă mai adânc în străfundurile conștiinței personajului, încercând să scoată la iveală o altfel de latură omenească. Chiar și fără acel aspect al bolii mentale de care suferea Oskar, categoric l-aș fi putut cataloga ca fiind un roman psihologic, deoarece are elemente ce l-ar fi dus în acel gen și fără partea aceasta evidentă. 

Cu un iz altfel, cu acțiunea petrecută într-o oraș german, Alina Șerban a oferit un altfel de parfum terestru. Nu țin minte să fi citit cărți în care acțiunea să se petreacă în Germania din zilele noastre, iar acest lucru m-a bucurat foarte mult, deoarece, în interiorul meu,  îmi doream un peisaj nou într-o poveste, neexplorat de imaginația mea. Și chiar am simțit nevoia, imediat după ce am început să citesc Ziua în care am învățat să zbor, să caut pe Google imagini din Dinkelsbühl – orașul în care se petrece acțiunea romanului –, deoarece voiam să îmi formez, de la început, un tablou de unde să încep să alătur și despre ceea ce ne povestise scriitoarea. Un oraș rustic, de poveste, pe care, cu siguranță mi-ar plăcea să îl vizitez cândva. Pe lângă amplasarea geografică, stilul Alinei Șerban este unul care introduce cu ușurință cititorul în poveste, volumul având capitole scurte, cu o narare care nu plictisește, aceasta și-a construit o carte care se poate lectura fără prea mare dificultate. Exceptând subiectul mai puțin confortabil, din anumite puncte de vedere. Și cu toate aceste aspecte care mi-au plăcut și pe care le-am tot menționat, au existat anumite inconveniente în roman. În primul rând, cu toate că am spus că autoarea a scris capitole scurte, ușor de citit, unele întâmplări le-am considerat ca fiind mult prea grăbite. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să fi insistat mai mult pe acele scene, să creeze un suspans mult mai profund, nu să scrie anumite replici, ca dintr-un impuls. Și în al doilea rând, Oskar suferea de o boală despre care – așa cum am mai menționat în descriere – nu prea dorea să vorbească, și cu toate acestea am simțit că se destăinuia cu mult prea multă ușurință. Ar fi fost mai potrivit dacă ar fi meditat mai mult în această privință. Știu că o boală psihică te trece dintr-o stare într-alta, ești imprevizibil, de cele mai multe ori, reacțiile tale nu sunt cele la care s-ar fi așteptat cei din jur – dar nici tu –, dar în acele clipe nu l-am simțit pe Oskar în acea cumpănă. 

Per total, romanul a fost interesant, cu un titlu care sigur atrage și care, categoric are o semnificație foarte puternică asupra poveștii, fie ea metaforică sau nu. A fost un roman pe care cred că îl poate citi oricine, chit că are o afinitate pentru cărțile psihologice sau se îndreaptă mai mult spre alte genuri, deoarece cărțile despre viață, în general, este bine să fie citite de orice fel de cititor. A fost un prim volum din care ai câte ceva de învățat, câteva lucruri la care să meditezi, dar și unele pe care să le privești dintr-un unghi diferit. Și în afara acelor mici inconveniente menționate mai sus, Ziua în care am învățat să zbor mi-a plăcut poate mai mult decât m-aș fi așteptat înainte. Plus că, așa cum am zis la începutul recenziei, am descoperit o cu totul altă poveste, față de cum îmi formasem ideile înainte să o citesc. 

sâmbătă, 14 iulie 2018

„Reconstituind-o pe Amelia” de Kimberly McCreight

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Kate se află în mijlocul celei mai importante întâlniri din carieră atunci când primește un telefon de la liceul Grace Hall, școala exclusivistă din Brooklyn a fiicei sale. Amelia a fost suspendată de la cursuri, cu efect imediat, iar Kate trebuie să vină să își ia fiica – fără întârziere. Stresul lui Kate legat de plecarea intempestivă de la birou se transformă în curând în panică atunci când ajunge în fața clădirii liceului și găsește mașini de poliție, de pompieri și o ambulanță. Însă este prea târziu pentru Amelia. Și pentru Kate.

Eleva silitoare și cu perspective academice strălucite a fost prinsă copiind la examen și s-a sinucis aruncându-se de pe acoperiș. Sau cel puțin asta este versiunea pe care liceul Grace Hall i-o servește lui Kate. Cuprinsă de durere și cu întreaga ei lume năruindu-se în jur, este explicația pe care se obligă să o creadă și ea. Totul până ce primește un mesaj anonim: Amelia nu a sărit.

Reconstituind-o pe Amelia este povestea primelor iubiri secrete, a vechilor prietenii și a unui club de fete cu tradiții înrădăcinate adânc. Dar înainte de toate este povestea unei mame care ar face orice ca să apere memoria fiicei sale, pe care nu a putut-o salva.

RECENZIA: Îmi doream să citesc un thriller. Nici nu mai știu care a fost ultima carte pe care am citit-o, care să se încadreze în acest gen de literatură. Bine, pentru mine și sufletul meu, Reconstituind-o pe Amelia nu a fost chiar un thriller, deoarece mai mult am primit-o ca fiind o dramă a unei mame – în primul rând, apoi cea a tinerei Amelia – care și-a pierdut copilul silitor, cuminte, cauza fiind sinuciderea. Când nu ai ce face, te conformezi cu acea concluzie la care ajunseseră poliția, a legiștii și așa mai departe, dar când primești brusc un mesaj în care ți se spune că fiica ta nu s-a sinucis, stai și îți pui două întrebări: dacă s-a sinucis de fapt, iar destinatarul dorește doar să îți facă rău, de ce ar face-o? și dacă, totuși, Amelia nu s-a sinucis, atunci cine a omorât-o și – din nou de ce ar dori cineva să ia viața unui copil cuminte, care își vede de treaba lui și nu face rău nimănui? Faptul că mama Ameliei rămăsese moartă pe dinăuntru, durerea fiind îngrozitoare și chinuitoare, ce avea să o bântuie întreaga viață, asta nu a oprit-o cu nimic din a lupta pentru a răspunde la de ce?. Iar de aici totul o ia pe o cărare strâmtă, cu denivelări, ca într-un punct să se lărgească într-o pajiște nu foarte plăcută vederii. Întrebări peste întrebări, răspunsuri care aduc cu ele alte nelămuriri și secrete la care nu te-ai fi gândit niciodată că ar putea să fie posibile. Cel puțin nu de la anumite persoane. Drame de familie, singurătate din toate părțile și o duritate din partea anumitor personaje pe care – nu ai cum să nu te întrebi dacă este sau nu adevărată – nu o prea poți înțelege. Dar realitatea asta relevă, duritate și compromisuri pe care ești obligat să pui în aplicare.

Perioada adolescentină, acei ani în care atât corpul, cât și mintea trec printr-o transformare uriașă, anii în care treci prin generală și liceu – mai accentuat fiind în cea de-a doua etapă – pot fi de-a dreptul marcanți pentru anumiți tineri. Sunt anii aceia în care fie ajungi să fii popular și văzut bine de toți ceilalți elevi, fie ești disprețuit și ajungi batjocura tuturor, fie – pentru că, din fericire mai există și cea de-a treia categorie – rămâi în umbră, fără să ieși cu nimic în evidență. Dar nici aici nu este nimic garantat, nimeni nu îți asigură că dacă îți vezi de treaba ta, o să rămâi nevăzut. Am urât enorm de mult liceul, generala nu prea deoarece aveam destul de multe prietene pe atenția cărora să mă concentrez, dar liceul a fost pentru mine mai singuratic și mai independent, ca să o spun așa. Din câte știu și din câte se vede, în România fenomenul de bullyng nu s-a ajung chiar la extrem, dar în alte țări – cu precădere în Statele Unite ale Americii – elevii sunt umiliți într-atât de rău încât ajung să se sinucidă. Am scris asta doar ca să fac o mică introducere, dar asta nu înseamnă că Amelia – dacă s-a sinucis sau nu – a făcut-o neapărat din cauza asta. Am ținut mai mult să menționez acest aspect, deoarece aceste așa-zisele „jocuri” se propagau pe mai multe fronturi și l-am privit ca fiind un factor important în dezvoltarea întregii povești.  

Așa cum scrie pe prima coperta principală a cărții: „Tu chiar știi tot ce îi trece fiicei tale prin cap?”. Oare părinții care sunt siguri că își cunosc foarte bine copiii, chiar au dreptate când afirmă acest lucru? Sunt convinși că odraslele lor le spun toate secretele, toate supărările, toate temerile și persoanele de care se îndrăgostesc? Îmi este imposibil să cred asta, și oricât de strict ar fi un anume părinte, supraveghindu-și copilul peste tot – atât online, cât și offline –, există o anumită barieră pe care aceștia nu o pot trece. Va exista un moment, o clipire din gene, în care copilul să își spună: „mai bine nu îi spun mamei sau tatei”, „nu trebuie să mai știe ai mei tot”, „nu mă vor înțelege”, sau alte și alte gânduri mai inocente sau mai puțin de trecut cu vederea. Mama Ameliei oare și-a înțeles în totalitate fiica, avea toată garanția că gândurile Ameliei erau doar pozitive și îi cunoștea chiar și cea mai mică angoasă? Nu! Pe tot parcursul cărții am încercat să fac o asemănare între anumite scene din carte și perioada mea din liceu, să descopăr dacă singurătatea mea m-ar fi putut aduce în pragul de a ajunge precum Amelia. Și chiar nu știu, deoarece unele scene mi-a fost greu să le privesc ca fiind posibile în realitate. Poate că lumea este mult mai dură față de cum am privit-o eu, până acum, sau poate că filmele de genul nu mi-au oferit maximul pe care îl poate aduce o situație de acest fel. Viața Ameliei  – aș fi o ipocrită să spun că nu a fost frumoasă... până la un punct – s-a desfășurat așa cum ar trebui să se petreacă una a unui copil, dacă nu împlinit în totalitate, măcar în 90%. Dar când acel procentaj de 10% cântărește mai mult decât restul, și dacă mai ești și influențat și din afară, 90 se poate transforma în 10, și invers.

Kimberly McCreight are un stil nu care doar te prinde foarte ușor în poveste, dar foarte versatil, un mod de a nara perfect pentru genul acesta de cărți. Sau poate să fie doar felul cum a tradus Laura Nureldin romanul? Dar mă cam îndoiesc că un traducător poate face schimbări radicale în stilul unui autor. Cert este că a reușit să construiască povestea în așa fel încât să decurgă toată acțiunea liniar, fără a lăsa cititorul în ceață sau a-i aduce anumite neplăceri privind neînțelegerea unor aspecte. Toate întrebările pe care cel care lecturează și le va pune pe parcursul romanului, își vor avea răspunsurile până când va închide ultima pagină. Doar dacă nu își va adresa anumite întrebări, la care scriitoarea nu s-a fi gândit că ar trebui să existe. În orice caz – făcând un mic rezumat în privința stilului de a scrie –, a fost o carte care s-a citit foarte ușor, și dacă nu aș fi avut problema cu care mă confrunt, care să îmi restricționeze orele de citit pe zi, categoric că în două zile, maxim, aș fi terminat-o. Deoarece m-a ținut atât de bine conectată încât, atunci când știam că eram nevoită să mă opresc din citit, mă gândeam numai la ce avea să se întâmple din punctul în care a trebuit să închid cartea. Și cu toate că subiectul a fost unul nu foarte ușor de digerat, unul la care ești nevoit să te gândești mult timp după terminarea cărții, pe de o parte m-am bucurat foarte mult de această poveste. M-a adus în punctul în care să îmi pun și eu anumite întrebări și să am câteva planuri despre cât de atentă va trebui să fiu cu sora mea, să încerc să îi înțeleg cât mai bine supărările, și cu toate că vor exista anumite secrete între noi – cu toate că nu îmi doresc –, să fie într-atât de deschisă cu mine și cu mama, încât să nu treacă singură prin momente cruciale, care să o facă nefericită. Are abia unsprezece ani, dar foarte curând va începe acea transformare de personalitate și de restul, unde trebuie să aibă persoanele dragi lângă.  

Într-o carte cu un astfel de subiect, îmi este cam greu să îmi aleg un personaj preferat, dar așa cum am menționat în postarea anterioară – cea cu leapșa –, Kate Baron, mama Ameliei, m-a impresionat foarte mult prin tot ceea ce a făcut, de la început și până la sfârșit. Faptul că nu s-a dat bătută o secundă, că s-a zbătut să sape cât mai adânc, în ciuda obstacolelor puse în calea ei de alte persoane, m-a determinat foarte mult să o apreciez și să o respect. O respect deoarece, cu toate că este un personaj dintr-o carte, știu că în lumea asta părinții cu greu acceptă că odorul lor și-a luat viața, cu atât mai mult când primesc un mesaj anonim în care cineva îi asigură că nu a fost așa, și că de fapt a fost omorât. Categoric că nu sunt mulți cei care ar primii un astfel de mesaj, mulți resemnându-se cu acest gând și încercând să își ducă traiul – ce este drept, cu sufletul sfâșiat de durere și întrebări – așa cum pot, dar cu siguranță că există cazuri în care părinții trec peste decizia autorităților, încercând să afle răspunsuri pe cont propriu. Atât pentru a-i pedepsii pe cei care i-au adus moartea copilului lor, dar și pentru a-l lăsa să se odihnească în pace. Este un subiect pe care numai un părinte – fie că și-a pierdut un copil sau nu – îl poate descrie cel mai bine în cuvinte. Cert este că, întorcându-mă că Kate, să fii sfâșiat de durere pe dinăuntru, să te târăști zi de zi, aproape moartă, și totuși să ai destulă putere pentru a nu te lăsa, este o dovadă de umanitate, consider eu. Un exemplu prin care ne dăm seama cât de puternici sunt cei din jurul nostru – și noi –, atunci când viața ne-o impune, iar căile ușoare să nu existe.

Să spun mai multe despre acțiunea în sine, mi-ar fi greu deoarece m-a răscolit foarte mult, și dacă nu a făcut-o încă de la primele pagini, ultimele momente din roman au fost cele mai zguduitoare pentru mine. A fost o carte care arată foarte bine viața, ne arată cât de departe pot merge anumite persoane pentru a-și atinge țelurile, că cei de lângă noi nu sunt chiar aceeași cu care am fost obișnuiți, că unele persoane suferă mai mult decât lasă să se vadă, dar și că anumite momente, dacă nu sunt petrecute atunci când trebuie, pot schimba totul radical. Reconstituind-o pe Amelia nu a fost atât de mult despre moartea în sine a unei fete, cât despre ce se ascundea, de fapt, în acea societate în care trăise, până în ultima clipă a vieții ei. Că exteriorul nu este același cu interiorul, și dacă ai curajul să te afunzi cât mai mult în adânc, nu ai garanția că vei ieși de acolo întreg. Secretele nu aduc cu ele doar distanțarea a două persoane – sau mai multe, depinzând de caz –, ci și consecințele de mai târziu. Consecințe care ar putea să coste enorm oamenii din jurul tău. Reconstituind-o pe Amelia este una dintre cărțile pe care orice părinte ar trebui să o citească, este povestea care poate să devină oricând realitate – nu sub aceeași formă, dar poate cu același rezultat , deoarece, așa cum am spus mai la începutul recenziei, niciun părinte nu are garanția că știe tot ce îi trece prin cap copilului său. Așa că nu doar că o recomand – fie că ești mamă, tată, un adolescent sau orice altă persoană –, ci îndemn pe toată lumea să citească Reconstituind-o pe Amelia. Citiți-o și poate atunci fie veți fi mai atenți în jurul vostru la anumite aspecte, fie – cine știe? – veți avea răspunsuri la unele întrebări, sau veți vedea o altă față a realității.

vineri, 13 iulie 2018

Leapșă: Mid-Year Book Freak-Out Tag

De fiecare dată când voi fi etichetată în vreo leapșă sau voi observa una care să aibă vreun subiect interesant, nu voi ezita nicio secundă să nu răspund la ea. Pentru că le consider foarte relaxante, îmi pun, într-o anumită măsură, mintea la contribuție și mă determină să îmi aduc aminte de anumite cărți pe care le cam uitasem în acele momente. De această dată, Sara (de pe blogul: teavious) a fost cea care s-a gândit la mine și m-a etichetat într-o leapșă intitulată mid-year book freak-out tag, sau despre cărțile pe care le-ai citit în prima jumătate a anului. Și țin să menționez că, până acum, am lecturat 29 de cărți, din 30 pentru Reading challenge-ul din acest an. Mai mult decât m-aș fi așteptat, sincer, având în vedere că, până acum, pentru mine, semestrul al doilea de facultate din acești primi doi ani a fost cel mai stresant. Și nu mă refer neapărat la examene, cât la faptul că am fost foarte stresată din cauza activităților pe care a trebuit să le fac. Dar acum este totul bine, o să mă relaxez câteva săptămâni, apoi va trebui să încep să lucrez la partea teoretică a licenței. Sunt „super” fericită!

De dăruit această leapșă, mi-ar plăcea foarte mult să citesc răspunsurile următoarelor trei fete: Ghanda (de pe blogul: Jurnalul unei cititoare), Andreea (de pe blogul: Praf de stele) și Alexandra (de pe blogul: Twistinmysobriety).

1. Cea mai bună carte pe care ai citit-o, până acum, anul acesta?
Până la cartea pe care am ales-o, aveam multe alte povești pe care să le aleg, ca și cartea anului, dar după ce am citit această carte, îmi este foarte greu să mă îndrept spre alta. Pentru că Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Alexievich este un volum atât de dureros, de adevărat și plin de lucruri la care nu te-ai fi gândit înainte, încât consider că este necesar ca fiecare dintre noi (fie că ne place să citim, sau nu) să parcurgem această colecție de mărturisiri. Aceste femei care au participat în cel De-al Doilea Război Mondial, în diferite domenii, au făcut atât de multe pentru omenire, încât am ajuns să privesc cu și mai multă intensitate această perioadă a istoriei noastre. Mi-a luat foarte mult să o citesc, și nu pentru că ar fi fost ceva „defect” la carte, ci pentru că a fost atât de încărcată emoțional, încât nu eram în stare să parcurg mai mult de zece pagini (să zicem) odată. Aveam nevoie de pauze, trebuia să stau și să diger ceea ce tocmai îmi fusese relatat (indirect) de către aceste eroine. Vă îndemn să citiți Războiul nu are chip de femeie!

2. Cel mai bun sequel pe care l-ai citit?
Răzbunarea ciorilor, de Leigh Bardugo a fost prima carte pe care am citit-o în 2018, și din toate celelalte continuări ale altor cărți, volumul doi (și ultimul) din Banda celor șase ciori, mi-a plăcut cel mai mult. Și nu neapărat pentru că m-a surprins din anumite puncte de vedere (a și făcut-o, așa cum se întâmplă mereu cu tot ce scrie autoarea), dar mi-a transmis anumite emoții pe care nu credeam că le-aș fi simțit în această duologie. Plus că au existat anumite tactici de atac pe care le-a realizat Kaz, care au ridicat și mai mult povestea și au adus la extrem suspansul deja existent. Iar finalul, cu toate că știu că este greu de crezut că va exista un alt volum, a fost așa cum a trebuit și cum mi-aș fi dorit să fie. Leigh Bardugo va fi, pentru totdeauna, autorul pe care îl voi citi, fără să ezit vreo secundă în privința vreunei cărți de-ale ei.

3. O carte ieșită recent, dar pe care nu ai citit-o încă?
Dacă a existat un film pe care să mi-l fi dorit cel mai mult să îl vizionez, până în acest punct al anului, acesta a fost Forma apei (The Shape of Water), de Guillermo del Toro și Daniel Kraus. Știu că povestea a fost publicată la editura Polirom, cu o copertă de-a dreptul superbă, și cu toate că sunt atât de entuziasmată să o citesc, nu am reușit să îmi cumpăr cartea. Dar trebuie neapărat să o fac, deoarece mă disperă foarte mult cartea astea și simt că dacă nu o să o citesc cât mai repede, o să regret mai târziu!

4. Ce carte aștepți cu nerăbdare să iasă în a doua jumătate a anului?
Inițial aș fi vrut să aleg o carte stand-alone, dar m-am răzgândit după ce mi-am adus aminte de un volum dintr-o serie. Știu că Wildcard, de Marie Lu va ieși în septembrie în SUA (așa am văzut pe Goodreads), iar primul volum, Warcross a fost și este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit, până acum, în acest an. Aveam o anumită bănuială că urma să îmi placă, dar nu mă așteptam totuși să mă îndrăgostesc atât de mult de toată acea lume creată de Marie Lu. Mai ales că nu sunt deloc familiarizată cu romanele în care jocurile video să fie un punct principal al poveștii, dar se pare că niciodată nu este prea târziu să începi să prinzi drag de un anumit gen. Abia aștept ca editura Corint să publice volumul doi, și din câte am citit pe pagina lor de Instagram (la stories), nu va trebuie să așteptăm foarte mult după lansarea din SUA.

5. Cea mai mare dezamăgire?
Din păcate, am avut destule cărți pe care le-am citit și care m-au dezamăgit foarte mult. Și cu toate acestea, sunt două povești pe care nu mi le pot scoate din cap: Belgravia de Julian Fellows și Borgia. Păcatele familiei de Sarah Bower. Dacă la cea de-a doua pot spune că nu aveam foarte multe așteptări (nu știam mai nimic despre Borgia, așa că nici așteptările nu se ridicau foarte sus), la Belgravia a fost vorba de o cu totul altă poveste. În primul rând, Julian Fellows a fost un nume foarte important în crearea serialului Downton Abbey, serialul meu preferat, așa că speram ca lumea din Belgravia să se asemene puțin cu cea din ecranizare. Cel puțin coperta și descrierea asta îmi transmiteau. Nu știu ce s-a întâmplat, dar parcă ar fi fost vorba de două persoane diferite care au creat serialul și cartea, deoarece nu vedeam acea scânteie și emoție pe care le simțeam, al fiecare episod, în Downton Abbey. Cred că dezamăgită este un cuvânt mult prea mic.

6. Cea mai mare surpriză?
Așa cum am precizat și în descriere, aveam o oarecare presimțire cum că Începutul unui Coșmar de Cristinne C. C. urma să îmi placă. Iar de cele mai multe ori când am impresia asta, se adeverește, din fericire. Și cu toate că știam că îmi va plăcea (citisem fragmente din volum), spre surprinderea mea a fost pe gustul meu mai mult decât m-aș fi așteptat. Cristinne știe să scrie, știe să compună povești și să țină cititorul în suspans cu fiecare capitol pe care acesta îl parcurge. Ephialtele ei sunt niște creaturi puternice și periculoase, asemeni frumuseții pe care o posedă, iar personajul principal, Alisia, nu este mai prejos de alte persoane precum este ea. Sunt bucuroasă că dețin și volumul doi (Trezirea unui Coșmar) și abia aștept să îi vină rândul la citit, deoarece sunt foarte curioasă de cum va evolua toată situația în care au rămas personajele, la finalul primului volum.

7. Noul tău autor preferat?
Pentru romanciera din mine, Dinah Jefferies. Bine, exagerez spunând că singura carte pe care am citit-o, scrisă de ea (Soția plantatorului de ceai) a fost o carte în care să predomine romantismul, deoarece am considerat că ea se încadrează mai mult în sfera dramelor. Dar totuși, a exista și romantismul acela pe care mi-l doream și de care aveam nevoie. Cât despre autoare, nu știu, dar am simțit, încă de când citeam cartea, că trebuie să fiu foarte atentă la ceea ce va publica aceasta, deoarece mi-a plăcut foarte mult ceea ce am descoperit în Soția plantatorului de ceai. Am văzut pe Goodreads că mai sunt destule cărți pe care scriitoarea le-a publicat și sper să ajung, în viitorul apropiat, să le citesc și pe acelea. 

8. Cel mai recent crush ficțional?
Maximilian Novac, din seria Ephialte, de Cristinne C. C.. Cei care mă urmăriți de ceva timp știți că urăsc foarte mult triunghiurile amoroase, deoarece le găsesc ca fiind puse acolo doar cu scopul de a enerva mai mult cititorul, așa că de cele mai multe ori, atunci când descopăr în vreo carte unul, renunț la povestea respectivă. Dar au existat unele cazuri (foarte rare, ce este drept) în care subiectul principal m-a împins să nu renunț. La seria de față, nu s-a pus problema o secundă să las baltă povestea, și nu pentru că aș fi empatizat cu acest triunghi amoros care este evident că există, ci pentru că nu l-am văzut atât de dezvoltat. A fost mai mult precum o adiere trecătoare. Și cu toate astea, dacă s-ar propaga într-unul serios, tot nu o să renunț la serie. Pentru că ephialte și pentru că subiect mișto! Dacă Andreas nu prea m-a impresionat cine știe ce, cu Maximilian Novac a fost o cu totul altă poveste, deoarece mi-a plăcut foarte mult de el și consider că are o poveste foarte interesantă pe care, din câte am observat (spre uriașa mea bucurie) autoarea va scrie o carte specială pentru el, Coșmarul lui Maximilian Novac. Sunt atât de fericită și nerăbdătoare!

9. Cel mai recent personaj preferat?
Ultima carte pe care am citit-o a fost Reconstituind-o pe Amelia, de Kimberly McCreight. Cu toate că povestea a fost una foarte actuală, care se poate întâmpla în orice școală (chit că la mijloc se află vreun club sau nu), și cu toate că sunt sigură că nu toți părinții ar accepta un verdict dat de poliție cu privire la moartea copilului lor, puțini sunt cei care ar încerca să sape mai adânc, de unii singuri. Chiar și dacă nu ar fi primit un mesaj care să le transmită că al lor copil nu s-a sinucis, așa cum au ajuns la concluzie toți ceilalți din jur. Trebuie să ai o inimă de fier să fii pregătit să găsești niște răspunsuri halucinante, de-a dreptul ireale și totuși să îți mai rămână putere destulă încât să vrei să afli și mai multe. Iar Kate Baron, mama Ameliei, asta a făcut pe tot parcursul cărții. A fost puternică, nu s-a dat bătută în fața niciunui obstacol (chit că a fost vorba despre legi sau despre anumite persoane), a luptat pentru a afla adevărul despre moartea fiicei ei. Pentru a-i face somnul de veci mult mai liniștit. Iar pentru asta a ajuns să fie personajul meu preferat, pentru tot ce a făcut pe parcursul cărții.

10. O carte care te-a făcut să plângi?
Cu riscul de a mă repeta, Reconstituind-o pe Amelia, de Kimberly McCreight. Este evident de ce am ales cartea, deoarece, pe lângă partea oarecum polițistă din ea, totuși este vorba despre o dramă. Despre durere, singurătate și inimi rupte în bucăți. Nu are cum să nu te emoționeze o astfel de carte, deoarece trebuie să te gândești că aceste lucruri chiar se întâmplă, adolescenții mor din cauze suspecte sau pentru că se sinucid datorită presiunii pe care le-o pune societatea în spinare, clacând. Și este dureros. Iar o persoană care nu a trecut niciodată prin acele clipe în care simte că nu mai poate, că este frânt psihic și fizic, că ar vrea să se sfârșească totul și nu știe de ce i se întâmplă tocmai lui, nu are de unde să cunoască cât de marcantă este o astfel de durere. Și am plâns. Dacă nu pe parcursul cărții, la final am plâns cât pentru întreaga poveste a Ameliei. (Recenzia sper să o postez mâine.)

11. O carte care te-a făcut fericită?
Orice carte din seria Harry Potter m-ar putea face fericită, dar cum anul acesta am citit volumul trei, Harry Potter și Prizonierul din Azkaban, m-am rezumat la a-l preciza doar pe acesta. Nu are rost să mai scriu de ce mi-a adus fericire volumul, deoarece este totul evident. Simpla prezență imaginară în școala Hogwarts, în lumea magică a lui Harry și a celorlalte personaje este de ajuns pentru a-mi stârni o uriașă bucurie. 

12. Cea mai bună adaptare a unei cărți pe care ai văzut-o anul ăsta?
Din păcate, din cărțile pe care le-am citit, până acum, doar două au avut/vor avea o adaptare: Tu, de Caroline Kepnes și Scrisori din insula Guernsey, de Mary Ann Shaffer și Annie Barrows. (Harry Potter este de atâția ani, așa că nu intră în ecuație.) Prima carte nu prea mi-a plăcut, dar tot mi-aș dori să vizionez serialul, deoarece subiectul mi s-a părut a fi foarte interesant, dar Scrisori din insula Guernsey îmi doresc foarte mult să îl văd. Mai ales că personajul principal este interpretat de una dintre actrițele mele preferate, Lily James. Dar rămân la a doua variantă. 

13. Recenzia preferată pe care ai scris-o în acest an?
Cu toate că romanul Cum să oprești timpul, de Matt Haig a fost o carte care mi-a transmis mult tristețe, recenzia pe care am scris-o acesteia mi-a plăcut cel mai mult să o creez. Pe alocuri mi-a fost greu să scriu despre poveste, dar subiectul în sine mi-a adus multe idei pe care să le introduc în carte, așa că m-am bucurat mult de acele momente în care am scris-o. Și citiți neapărat Cum să oprești timpul, dacă nu ați făcut-o până acum.

14. Cea mai frumoasă carte pe care ai cumpărat-o anul acesta?
Au mai existat coperți care să îmi fi atras ochiul precum sunt pisicile hipnotizate de ghemele din ață, dar precum am fost atunci când am văzut Prințul nemilos, de Holly Black, nu s-a mai întâmplat înainte, în acest an. Voi ați văzut cât de splendidă este coperta aia? Coroana și crengile, plus insecta aia verde care îți fură instantaneu privirea. Este splendidă! Iar dacă povestea este măcar jumătate la fel de bună precum este coperta, mă declar de pe acum vrăjită de întreaga serie. Și ca să trișez puțin, doar că nu am cumpărat această carte, ci am primit-o de la editură, pentru recenzie: Sinuciderea Ielelor, de Ana Mănescu. Coperta Ielelor este exact cum se găsește și conținutul: de poveste, magic. Superbă, superbă, superbă!

15. Ce carte trebuie să citești până la sfârșitul anului?
Sunt multe (de parcă nu ar fi evident!), dar acum destul de mult timp am terminat un prim volum al unei serii oarecum românești prin subiectul ales, și mi-a plăcut foarte mult începutul, așa că vreau să aflu ce se găsește în continuare. Și cu toate că știu că anumite persoane ar spune că seria face puțin de rușine istoria noastră (am refuzat să mă leg de acest aspect, încercând să mă concentrez mai mult pe povestea în sine), mie mi-a plăcut chiar foarte mult ceea ce autoarea ne-a oferit. Și ca să nu o mai lungesc mult, este vorba despre volumul al doilea din Saga Cuceritorului, Acum mă înalț, de Kiersten White.