vineri, 18 mai 2018

„Cum să oprești timpul” de Matt Haig

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Tom Hazard are un secret periculos. Poate că arată ca un bărbat de 41 de ani, dar din cauza unei boli extrem de rare, trăiește de câteva secole. Din Anglia elisabetană până la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York și până la insulele din Oceanul Pacific, Tom a văzut destule și acum nu-și dorește decât o viață normală.

Fiindcă trebuie să își schimbe mereu identitatea ca să rămână în viață, acum are acoperirea perfectă: este profesor de istorie la o școală din Londra. Aici îi poate învăța pe copii despre războaie și vânători de vrăjitoare de parcă nu le-ar fi fost martor. Poate încerca să îmblânzească trecutul, care îl ajunge tot mai repede din urmă. Singurul lucru pe care nu trebuie să-l facă e să se îndrăgostească.

Cum să oprești timpul este o poveste nebunească și dulce-amară despre cum te poți pierde și regăsi, despre iminența schimbărilor și despre zecile de vieți de care ai nevoie ca să înveți cum să trăiești cu adevărat.

RECENZIA: Dintre cele cinci cărți primite de la editura Nemira, după Colivia regelui, al treilea volum al seriei Regina Roșie, Cum să oprești timpul a fost povestea pe care mi-am dorit să o citesc cel mai mult, al cărui conținut mă intrigase în cea mai mare măsură. Nu doar coperta și descrierea care avea să îmi garanteze faptul că ceea ce se găsea în interiorul paginilor era diferit față de ce citisem înainte, ci și acel sentiment pe care îl trăiesc destul de rar atunci când văd o anumită carte, care îmi trezește anumite stări. Este un aspect care, de fiecare dată când l-am simțit, s-a adeverit atunci când am terminat de citit cartea respectivă. Niciodată nu am fost dezamăgită, în vreun fel, dacă trăiam acele lucruri înainte, valabil fiind și când a fost vorba de Cum să oprești timpul, deoarece povestea pe care ne-a relatat-o Matt Haig prin prisma personajului Tom Hazard a fost una extraordinar de frumoasă, de emoționantă și plină cu trăiri dintre cele mai minunate  pe de o parte  dar și triste, pe de alta. Un personaj puternic, dar despre care voi scrie mai multe pe parcursul recenziei, în care voi încerca să relatez tot ceea ce mi-a transmis această poveste.

Tom Hazard, un bărbat care ar putea să stârnească – la început – invidia multor cititori, și nu numai, datorită anumitor perioade în care a trăit, întâlnirile pe care le-a avut cu anumite personalități ale istoriei – marea majoritate a lor fiind scriitori –, aducând gelozie chiar și mie, pe parcurs sunt sigură că oricine a reușit să citească Cum să oprești timpul, sentimentul nutrit s-a diminuat considerabil. Când stai și analizezi la rece, descoperind că în această așa-zisă îmbătrânire încetinită, avantajele nu sunt mai numeroase decât dezavantajele, invidia ia locul compasiunii, și îți umple sufletul cu tristețe. Pentru că atunci când vine vorba de persoanele dragi, nimic și nimeni altcineva nu este mai puternic pe acea balanță, decât ele. Să stai să vezi cum cei apropiați îmbătrânesc, se îmbolnăvesc și mor unul câte unul, în timp ce tu îi privești neputincios, în același corp tânăr, dar cu un suflet plin de cicatrici pentru fiecare moarte primită, te mulțumești și te bucuri pentru schimbările firești – și la timpul lor – pe care le vezi la exteriorul rău. Nu îți mai dorești o secundă să îi fi împărtășit acea minune care se transformă, încetul cu încetul, într-un blestem pe care ajungi să nu-l dorești nici celui mai rău om pe care l-ai întâlnit la viața ta. Mulți – dacă s-ar fi aflat în locul lui Tom – cu siguranță că ar fi înnebunit de-a lungul anilor, fie ar fi ajuns să li se întâmple alte și alte lucruri oribile. Dar nu și pentru domnul Hazard, pentru acest bărbat care a încercat, necontenit, să își găsească un loc în lume, să se simtă în siguranță și nevânat de ochii suspicioși ai celorlalți din jurul lui. Pentru că, atunci când ești vecin cu o persoană care nu își arată anii nici după zece trăiți în acel loc, când ție îți apar riduri și fire albe de păr, în timp ce el tot tânăr arată, ai putea să îți spui că și-a injectat tot felul de substanțe pentru piele sau și-a vopsit firele cărunte; dar nu și în secolul XVII, când alte motive existau pe atunci, care te determinau să cataloghezi persoana respectivă că fiind într-un fel anume.
Întrebare mai simplă nici că există. 
— Istoria nu e ceva care trebuie adus la viață. Istoria este deja vie. Istoria nu înseamnă politicieni, regi sau regine. Istoria se referă la toată lumea. Include tot. Cafeaua aceea. Se poate explica toată istoria capitalismului, a imperialismului și a sclaviei doar vorbind despre cafea. E incredibil cât sânge a curs și câte nenorociri s-au întâmplat pentru ca noi să stăm aici și să bem cafea dintr-un pahar de carton.
Întâmplările pe care autorul ni le-a relatat despre viața lui Tom, despre începuturile și despre cei pe care i-a întâlnit de-a lungul a zeci, a sute de ani de când exista pe pământ, au alternat între momentele frumoase și clipele tragice și dureroase, pe care viața lungă îl obliga să nu le uite, oricât de mult și-ar dori. Te-ai fi așteptat ca de la o carte cu un astfel de subiect să primești și fragmente din trecut, dintr-unul atât de îndepărtat de prezentul nostru, dar de fapt deloc greu de amintit de către protagonist. Că s-a născut într-o familie săracă sau bogată, teoria pe care și-au format-o anumite persoane din carte despre ceea ce s-a întâmplat cu Tom, dar și ce au ascuns acele pagini din viața trăită de acesta, le veți putea descoperi doar citind Cum să oprești timpul. În timp ce eu vă voi dezvălui doar faptul că actele așa-zise vrăjitorești nu scutesc nicio categorie socială, nu-l iartă nici pe cel mai înalt în funcție, aceste aspecte dându-le doar ca pe un exemplu, nicidecum ca pe ceva aparținând de carte neapărat.  Iar personajele pe care Tom le-a întâlnit de-a lungul anilor, până la cele din prezent, au adus cu ele propriile povești, pe care personajul nu a făcut decât să le asimileze, pentru a trage din ele învățături, devenind, pe parcurs, de o înțelepciune pe care doar timpul și alte greutăți ți-o pot aduce. Fragmentele de meditație pe care Tom le trăia, dorințele care începuseră, din nou, să nască în el și speranța unui viitor bun, în care să se poată simți în siguranță, aparținând unui loc, l-au cuprins cu totul. 

Secrete, oameni care doresc să facă mai mult rău decât bine prin actele pe care le săvârșesc, încercări disperate de a ține persoanele pe care le iubești la adăpost, dar și o continuă teamă despre faptul că ai putea să fii descoperit în orice clipă, prezentul în care te afli ajungând să te dorească drept cobai dacă ți-ar cunoaște existența, dar și alte aspecte, toate le veți putea descoperi în Cum să oprești timpul. Un tumult de sentimente pe care nu ai cum să nu le trăiești, o dorință aprigă de apartenență pentru un personaj pentru care – oricât de mult te-ai strădui – nu ai cum să îți rămână indiferent, să nu îți stârnească fie compasiune, fie un respect nemărginit. Acele scene în care – așa cum am precizat la început – Tom se întâlnește cu anumite personalități ale istoriei, pe care Matt Haig le-a personalizat, cu siguranță, într-un mod atât de interesant, care m-a determinat să îmi doresc să citesc și mai mult, să nu las acele persoane să dispară atât de repede din peisajul cărții. Felul cum profesia de profesor de istorie pe care Tom și-a ales-o, a fost – categoric și fără doar și poate – liantul care i-a ușurat autorului, într-un anume fel, scrierea poveștii, dar și acele momente în care personajul relata în fața unor adolescenți înconjurați de tehnologie, istoria pe care a trăit-o pe propria piele, în unele cazuri. Pentru mine acele clipe au fost apogeul emoțiilor pe care scriitorul a reușit să mi le ofere, deoarece mi se părea atât de magic cum un om al istoriei – din toate punctele de vedere – reușise să însuflețească uneori unor copii aroganți, indiferenți, interes pentru ceea ce le povestea. Și că tot am pomenit de istorie și tehnologie, și de acele clipe dintre profesor-elev. Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la ce ar spune un om – să zicem din perioada Primului Război Mondial – de cum a evoluat omenirea. Știu că această întrebare a fost pusă de atâtea și atâtea ori, dar cartea aceasta nu doar că m-a determinat și mai avid să am această curiozitate în cap, dar într-un fel parcă mi-a și răspuns la ea, într-o anumită măsură. 
Alte animale nu au progres, se zice. Dar mintea omenească în sine nu progresează. Rămânem aceiași cimpanzei ridicați în slăvi, doar că dotați cu niște arme mai mari. Avem cunoștințele necesare să ne dăm seama că suntem doar o masă de cuante și particule, la fel ca orice altceva, dar noi tot încercăm să ne distanțăm de universul în care trăim, să ne dăm un sens superior unui copac, unui bolovan, unei pisici sau unei broaște-țestoase.
Dragostea. Așa cum spunea și un anume personaj, într-o asemenea viață – care pare fără de sfârșit – îți poți permite să trăiești orice, numai sentimentul de iubire îți este interzis, pentru binele tău, să îl simți, să ți-l dorești și să îl capeți. Pentru că ea este singura care îți poate aduce cea mai mare durere, și te poate distruge în cea mai mare măsură. Când persoana pe care ai iubit-o cel mai mult nu îți poate fi alături pentru întreaga viață, când știi că i-ai putea face mai mult rău decât bine dacă nu te-ai îndepărta cât mai repede de ea sau când știi că o boală iminentă ar putea-o răpi de lângă tine în cel mai scurt timp, nu îți permiți să încerci să o atragi lângă tine, să îți clădești un viitor alături de ea. Mereu trebuie să fii pus în gardă, mereu ești nevoit să fii pe picior de plecare, să dispari din viața ei, fără șansa de a o mai vedea vreodată în acea viață. 

Matt Haig a reușit să creeze o poveste cutremurătoare, în care ne-a arătat cât de importantă și cât de frumoasă este viața de muritor, și cât de mult ar trebui să ne bucurăm și să îi apreciem pe cei pe care îi iubim. Să ne mulțumim cu anii pe care îi avem, să nu ne dorim viață fără de moarte, deoarece singurătatea ar fi fost elementul definitoriu al unei vieți în care nimeni nu ar fi stat lângă tine până la moarte. Nimeni despre care să spui că îl cunoști de o viață și că a fost lângă tine de la începutul și până la sfârșitul vieții. Un roman ușor de citi datorită stilului minunat al autorului, dar foarte greu de digerat, cu o încărcătură emoțională uriașă. O carte pe care o vei înțelege doar cu timpul, și pe care îți vei dori să o recitești peste ani și ani, pentru a-ți reaminti – în unele momente mai puțin plăcute – cât de frumoasă și de prețioasă este viața scurtă pe care o avem, așa-zisa eternitate fiind doar un blestem.