luni, 9 iulie 2018

„Soția plantatorului de ceai” de Dinah Jefferies

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Tânăra Gwendolyn Hooper ajunge în exoticul Ceylon, nerăbdătoare să înceapă o viață nouă ca soție. O întâmpină însă un soț distant, secretos și întotdeauna ocupat. Explorând singură plantația de ceai, Gwendolyn descoperă uși închise, rochii vechi și alte semne ale unui trecut necunoscut. Când trebuie să aducă pe lume un copil, trebuie să-i dezvăluie lui Laurence adevărul. 

RECENZIA: Mereu mi-au plăcut cărțile precum a fost Soția plantatorului de ceai, genul acesta de subiecte pe care și mama îl urmărește foarte mult  țin minte că în momentul în care am primit coletul de la Editura Nemira, când a văzut cartea și a citit descrierea, și-a dorit foarte mult să o citească , dar pe care mai mult le descoperă în filme. Tot timpul îmi spunea că privește astfel de subiecte ca fiind unele de familie, filme sau cărți pe care este bine să le discutăm cu cei dragi. Cu toate că, uneori, nu sunt niște subiecte foarte accesibile, în privința faptului că au o anumită duritate și sensibilitate pe care doar genul acesta de povești ți le poate oferi, mereu le-a considerat povești de viață. Nu în science-fiction sau polițiste, ci în poveștile ce vorbesc mai mult despre ce se întâmplă în jurul nostru, despre obstacolele cu care ne putem confrunta în viața de zi cu zi, deoarece sunt foarte realiste și adevărate, de cele mai multe ori. Iar pentru mine – cu toate că iubesc la nebunie fantasticul și tot ce ține de lumile create doar prin imaginație –, sunt momente în care parcă prefer o carte precum este Soția plantatorului de ceai, în detrimentul celorlalte. Simt că îmi oferă o altă realitate, din alte colțuri ale lumii; povestea de față având întâmplările petrecute în Asia. Plus că ajung să învăț multe lucruri despre anumite culturi, ceea ce nu poate fi decât un lucru bun.

Speram mult să îmi placă ceea ce Dinah Jefferies crease, poate mai mult pentru că nu mai citisem o carte în care romantismul să fie atât de vizibil, de mult timp. O poveste pur romantică, învăluită în tot felul de conflicte, în întorsături de situație și un secret care ar putea să le schimbe amândurora viața pentru totdeauna. Dacă prima parte a romanului a fost presărată cu scene în care cei doi își arătau dragostea, în care Gwen se simțea ținută ca în puf, dar în același timp aflându-se într-o cușcă – datorită faptului că lăsase Anglia pentru lumea atât de diferită din Ceylon –, în cea de-a doua parte totul se dusese pe o altă culme. Simțeai cu secretul pe care aceasta îl ținea cu atâta tărie și frică în ea, te măcina și pe tine, aveai impresia că acele consecințe care ar fi putut exista de pe urma aflării acestuia, te-ar fi putut afecta direct și pe tine. O tensiune pe care – cu toate că va părea ciudat – mi-o doream și de care simțeam nevoia să o simt și să o trăiesc.  Dar toată această teamă pe care o simțea Gwen din momentul în care ajunsese să fie nevoită să țină acel secret departe de Laurence nu se datora doar acelui aspect, ci și a faptului că, așa cum am menționat, se afla într-o lume cu totul și cu totul diferită față de mohorâta, dar familiara Anglie. Pentru că Ceylon – Sri Lanka de astăzi –, era un tărâm cum numai în cărțile poștale ar fi putut să vadă Gwen, un loc în care se găseau câmpuri și câmpuri de plante pentru ceai, sau alte mirodenii, dar și unde sărăcia lucie nu putea să te lase indiferent. Locul în care, cu toate că sclavia nu se mai putea numi a fi astfel, încă se putea observa în anumite comportamente ale celor care îi conduceau și îi supravegheau pe muncitori. Și oricât de mică ți-ar fi fost inima, nu ai fi putut să rămâi indiferent văzând un om rănit, care nu primea pic de ajutor, fiind lăsat să se chinuie, cu pretextul că își meritase durerea, pentru înșelăciunea pe care o comisese. 

Existau reguli care trebuiau respectate, dacă totul se voia a funcționa pe un făgaș bun – ca în orice comunitate, de altfel, indiferent de cultură –, iar atunci când regulile pe care le știai de acasă nu se potriveau mereu cu cele din locul în care te afli, nu prea știai pe ce cale să o apuci și cum să îți preiei atribuțiile. Așa se întâmplase în cazul lui Gwen. Dacă Laurence, aflându-se de mai mult timp în Ceylon, învățase cum trebuiau să decurgă lucrurile, pentru tânăra lui soție, totul ajunsese să fie cu mult mai complicat. Mai ales când se trezise peste noapte cu o proprietate cu diferiți servitori de care trebuia să se ocupe – mentalități diferite și care nu prea acceptau schimbările – greul ajunsese să devină un calvar. Iar acest aspect mi-a plăcut cel mai mult la Gwen. Că se lăsase intimidată de ce i se găsea în față? Nu, nicidecum! Am admirat foarte mult perseverența de care dădea dovadă, lipsa manierelor unei mironosițe, nefiind determinată să facă un pas în spate în fața unor treburi mai puțin obișnuite pentru o doamnă, în Anglia. Plus că, nu prea știa foarte bine la ce urma să se înhame, în momentul în care se urcase pe acel vapor cu destinația locului unde se afla soțul ei. Mânată de un impuls de iubire și de dor, lăsase totul la o parte, devenind femeia pe care Laurence trebuia să își arunce toată încrederea. Iar el sunt sigură că știa faptul că Gwen avea să ajungă să facă față tuturor greutăților.

S-au întâmplat atât de multe lucruri în Soția plantatorului de ceai, unele care ar fi trebuit să mă șocheze până la extrem, dar fiind oarecum obișnuită cu alte cărți în care duritatea vieții se afla pe plan principal, am putut să le accept – cu greu, ce este drept – așa cum erau ele și să se privesc ca atare. Conflicte iscate pe baza revoltelor dintre două naționalități care nu aveau aceleași drepturi, oameni care ajunseseră la capătul puterilor cu sărăcia și lipsa de respect a unora, speranță pentru un viitor mai bun, dar și obișnuința gândurilor cum că totul ar fi putut să se termine într-o clipă. Într-o țară în care stabilitatea nu se afla pe aproape, în care oamenii puteau să moară oricând, două suflete aveau puterea să își cultive iubirea, clădind – pe baza puterii pe care o aveau unul de la celălalt – ceva ce nu avea garanția că urma să țină pentru tot restul vieții. O carte plină de suspans, de suspiciuni, de temeri, dar cu un deznodământ pe care nu vei putea să îl uiți foarte ușor. O poveste pe care cu greu vei putea să o egalezi din altele.

Romanul mi-a adus puțin aminte, pe alocuri, de Vălul pictat, doar că într-un mod mult mai profund și mai detaliat, în privința întâmplărilor petrecute și a tuturor emoțiilor trăite de către personajele principale. Mi se pare puțin ciudat să fac o asemănare între o carte care mi-a plăcut foarte mult – cum este cea de față – și între una care m-a lăsat complet dezamăgită, cu un gust foarte amar în gură. (Iar un exemplu foarte bun pe care l-aș putea da, când vine vorba de faptul că uneori filmul bate cartea, este povestea scrisă de W. Somerset Maugham.) Dar lăsând povestea lui Walter și a lui Kitty în spate, mă voi concentra pe ceea ce s-a întâmplat, de-a lungul cărții, cu viața și relația dintre Laurence și Gwen, relație pe care am descoperit-o a fi foarte pe placul meu, încă de la bun început. Din descrierea cărții îmi făcusem o părere cum că ceea ce se întâmpla între cei doi nu era tocmai ceva cald și deschis, dar de fapt nu a fost deloc așa. Laurence și Gwen – în ciuda diferenței de vârstă dintre cei doi – se iubeau foarte mult, compania celuilalt find foarte importantă și benefică pentru amândoi. Am fost plăcut surprinsă deoarece nu îmi doream să găsesc una din relațiile proaspeților căsătoriți, cu care mă tot confruntam în cărțile care se tot publică în colecția Iubiri de poveste. Nu voiam ca între cei doi să existe distanțare, ură sau neîncredere. Îmi doream să pornesc cu romanul fix din punctul în care adevărata poveste avea să se petreacă între cei doi. Crezând că se cunosc atât de bine, când de fapt mai aveau multe să descopere unul despre celălalt. Dacă doriți o astfel de aventură romantică, plină de peripeții, de greutăți și de întâmplări neprevăzute, atunci Soția plantatorului de ceai este cartea pe care trebuie să o citiți neapărat.