luni, 25 iunie 2018

„Sinuciderea Ielelor” de Ana Mănescu

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

RECENZIA: Mi-aș fi dorit foarte mult să reușesc să mă sincronizez, în așa fel încât să public recenzia în ziua cu Sânzienele  pe 24 Iunie , când și Ana își lansa Ielele, așa că totul ar fi ieșit absolut perfect. Doar că stelele nu prea au dorit să se așeze în linie cu dorințele mele, în așa fel încât nici la lansare nu am reușit să ajung, și nici recenzia nu am putut să o postez atunci. Dar cel puțin sunt încântată și sigură de un anumit lucru: volumul de povestiri al autoarei a fost unul ce parcă ar fi fost scos dintr-o cu totul altă lume a literaturii. M-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva, în spatele acestei literaturi cu care suntem obișnuiți – și nu mă refer la cea predată în școli, ci strict la cărțile pe care le citește un cititor –, nu există o cu totul altă entitate, pe care numai o anumită categorie de scriitori o poate realiza. Probabil, dacă Sinuciderea Ielelor ar fi fost prima carte citită, sub semnătura Anei Mănescu, nu aș fi fost la fel de sigură pe cuvintele de mai sus, dar având în vedere că din celelalte trei cărți pe care le-a publicat aceasta, am lecturat două dintre ele Stresul dintre orgasme și Quasar –, pot spune că știu cu ce se mănâncă proza pe care scriitoarea ne-a oferit-o, până acum. 

Cu ceea ce m-am delectat din scrierile ei, la fiecare carte am ajuns la concluzia că poveștile Anei nu se pot asemăna cu nimic citit; stilul atât de poetic, care îți curge efectiv prin minte atunci când parcurgi cuvintele, subiectele pe care le abordează, la început părând nu foarte diferite, dar ele fiind de fapt nemaiîntâlnite, deoarece reușește să împletească ideile atât de frumos, încât sapă în profunzime, aducând la suprafață lucruri pe care, în mod normal, nu prea le-ai observa, fac din Ana un scriitor pe care toată lumea ar trebui să-l citească. Dacă Anei i s-ar da provocarea să vorbească despre o simplă piatră – absolut banală și fără nimic deosebit la ea –, aceasta ar scoate la iveală tot ce este mai frumos din ea. Ar reuși să o descrie atât de minunat, încât te-ar convinge să ajungi să vezi acea piatră ca fiind una specială. Sper să se înțeleagă că acesta este un compliment și că această fată, orice ar plămădii literar vreodată, este obligatoriu să fie publicat. 

Când vine vorba de proza scurtă – și o spun de fiecare dată în recenziile în care scriu despre vreo una –, mereu mi-a fost și încă îmi este foarte greu să îmi găsesc cuvintele. Când ai aceeași poveste care începe de la prima filă și se încheie la ultima pagină din carte, îți poți găsi destul de ușor vorbele pentru a-ți spune ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut, dar când discutăm despre proza scurtă, când ai în fața ochilor atâtea povești, care fie te-au încântat toate, fie nu – ceea ce aici categoric nu a fost vorba despre ceva care să nu îmi placă –, ideile pe care le ai în cap despre ce ai dori să discuți în recenzie, ți se învălmășesc. Dar aici – spre uriașa mea bucurie și ușurare –, nu am simțit acest inconvenient, deoarece, cu toate că a fost vorba despre mai multe povești, am simțit că, oarecum, ele aveau o continuitate. Că se legau în vreun fel, cu toate că nu prea păreau a fi așa. Să fie oare datorită acestui iz de magic din fiecare, sau pur și simplu felul cum a reușit Ana să le modeleze, nu știu să spun, dar lucrul de care sunt convinsă – și pe care îl pot spune, fără a mă gândi de două ori – este faptul că este imposibil ca Sinuciderea Ielelor (într-un întreg) să nu transmită cititorului acele emoții pe care și le doresc cu toții. Pentru că Ana – lăsând la o parte, de această dată, acest iz de magic, de fantastic – ne-a oferit de toate, fără a lăsa vreun cititor nemulțumit: povești despre speranță, despre depresie, despre sfârșit și început, despre viață, despre regăsire și câte și mai câte.  

Dacă ar fi să mă pună cineva să aleg o singură poveste din Sinuciderea Ielelor, mai bine m-ar pune să nu citesc o săptămână, deoarece mi-ar fi mult mai ușor să mă abțin – cu greu, dar aș face-o –, dar nu să aleg o singură poveste. Toate au fost speciale și necesare în acest volum, și acum înțeleg perfect de ce i-a luat Anei atât de mult să publice această carte și de ce ne-a chinuit atât de mult cu mici fragmente inserate pe Facebook. Știa că avea să fie o carte pe care o vom iubi necondiționat: de la feerica copertă, până la cele mai simple cuvinte din volum, care doar par a fi așa. Nu ai cum să te oprești la o singură poveste atunci când ai de a face cu o Ileană Cosânzeană, cu un Făt-Frumos, un balaur, Iele și alte personaje din popor, cu care ne-am petrecut majoritatea dintre noi  printre care și eu, spre bucuria mea  copilăria. Așa cum am menționat și în postarea anterioară, cea cu leapșa, Ana Mănescu mi-a readus la viață anii de copilărie, mi-a însuflețit acele momente când mă lăsam purtată de poveștile cu prințese răpite de balauri și salvate de prinți, despre spâni și alte personaje pe care atunci le consideram negative. Prin ceea ce a creat zAna în Sinuciderea Ielelor a dat o continuare anumitor povești pe care pe atunci le consideram cu final fericit sau le vedeam doar dintr-un anumit punct. Fie că a fost vorba despre unele mai puțin fericite, care transmiteau alte emoții, fie că îți ofereau acel aer de basm modern, adus în autenticitate, Ana a dăruit clipe minunate în timpul cât am citit această carte. 

Poate că toată recenzia a fost un talmeș-balmeș de idei pe care am vrut să le transmit cititorilor, dar pe care poate că nu le-am așezat așa cum ar fi trebuit, sau poate  și sper să fie așa  ați înțeles ceea ce am vrut să vă spun. Dar sunt convinsă că esențialul sigur a fost transmis așa cum mi-am dorit, și anume: Ana scrie cum nimeni nu o face. Și așa cum am aflat în filmarea de la lansarea de la Bookfest, ultima poveste din volum  Începuturile de la sfârșitul lumii – ar urma să aibă o carte proprie, Ana dorind să publice o continuare a acestei povești. Ceea ce nu poate decât să mă încarce și cu un mai mare entuziasm, deoarece ceea ce s-a aflat în interiorul acelui fragment din povestea pe care ne-o va relata mai pe larg, a fost ceva absolut magnific. Sunt foarte, foarte nerăbdătoare să citesc următoarea carte a Anei Mănescu! A acestei zAne care are tot dreptul să își spună și vrăjitoare... a cuvintelor. Și ca să închei această recenzie într-un mod cum nu am mai făcut niciodată, aș dori să precizez un lucru, pe care nu am simțit nevoia să îl fac la nicio altă carte citită: Sinuciderea Ielelor a fost citită cu glas tare. Pentru că nu am avut cum să nu dau glas citirii pe care o făceam, în mod obișnuit, în gând. Nu când autorul împletește atât de bine cuvintele! Citiți acest volum atunci când sunteți înconjurați de liniște, atunci când doar ciripitul păsărilor și ușoara adiere a vântului se aude. Senzația chiar este una de poveste!