joi, 10 ianuarie 2019

„Sărutul câștigătorului” (Trilogia Câștigătorului, #3) de Marie Rutkoski

DESCRIEREA: Războiul împotriva imperiului a început și Arin se află în mijlocul lui, alături de aliați noi, în care nu se încrede. Deși s-a convins singur că nu o mai iubește pe Kestrel, nu a uitat-o, dar e încredințat ca ei îi pasă mai mult de imperiu decât de viețile oamenilor nevinovați – și, cu siguranță, mai mult decât îi pasă de el. 

În nordul înghețat, Kestrel este prizonieră într-un lagăr de muncă brutal. În vreme ce caută disperată o cale de a scăpa, își dorește ca Arin sa știe ce a sacrificat pentru el, își dorește ca imperiul să plătească pentru chinul la care a supus-o. Dar simpla dorință nu poate aduce nimănui ceea ce vrea… Războiul devine tot mai nimicitor, iar Kestrel și Arin descoperă că lumea începe să se schimbe. 

Estul și vestul se confruntă într-o luptă nemiloasă, iar ei doi sunt prinși la mijloc. Cu atât de multe de pierdut, poate cineva să câștige cu adevarat? 

RECENZIA: Ca orice cititor, de fiecare dată îmi este greu să îmi iau „adio!” de la o serie, nu „la revedere” sau „pe curând”, deoarece sunt sigură că Marie Rutkoski nu plănuiește să facă vreo continuare acestei lumi, sau cel puțin asta cred, ca să nu fiu convinsă, totuși. Și cu toate că îmi este mereu greu să mă gândesc la „adio!”, nu știu ce s-a întâmplat de această dată, dar nu mi-a fost atât de dificil să mă despart de această serie, precum m-aș fi așteptat. Da, mi-a părut rău că nu o să o mai citesc pe Kestrel, pe Arin și pe alte câteva personaje, dar – spre rușinea mea, deoarece mi-a plăcut povestea  nu am simțit acea presiune în stomac, nu am trecut prin procesul acela când lăsam cartea tocmai terminată, mă uitam la ea, contemplam la finalul avut și simțeam că mi s-a pus un mic nod în gât. Nu am trecut prin așa ceva cu Sărutul câștigătorului, și mă simt puțin prost, deoarece sunt convinsă că ar fi meritat mai mult din partea mea. Poate pentru că, spre deosebire de celelalte două volume ale trilogiei, în acesta m-am simțit cel mai puțin conectată cu Arin și Kestrel, precum s-a întâmplat în primele două. Și cred că mare parte din vină s-a datorat lucrului neplăcut care i s-a întâmplat lui Kestrel, cu ce s-a confruntat în marea majoritate a volumului, și faptul că, da, am acceptat acea schimbare, dar nu m-a afectat atât de mult, și categoric că mi-a știrbit puțin din plăcerea de a citi cartea. 

Pentru că îmi doream ca, în jurul acelei întâmplări să se fi construit altfel povestea, deoarece mi s-a părut destul de statică  aș fi acceptat și înțeles dacă nu aș fi vorbit de volumul final al seriei , și tot timpul mă întrebam când avea să vină acea mare bătălie la care tot făceau referire. Iar faptul că a apărut în felul cum s-a declanșat, mi-a dat impresia a fi puțin forțat totul și destul de grăbit. Așa că, în momentul în care am ajuns cu Sărutul câștigătorului la final, eu încă mă gândeam la bătălia în sine, în loc să-mi las inima să se gândească că s-a terminat cu adevărat povestea lui Kestrel și a lui Arin. Aș fi vrut ca volumul să se fi concentrat mai mult pe strategii, pe alianțe și pe găsirea unui numitor comun, decât pe ce i s-a întâmplat lui Kestrel și a legăturii dintre ea și Arin. Și da, în mod normal sunt o romantică incurabilă, și da, în mod normal m-aș fi bucurat pentru acele numeroase scene, dar nu și acum, din păcate. Iar acesta a fost motivul care m-a determinat să îi scad atât de mult, și poate că i-am dat o notă prea mică decât ar fi meritat, dar pentru mine acest aspect a fost foarte important, deoarece tânjeam după el încă de la finalul volumului doi. Plus că  și nu este vreun spoiler , întâmplările din lagăr, după ce Kestrel a fost închisă în spatele porților acestuia, au trecut fulgerător prin fața ochilor mei. Mult prea repede, cu toate că nu a avut cum să nu îmi fie milă pentru tot ce i s-a întâmplat în tot timpul cât a fost acolo. Pentru că a fost tragic, trist și greu de imaginat, dar la cât de fortificat se considera a fi acel loc, evadarea din el am privit-o ca fiind una destul de ușoară, de domeniul unui amator. Acel loc groaznic se presupune că era o pedeapsă mult mai grea pentru un trădător, decât dacă ar fi fost omorât, dar în afară de acel element tot timpul prezent printre deținuți, nu am privit deloc acel loc ca fiind o amenințare la viața prizonierilor. Nu știu, poate sunt eu mult prea drastică, iar acel element era de ajuns ca să bage teama în oameni și să îi reducă la stagiul de nu-o-să-evadez, dar eu nu am putut să îl privesc ca fiind așa. 

UNELE SĂRUTĂRI AU UN PREȚ GREU DE PLĂTIT.

Și ca să nu se înțeleagă greșit, cum că nu mi-ar fi plăcut Sărutul câștigătorului, o să închei cu partea mai puțin plăcută a recenziei, continuând cu aspecte mai pozitive. Cu toate că mereu am preferat-o pe acea Kestrel vijelioasă, persoana care ieșea în evidență prin toată acea tărie și duritate moștenite de la tatăl ei, generalul Trajan, cu toate că o să pară a fi o contradicție între ce am scris mai sus referitor la ea, și ce o să spun acum, pe de o parte mi-a plăcut de Kestrel din Sărutul câștigătorului. Am apreciat acest fapt, deoarece am descoperit-o diferită și am putut să observ cum se comportă, influențată de anumiți factori cu care nu s-a mai confruntat înainte. A fost ceva nou pentru mine  așa cum sunt convinsă că a fost și pentru mulți alți cititori , mai ales datorită faptului că, din cauza schimbărilor survenite la ea, și cei din jurul ei au trebuit să se adapteze, într-un fel. Un alt aspect pe care l-am găsit ca fiind interesant a fost ceea ce a făcut mai spre finalul volumului, acel joc inteligent pe care l-a pus în aplicare, chiar dacă aș fi vrut ceva mult mai exploziv. Dar apoi mi-am dat seama că, dacă aș analiza mai în detaliu acea scenă, aș fi descoperit anumite aspecte care, într-un anume fel, i-au dat o notă mai cu scântei. Pentru că, în ciuda faptului că, pe tot parcursul volumului s-a dat o luptă în interiorul meu între partea dornică de cât mai multă acțiune și între cea care a acceptat rezultatul primit, am reușit, într-un anume fel, să împac ambele tabere. 

Au fost unele personaje în Sărutul câștigătorului unde autoarea mi-a oferit  și vorbesc strict despre mine, deoarece în celelalte volume nu m-au atras foarte mult  anumite scene în care au fost prezente, ce m-au ajutat să le privesc atât dintr-un alt unghi, cât și cu mai mult interes. Iar aici mă refer la două personaje masculine, și anume Roshar și Verex. Țin minte că despre Roshar am aflat mai multe în cel de-al doilea volum  nu mai țin minte dacă a fost prezent și în primul , dar informațiile primite nu prea m-au făcut să îl simt atât de interesant, cu toate că are în spate o poveste foarte de apreciat. Dar în Sărutul câștigătorului, l-am descoperit a fi mult mai amuzant, cu replici mult mai spumoase, mai inteligente, dar și mai dure, cred eu. Iar acea scenă în care a ținut acel discurs m-a speriat puțin, dar a și reușit să mă determine să îl plac și mai mult. Cât despre Verex, prințul Verex, acesta de la început mi-a dat impresia a fi un om destul de slab, dar cu o inimă foarte mare. În acest volum nu l-am observat ca fiind cu o implicare foarte ridicată, dar atât cât a fost în centrul atenției, a fost plasat exact cât și cum a trebuit. Ca o concluzie ce se referă doar la personaje, legăturile dintre ele le-am văzut a fi mult mai închegate, dar și mult mai periculoase. Arin, acel sclav pe care l-am descoperit în Blestemul câștigătorului parcă nici nu ar fi existat, transformat în acest volum într-un tânăr cu o mulțime de ambiții  atât pentru el, cât și pentru poporul său , fiind capabil să discearnă mult mai bine ce este mai potrivit pentru parcursul pe care avea să îl facă, în a reda țării sale libertatea cuvenită.  

Nu știu dacă dragostea dintre Kestrel și Arin a fost mult mai înflăcărată, dar categoric că am descoperit-o ca fiind diferită, și nu la modul că s-ar fi iubit mai puțin. Dar schimbările aduse în volum, i-au obligat să se plieze pe ele, continuând să se lupte pentru regăsirile cu propriile persoane, dar și cu legătura strânsă dintre ei. Nu știu dacă am precizat acest aspect în recenzia primului volum – sau doar am gândit-o, fără a o mai și scrie –, dar felul cum a explodat toată această găsire dintre Kestrel și Arin am descoperit-o ca fiind una dintre cele mai naturale din cărțile de genul; young adult, romance, fantasy. Pentru că, amândoi fiind oameni cu personalități puternice, care nu se lasă cu una cu două, care sunt dispuse foarte greu să iasă din planurile pe care și le-au construit cu atâta meticulozitate, toate conversațiile dintre cei doi mi-au părut a fi natural deja devenind un cuvânt clișeic – așteptate și râvnite. Pentru că, de fiecare dată când s-au aflat la distanță unul de celălalt, acel lanț invizibil care îi ținea uniți, nu îi lăsa să gândească limpede, atunci când nu se aflau împreună. Mereu mi-au dat impresia că au fost mult mai puternici în momentele în care erau la doi metri distanță, nu mai mult. Mi-a plăcut foarte mult privindu-i ca un cuplu, deoarece nu a fost niciun moment în care să am acea îndoială care să mă facă să gândesc cum că le-ar sta mult mai bine să nu mai fie așa. Mereu mi s-au părut că acele momente dulci și amuzante dintre Arin și Kestrel veneau de la sine, întărind și mai mult acel lanț invizibil, iar fără acele clipe, nu știu cum ar fi fost trilogia. Fără pianul lui Kestrel, cu vocea lui Arin lângă. Fără jocul de Mușcă-Și-Înțeapă și fără tachinările mereu potrivite.    

Sărutul câștigătorului a fost un volum care mi-a oferit surprize  atât plăcute, cât și mai puțin apreciate , schimbând cursul și rolul anumitor personaje, având o bătălie sângeroasă în centru, într-o lume care abia așteaptă să-și găsească liniștea. Pentru că a fost o călătorie atât de agitată, cu atât de multe primejdii și atât de puțin timp de liniște și tragere a sufletului, încât nu m-aș mira ca personajele să-și dorească un somn lung și bine meritat. Iar finalul, nu m-a convins deloc că ar trebui să existe în Sărutul câștigătorului, ci peste alte câteva volume, deoarece lasă atât de mult spațiu, atât de multe portițe din care să se construiască alte povești, încât îmi doresc foarte mult ca Marie Rutkoski să dorească să continuie această poveste. Și cu toate că nu a fost volumul meu preferat  rar mi se întâmplă ca volumul final să îmi placă cel mai puțin , a fost unul neașteptat, cu întâmplări la care nu m-aș fi gândit niciodată, dar și cu dorința mea de a rămâne în această lume. Deoarece, cu toate că am spus la începutul recenziei cum că nu m-a întristat foarte mult faptul că povestea lui Kestrel și a lui Arin s-a încheiat, acum, când ajung la final cu scrierea părerii, acel nod în gât începe să își facă simțită prezența. Cât despre deznodământ, despre modul cum s-a încheiat povestea tuturor personajelor, țin să menționez doar că s-a încheiat așa cum s-a încheiat, cu multe hopuri, cu multe pierderi pe parcursul întregii călătorii, cu noi începuturi, dar și cu unele continuări despre care, așa cum am spus, mi-ar plăcea să mai citesc. Dezvăluirile nu au fost prezentate fără orgoliile care nu conteneau să stea ascunse, acceptările nu au fost făcute fără ca unii să nu tânjească după altceva, cu un rezultat final pe care Marie Rutkoski ni l-a oferit exact așa cum și-a dorit. Iar eu am încheiat Trilogia Câștigătorului și aștept să mai citesc și alte cărți scrie de către această autoare, în timp ce vouă vă recomand și vă îndemn să citiți povestea de față; cititori de fantasy, romance sau de aventuri cu multe obstacole.   

marți, 8 ianuarie 2019

„Frăția Corbilor” (Frăția Corbilor, #1) de Maggie Stiefvater

DESCRIEREA: În fiecare an, în ajunul zilei Sfântului Marcu, Blue Sargent și mama ei clarvăzătoare asistă la trecerea spiritelor viitorilor morți în lumea cealaltă. Blue nu îi vedea niciodată, cel puțin nu până în anul acela, când un băiat iese din întuneric și îi vorbește. Numele lui este Gansey, un elev bogat, care le are pe toate, de la Colegiul Aglionby. Alături de alți trei băieți din Frăția Corbilor, Gansey are o misiune și are nevoie de ajutor.

Blue a știut dintotdeauna că e sortită să provoace moartea persoanei iubite. Și nu s-a gândit prea mult la asta până nu s-a lăsat prinsă în aventurile sinistre ale băieților din Frăția Corbilor.

RECENZIA: De Maggie Stiefvater mai știam câte ceva, descoperind-o, pentru prima dată, prin prisma editurii Rao, care a publicat acum ceva ani buni o altă serie de-a autoarei, și anume: Lupii din Marcy Falls. Doar că s-a întâmplat ca acea serie să nu mă prindă absolut deloc, și cu toate acestea nu am fost deloc descurajată, așa că mi-am dorit foarte mult să citesc Frăția Corbilor. Poate și pentru că am văzut cât de lăudată era de cititorii străini, dar și de câțiva români pe care îi urmăresc și în care am încredere. Plus că, cu așa coperți pe care le deține seria de față, doar și pentru ele m-aș fi sacrificat, cumpărându-mi-le pe toate. Am tânjit mult timp ca o editură să preia drepturile pentru traducerea seriei, și chiar când am crezut că îmi voi pierde speranța – îmi trecuse prin cap să mi le achiziționez în engleză, dacă nu s-ar fi putut altfel –, editura Nemira mi-a făcut o surpriză uriașă și a anunțat apariția primului volum în colecția Young Adult de la ei. Iar de la acel punct și până la a ajunge să-mi cumpăr Frăția Corbilor a fost un drum și o perioadă greu de trecut; nu mai aveam răbdare să îmi pun mâinile pe ea. Iar acum că, în sfârșit începutul poveștii a trecut prin fața ochilor mei, nu mai am răbdare să văd ce se va întâmpla în continuare, în The Dream Thieves. 

De la un timp am cam început să iau o ușoară distanțare de seriile Young Adult în care personajul principal feminin are mai puțin de optsprezece ani, mai ales dacă povestea este una fantastică. De ce? Pentru că am citit atât de mult de-a lungul vremii, în care acest adolescent – am ales varianta masculină, deoarece am dorit să încadrez aici și băieții – care este la începutul drumului, din atâtea puncte de vedere, dar care dispune de o forță interioară atât de mare și care, aparent, poate să treacă prin atât de multe experiențe traumatizante, din care iese cu mici temeri, și cam atât, încât ajunseseră să mă cam lase rece. Ori am crescut eu și încep să privesc tot mai matur și mai realist aceste lucruri, ori saturația mea a început să atingă cote maxime. Daaar, am vrut Frăția Corbilor, chiar și dacă Blue Sargent deținea minunata vârstă de șaisprezece ani, deoarece mai există încă mici excepții, iar faptul că aveam o presimțire cum că această Blue nu avea să mă dezamăgească, ci să îmi ofere ceea ce mă așteptam de la o adolescentă de șaisprezece ani, au fost factorii care nu m-au lăsat să îmi iau gândul de la povestea asta. Plus că acești băieți de la Colegiul Aglionby parcă îmi trimiteau o garanție cum că avea să îmi placă ceea ce urma să aflu despre ei, despre fiecare dintre ei, nu doar ca un tot. Și, într-adevăr, așa a fost, și pot spune că de mult timp nu mi s-a mai întâmplat ca ceea ce am presupus a fi, chiar să se adeverească, deoarece mi se pare a fi o diferență atât de mare și o maturizare în ceea ce am întâlnit în seria Lupii din Mercy Falls și Frăția Corbilor, încât m-a uimit puțin. Și parcă a reușit să îmi amplifice și mai mult dorința de a afla cât mai multe detalii.

Nu pot să nu le dau dreptate celor de la Sunday Book Review pentru faptul că au considerat acest volum ca fiind: „un thriller neogotic...”, deoarece exact așa mi-am spus că aș putea să descriu această carte, cu cât avansam mai mult cu povestea. Pentru că influențele neogotice se simt din plin în briza care străbate acest grup de cinci tineri, pe care am ajuns, pe parcurs, să îi simt mai mult de atât. Cel puțin, din momentul în care Blue a ajuns o parte din acea frăție, s-a putut observa foarte bine cât de importantă ajungea această fată, cu cât parcurgeam mai mult volumul, pentru cei patru băieți. Și mi s-a părut a fi o imagine foarte frumoasă, cu o poveste care îi lega pe toți cinci și mai bine, Blue reușind să împartă fiecăruia câte puțin din ea, în moduri diferite, dar care au fost bine-venite și de mare ajutor pentru cei patru băieți. Niște băieți care au în spate, fiecare, câte un trecut destul de puternic și care le-a influențat atât de mult prezentul. Deoarece atât Gansey, Ronan, Adam și Noah mi-au transmis, în parte, numeroase emoții diferite, compasiunea pentru unii dintre ei neputând a nu fi prezentă. Pentru că – așa cum am spus mai sus –, atunci când ajungi să le cunoști trecutul, sau chiar și prezentul, nu poți fi indiferent la poveștile lor. Și ceea ce mi s-a părut atât de trist – dar care mi-a mărit și mai mult admirația și sentimentul că am ajuns să consider atât de specială seria asta, chiar și de la primul volum –, a fost faptul că cel ce nu se face văzut, este cel mai greu pus la încercare. Sau poate cel mai pierdut și totuși găsit. Da, sunt niște cuvinte cărora nu cred că le-ați înțeles sensul, dar sunt sigură că îmi veți desluși mesajul ascuns atunci când veți citi Frăția Corbilor și veți afla la ce mă refer. Dacă aș fi spus direct, aș fi distrus un element foarte important din poveste, și vreau să descoperiți singuri.

Aparent, legătură dintre cei patru băieți și Blue nu pare atât de solidă, dar cu cât am ajuns să pătrund tot mai mult în poveste, să îi aflu ramurile ascunse, am ajuns să fac unele conexiuni care mi-au oferit anumite informații ce m-au determinat să ajung la concluzia cum că cei cinci sunt mult mai legați decât lasă să se vadă. Poate că fiecare cu un motiv personal, dar până la urmă ajung să acționeze ca un tot, ca și cum ar fi niște bucăți dintr-un întreg care lucrează mult mai bine atunci când sunt conectați. Acest aspect mi-a plăcut cel mai mult la Frăția Corbilor – întrecând faptul că este o poveste cu influențe întunecate, care de obicei mă atrage cel mai puternic –, că i-am descoperit a fi atât de bine închegați când erau împreună, astfel că, fiecare își lua puterea și curajul de care avea nevoie, din ceilalți. Pentru că erau, până la urmă, și cel mai important, prieteni, în ciuda uriașelor probleme pe care le aveau unii dintre ei. Și da, îmi este imposibil să aleg unul dintre băieți, deoarece în momentul în care ajungeam să mă atașez mai mult de Adam – un exemplu, doar –, aflam despre sau făcea unul dintre ceilalți câte ceva care să mă atragă mai mult spre el, și tot așa. Fiecare a fost special și este, fiecare se confruntă cu propriii lui demoni – Blue nefiind pe dinafară, din acest punt de vedere –, fiecare încercând să scape într-un mod sau altul de tot ceea ce le făcea rău și le dăuna, așa că nu am avut cum să-l aleg pe Noah, Ronan, Adam sau Gansey. I-am ales pe toți patru.

Înainte de a mă apuca să citesc volumul, bazându-mă pe descriere și pe faptul că este o serie ce se încadrează în genul Young Adult, aveam anumite prejudecăți cum că nu urma să fie o poveste foarte complexă, într-atât de mult încât să nu o înțeleg pe de-a întregul. Dar s-a întâmplat să nu fie deloc așa, deoarece, trebuie să recunosc că sunt anumite aspecte din carte pe care nu le-am înțeles în totalitate, și nu pentru că nu ar fi fost explicate – autoarea lăsându-ne în ceață până la volumul doi –, sau pentru că Maggie Stiefvater nu ar fi știut să explice cum trebuie, ci pentru că mi s-au părut a fi puțin vraiște la mine în cap. Nu am înțeles tot ceea ce a fost explicat despre meridianele energetice, sau despre ceea ce căuta cu înfrigurare Gansey, și cu toate astea, nu m-a deranjat atât de tare încât să îi scad din valoare, deoarece am perceput aceste lacune mai mult ca și cum nici nu ar fi trebuit să înțeleg totul. Poate o să mă lămuresc în volumul doi, cine știe? În orice caz, modul cum scriitoarea a creat totul, despre cum copacii vorbeau latina, despre fantome, despre înscrisuri misterioase și despre cum se înfățișau aceste meridiane și la câte detalii a trebuit să fie atente personajele pentru a putea fi capabile să le găsească, au fost de ajuns pentru a mă face să fiu în poveste. Dar și despre cum Blue trebuia să se țină cât mai departe de buzele celui care se presupunea că îi este suflet-pereche. Toată atmosfera din Frăția Corbilor m-a introdus într-o lume care a insuflat în interiorul meu magie din vechi timpuri, viziuni cu mesaje despre moarte și destin, legături strânse între patru băieți atât de diferiți și o tipă cu un ego nu uriaș, dar ridicat, dar și despre vorbe nerostite prin cuvinte, dar transmise cu ajutorul privirilor. În seria asta totul poate fi imprevizibil, clarviziunea putând să îți ofere ceva acum, ca mai târziu să nu mai fie valabil acel rezultat, în care totul se poate schimba, în care prietenii își pot arăta laturi neștiute, familia îți poate dezvălui secrete ținute adânc ferecate, dar și oameni aparent banali și fără importanță pentru tine, care îți pot schimba cursul vieții. Sau cum un pachet de cărți îți poate spune că sufletul-pereche îți va muri într-un an.

Nu o să vorbesc despre personaje, pentru că, în afară de două sau trei cunoștințe de ale lui Blue, care nu m-au atras într-un mod special, celelalte au scopuri precise în carte și care ar dezvălui mult prea multe despre poveste, dacă m-aș apuca să scriu despre ceea ce mi-au transmis. În schimb, mărturisesc că, pe cât de întunecată și misterioasă pare Frăția Corbilor la suprafață, pe atât de inocentă și de emoționantă este, atunci când ajungi să sapi în adâncurile ei. Pentru că am văzut această carte ca fiind mai mult de atât, mai mult decât găsirea acelui lucru după care Gansey este înnebunit, mai mult decât viziunile care li se arată personajelor și care primejduiesc prieteniile, și chiar mai mult și decât faptul că Blue se ține la distanță de sufletul-pereche și de moartea lui dacă își recunoaște sentimentele printr-un sărut. A fost umană, în ciuda supranaturalului și a fantasticului din ea, a avut atâtea elemente cu care se confruntă oamenii în viața de zi cu zi, a avut tristețe și urlete interioare, neputință, deznădejde, consecințe și compromisuri, dar și speranță și ajutor venit din partea oamenilor dragi. A avut tot ceea ce poate fi uman și adevărat. Și mi-a plăcut atât de mult imaginația lui Maggie Stiefvater, începutul unei călătorii care presimt că îmi va aduce multe emoții și care nu mă lasă să îmi pot lua gândul de la ea. Dacă în cealaltă serie nu m-am simțit bine-venită, în Frăția Corbilor mi-am găsit un loc, chiar și de spectatoare. Dar unul după care tânjeam de mult timp, deoarece sunt convinsă că urmează să vizionez un spectacol de neuitat. 

luni, 7 ianuarie 2019

Leapșa: 2018 Review

Sursa: Jurnalul unei cititoare
Pentru mine, această leapșă creată de Ghanda (de la Jurnalul unei cititoare) a fost și este mereu un prilej pentru a-mi face un rezumat asupra a ceea ce s-a întâmplat în cursul anului respectiv; consider că tocmai acesta este și rostul ei, dacă este să mă gândesc mai bine. Și cum mereu am așteptat ca Ghanda să posteze acest articol pe blogul ei, acum, după ce acesta a fost scos la lumină, nu am putut să fiu decât fericită. 

Nu voi menționa pe nimeni pentru a o prelua, cine dorește să o facă este bine-venit, doar să menționeze sursa, și anume blogul scris mai sus în postare. Și cum am uitat să scriu în postarea anterioară, o voi face acum. Vă doresc un 2019 plin de realizări, de cărți frumoase, de fericire și de liniște. 


*   *   *

1. Câte cărți ai citit în 2018?
De vreo doi ani de zile nu îmi mai propun să fac tot posibilul să îndeplinesc acel challenge organizat în fiecare an pe Goodreads, deoarece nu consider că acesta este, până la urmă, scopul pe care ar trebui să ni-l facem atunci când citim. Pentru mine, cel mai important la un an, atunci când vine vorba despre literatură, este să descopăr cărți cu povești care să fie pe placul meu, care să mă surprindă, să îmi ofere subiecte la care să mă gândesc după terminarea respectivei cărți, dar și autori noi pe care să îmi doresc să îi citesc și în continuare. Și cu toate că scopul meu nu mai este acela de a îndeplini challenge-ul, îmi setez – de vreo doi ani de zile, cam așa – 30 de cărți. Da, am îndeplinit provocarea, ajungând să citesc aproape dublu, și anume 58 de cărți. Și nici măcar nu am încercat să mă forțez sau ceva, citind doar atunci când am avut timp sau cheful să o fac.

2. Dintre ele, care au fost cele mai memorabile (în sensul bun)?
În afara acelui scop de mai sus, pe care l-am eliminat, am luat hotărârea să elimin și acel top 10 pe care îl făceam după fiecare sfârșit de an, în schimb alegând cartea care să îmi fi plăcut cel mai mult în anul respectiv și considerând-o cartea cea mai bună pe blog. În 2018 a fost vorba despre Al nostru este cerul, carte scrisă de Luke Allnutt și apărută la editura Herg Benet. Una dintre cele mai speciale și mai sensibile cărți pe care le-am citit anul trecut. Pe lângă aceasta, alte titluri care m-au surprins plăcut au fost: Warcross, Războiul nu are chip de femeie, Grădina cu Fluturi, Prințul nemilos, Acum mă înalț și În cel mai întunecat colț. 

3. Care e cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2018?
Pentru că știa un secret: existau două tipuri de monștri, cei care vânau pe străzi și cei care trăiau în mintea ta. Putea să se lupte cu primii, dar al doilea tip era mai periculos. Erau întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna cu un pas înainte.” __ Duelul nostru întunecat, de Victoria Schwab
4. Care carte citită în 2018 ți-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?
În afară de cartea pe care am ales-o, mai erau câteva care să mă fi dezamăgit într-un anume fel, dar, spre deosebire de titlul de față, de la cărțile respective nu îmi făcusem înainte niște așteptări. Dacă de la celelalte nu mă așteptam la foarte multe, de la Soția tăcută, scrisă de A.S.A. Harrison, a fost cu totul altceva. Mi-am dorit cartea asta încă de când a apărut la editura Rao, și mi-o doream de atâtea ori încât, de fiecare dată când o vedeam și nu aveam posibilitatea să mi-o cumpăr, îmi părea foarte, foarte rău și tânjeam după ea. Atât titlul, coperta și descrierea mă ajutaseră, oarecum, să îmi formez niște idei despre conținut, idei care nu s-au potrivit absolut deloc cu ce am găsit. Și nu într-un mod bun, din câte se poate observa. Personajele mi s-au părut foarte statice, plictisitoare, descrieri inutile, iar după aproximativ 50 de pagini citite, am simțit că nu mai rezist și am renunțat complet la ea. 

5. Ai participat la vreun eveniment literar anul trecut (lansare, târg de carte etc?). Dacă da, care a fost preferatul tău?
Ca în fiecare an, am mers Bookfest și Gaudeamus, dar nu a fost nimic ieșit din comun. Pe de cealaltă parte, Andreea (de la Blog de idei) a organizat un târg unde diferiți bloggeri și-au putut vinde din cărțile pe care le dețineau. La prima ediție am reușit să particip și eu, și mi-a plăcut foarte mult, deoarece am cunoscut oameni noi care împărtășeau aceeași pasiune cu a mea, am schimbat diverse păreri despre anumite cărți, dar am vorbit și despre altele. Mi s-a părut o atmosferă foarte caldă, foarte primitoare și care a făcut ca orele să treacă mai repede decât m-aș fi așteptat. A fost o experiență foarte drăguță! 

6. Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2018?
Anul trecut nu am reușit să merg de foarte multe ori la cinema, dar am avut noroc ca, de fiecare dată când am fost am avut parte de filme care să îmi fi plăcut foarte mult. Dar după ce am văzut Black Panther, aveam o presimțire că urma să fie cel mai bun film pe care îl văzusem în acel an. De fapt, dintre toate filmele apărute, până acum, sub însemnul Marvel, Black Panther mi-a plăcut cel mai mult. Apropierea dintre tehnologia avansată și simplitatea locuitorilor din Wakanda, a tradițiilor și ritualurilor, a poveștii în sine și a anumitor aspecte care mi s-au părut atât de bine acolo unde au fost, încât m-a cucerit cu totul. Dacă nu ați văzut Black Panther (cu toate că mă îndoiesc că mai este multă lume care să nu îl fi urmărit), trebuie să o faceți neapărat. Este absolut fenomenal! 

7. Ce cuvânt rezumă anul 2018 cel mai bine pentru tine? 
Provocare. Am stat să mă gândesc puțin ce cuvânt s-ar potrivi mai bine, dar apoi mi-am adus aminte de câteva evenimente care s-au întâmplat în viața mea anul trecut, unele nu tocmai fericite pentru mine, ca persoană, așa că am considerat că provocare a fost cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie 2018. Pentru că a fost o provocare pentru mine să trec peste anumite întâmplări, să le accept așa cum sunt și să încerc să le rezolv fără a pune mai mult suflet și mai multă energie decât ar trebui. La unele am reușit, cât despre altele nu pot spune că le-am considerat o reușită.

8. E vreun eveniment de anul trecut pe care nu vrei să-l uiți? Aș fi putut să aleg un eveniment literar, dar 2018 a fost despre altceva, ce nu-mi doresc să uit. Doi dintre unchii mei, stabiliți în Canada, au venit în țară, după ce nu i-am mai văzut de foarte mult timp, iar perioada cât au stat în România, pentru mine a fost cea mai frumoasă din 2018. M-am simțit atât de liniștită, de fericită și de împlinită, cum nu am fost de mult timp. Am reușit să îmi arunc toate problemele într-un colț și să mă bucur de prezența lor și a familiilor acestora, așa cum ar trebui. Iar timpul s-a scurs mult prea repede... mult, mult prea repede.

9. Ce dorință ți s-a îndeplinit în 2018?
Nu mi-am pus o anumită dorință, poate doar să trec cu bine peste anul doi de facultate. Și a fost în regulă totul, din acest punct de vedere. Ceea ce mi s-a întâmplat (și nu a fost o dorință, ci pur și simplu s-a întâmplat de la sine) a fost faptul că am ajuns să fiu mai detașată de anumite lucruri, să nu mai pun atâta suflet acolo unde nu ar trebui să o fac, să ajung să fiu puțin mai indiferentă, dar și să îmi înving câteva dintre frici. La capitolul acesta nu pot spune că am făcut un foarte mare progres, dar a fost un început. Și chiar mi-a făcut bine această detașare, deoarece nu m-am mai simțit atât de agitată și de stresată. Dar nu am scăpat de tot și cred că nu o să o fac niciodată (sunt conștientă), dar o să învăț să trăiesc cu asta și să accept.

10. Scrie o dorință pentru anul 2019.
Licența și să îmi găsesc drumul după aceea, deoarece simt că după ce voi termina cu facultatea, voi avea un blocaj uriaș, așa că îmi este destul de teamă de acea perioadă de după. Acum nu știu, aștept să ajung acolo, deoarece până la acel punct mai am examenele din sesiune, examenul de licență și licența propriu-zisă, iar acolo nu pot spune că am avansat foarte mult. O să fie o perioadă atât de încărcată, abia aștept să scap... ca să vină altele după.