vineri, 22 iunie 2018

„Șarpele din Essex” de Sarah Perry

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: După moartea soțului ei, Cora Seaborne începe o viață nouă în Colchester, un sătuc englez, în care se zvonește că micul Șarpe din Essex, care odinioară stătea în ținutul mlăștinos, s-ar fi întors în parohia Aldwinter.

Amatoare de științe ale naturii, Cora este convinsă că ceea ce localnicii iau drept o creatură magică poate fi un exemplar dintr-o specie nedescoperită. William Ransome, vicarul parohiei locale, pe de altă parte, consideră că zvonul sunt doar rodul lipsei de credință adevărată.

O legătură strânsă se creează între Cora și Will în ciuda diferențelor dintre ei, pe măsură ce amândoi încearcă să deslușească misterul Șarpelui din Essex. 

Povestea spusă cu multă grație și inteligență, Șarpele din Essex este înainte de toate o carte despre dragoste și multele forme pe care ea le poate lua.

RECENZIA: Am terminat de citit Șarpele din Essex nu de foarte mult timp, dar din pricina rarelor momente în care mi-am permis să ies din ritmul în care am intrat de câteva săptămâni  datorat activităților pentru facultate , nu prea am reușit să îmi găsesc timpul necesar pentru a scrie această recenzie. În schimb, dacă nu am terminat lecturarea romanului de față de foarte multe zile, când vine vorba despre cât mi-a luat să îl citesc, este o cu totul altă poveste. Deoarece nu mi-a luat la fel de puțin precum m-aș fi așteptat la început, după citirea câtorva pagini, când eram foarte sigură că avea să îmi placă nespus de mult această carte. Dar, din păcate, ceea ce mi-am dorit nu s-a îndeplinit; au existat destul de multe aspecte care nu mi-au plăcut la această carte, dar totuși nu a fost pe deplin așa. Despre toate lucrurile voi discuta, mai pe larg, în decursul acestei recenzii.

Și ca să o iau cu începutul, așa cum am specificat mai sus, la început romanul m-a introdus imediat în atmosfera creată de autoare, tot ceea ce se întâmpla cu personajele, situația în care se aflau, ceea ce lăsase în urmă soțul Corei după moarte, toate îmi dădeau impresia a fi niște factori care creau o poveste tristă  dacă o privești dintr-un anumit unghi , dar și intrigantă. Devenisem foarte atrasă de ceea ce urma să se petreacă cu personajul principal și cu fiul acesteia; care, apropo, țin să menționez încă de la început faptul că a fost unul dintre cele mai interesante și mai enigmatice caractere pe care le-am descoperit vreodată. Acest puști care, aparent nu ar părea foarte diferit de alții de vârsta lui, deține o independență și o unicitate ce m-a obligat  într-un anume fel  să fiu foarte atentă la modul cum se „dezlănțuia” pe acest drum imaginat de Sarah Perry. Și ca să revin totuși la ideea pe care mi-am dorit să o aduc în discuție, începutul a fost exact cum mi-aș fi dorit să fie la vreo carte: atrăgător, determinând cititorul să se lipească de cuvinte și să își dorească să citească mai departe. Dar după aproximativ o sută de pagini  să zicem  a intervenit o anumită monotonie în carte mă dezlipea cu foarte multă ușurință de poveste, reușind să îmi provoace stări de plictiseală și o ușoară frustrare. Simțeam că nu se întâmple nimic care să miște povestea, totul bătea pasul pe loc, personajele învârtindu-se în aceeași nebuloasă iar și iar. Am încercat să găsesc motive pentru care acea parte din poveste a fost construită în modul acesta, dar nu am reușit să o scot la capăt. Fie nu am prins esența acelor pagini – sau chiar a întregii cărți –, fie autoarea nu a știut foarte bine cum să construiască întreaga carte. În capul meu, datorită începutului, îmi creasem o așa-zisă continuare, iar faptul că se distanțase foarte mult de ceea ce îmi imaginasem  și nu într-un mod foarte plăcut , ajunsese să mă enerveze destul de mult. Pentru mine această carte a fost construită în așa fel încât să îmi placă enorm de mult începutul și sfârșitul  pentru că abia când ajunsesem tot cam la aproximativ ultimele o sută de pagini, acea scânteie pe care povestea mi-o crease la început, apăruse în acele pagini. Nu mai simțeam nevoia să iau atât de multe pauze, să nu îmi mai doresc să mă opresc din citit, ci să revin pe acea undă de la început. 
[...] Tot timpul era moneda cu care plăteau cei izolați în spatele zidurilor închisorii Newgate; timpul era irosit de filozofi în cafenele și pe Strand; era pierdut de cei care își doreau ca trecutul să devină prezent și era urât de cei care își doreau ca prezentul să devină trecut cât mai repede. [...]
Pe de altă parte, dacă înlăturăm mitul șarpelui din Essex, dăm la o parte toată această tensiune și teamă creată de așa-zisa existență a acestuia și ne concentrăm mai mult pe trăirile personajelor  datorate altor aspecte , pe viețile lor și pe modul cum au fost afectate acestea, descoperim că au avut parte de tot felul de emoții și sentimente. Fie că a fost vorba despre unele plăcute, fie că vorbim despre altele triste și dureroase, personajele participante la acțiune au trecut prin multe. Și dacă facem abstracție de puțina acțiune propriu-zisă din carte, realizăm că aceasta a fost mai mult concentrată pe ceea ce s-a întâmplat, în plan emoțional, cu personajele. Și dacă stau bine să mă gândesc, cred că această creatură care a stârnit agitație și frică în sânul localnicilor – și nu numai –, a fost doar un înveliș mai solid, pentru a ne determina să săpăm mai adânc și să ne dăm seama că povestea a fost, de fapt, despre ceea ce a lăsat în urmă această curiozitate sau oroare adusă de mitul șarpelui. Presupun doar. Iar acest aspect s-a încadrat în sfera celor care mi-au plăcut și pe care le-am apreciat foarte mult. Poate că, până la urmă, despre asta a fost vorba în carte, de fapt, iar ceea ce am scris eu mai la început s-ar putea bate cap în cap cu ce am scris acum. Cine știe? Cert este că nefiind sigură spre ce să mă îndrept, din acest punct de vedere voi rămâne mereu în ceață cu această poveste. Așa cum naivitatea marii majorități a localnicilor din acel sat devenise uneori puerilă, mă pot contrazice spunând următoarele cuvinte: noi cum ne-am fi comportat oare, dacă am fi trăit în acea perioadă sau dacă pur și simplu am fi trăit în prezent, dar nu am fi avut foarte multă judecată, urmând turma, fără a gândi cu propria noastră minte?

Un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult  dacă nu cel mai mult   s-a datorat unei anumite legături creată, timid, pe parcurs, dar care a ajuns ca, până la final, să îmi provoace furnicături pe șira spinării; la propriu. Și nu, nu mă refer la reverendul William și la Cora, a căror legătură este adusă în discuție și în descriere. Iar imaginea aceea la care un alt personaj a fost martor, pentru mine a fost cel mai frumos moment din întreaga carte, și dacă ar fi să descriu Șarpele din Essex printr-o singură imagine din poveste, cu siguranță că pe aceea aș alege-o. Moment care s-a întâmplat mai spre final, în interiorul acelor o sută de pagini, ca să vă dați seama mai bine de ce mi-au plăcut atât de mult paginile de început și de sfârșit. Prin acest tablou, am realizat faptul că Sarah Perry dispune totuși de o imaginație foarte bogată, împletită frumos și cu un stil atât de plăcut și de fluid de a scrie, încât – pe de o parte – mă frustrează că acest aspect nu m-a ajutat mai mult pentru a parcurge povestea cu mai multă ușurință! Cu siguranță că știe să scrie, cuvintele îi curg fără dificultate, nu te încurci în idei, înțelegi tot ce se întâmplă în lumea pe care a creat-o. Dar așa cum am precizat mai sus, se pare că nu a fost îndeajuns pentru a-mi oferi o lectură mai plăcută de 3 stele. M-am străduit să găsesc argumente pentru a-i crește numărul de puncte, dar mi-a fost imposibil. Și cu toate acestea, am de gând să citesc și alte cărți de-ale scriitoarei; felul de a povesti este minunat și consider că merită chiar și pentru el să răsfoiești și alte scrieri ale acesteia.