sâmbătă, 12 mai 2018

„Borgia. Păcatele familiei” de Sarah Bower

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie!

DESCRIEREA: Urzelile politice care l-au împins pe tatăl ei la Vatican au trimis-o pe Lucrezia Borgia într-un labirint periculos de patimi și ambiții, la una dintre cele mai grandioase Curți din Italia. Privit prin ochii ei, Cesare Borgia, diabolicul ei frate, este unul dintre personajele care se dezvăluie în altă lumină decât cea consemnată public.

Violante se întâmplă să fie doamna de onoare a frumoasei Lucrezia, dar și păzitoarea unor secrete primejdioase și eroina unei povești de dragoste periculoase. Totul, pe fundalul unei istorii spectaculoase din Renaștere.

RECENZIA: Din start țin să menționez faptul că este prima carte pe care am citit-o care să aibă ca subiect principal familia Borgia și tot ce se întâmplă în jurul acesteia. Iar acesta a fost un aspect care a fost foarte important pentru mine, deoarece am pornit la drum cu un entuziasm pentru ceva ce îmi era foarte necunoscut, așa că orice informație pe care urma să o aflu despre renumita familie Borgia, pentru mine ar fi fost o parte din istoria Europei pe care o învățam de la zero. Cu care nu mă mai intersectasem niciodată în alte cărți, fie de ficțiune istorică, bibliografii sau manuale; poate doar, în treacăt, în seria Assassin's Creed, acolo unde nu mi se dezvăluise cine știa ce lucruri extraordinare despre membrii acestei familii. Dar pe parcursul lecturării acestei cărți, conținutul a reușit să mă dezamăgească din ce în ce mai mult, deoarece ceea ce mi s-a oferit de către autoarea Sarah Bower nu fusese deloc ceea ce m-aș fi așteptat; și nu poate fi luat, neapărat, ca un lucru bun această imprevizibilitate. Nici înainte nu credeam că Borgia. Păcatele familiei urma să fie o poveste previzibilă, dar eu, o cititoare naivă și novice în privința acestei frânturi din istorie, sperasem să descopăr ceva mult mai interesant și mult mai frumos, având în vedere că istoria îi descrisese pe membrii familiei Borgia ca fiind una nu tocmai comună.

Nici nu știu cu ce aș putea să încep să îmi spun părerea despre conținut, deoarece după două sute și ceva de pagini citite, restul deveniseră pentru mine nu tocmai o lectură savuroasă, pe care să o parcurg cu entuziasm și foarte mult interes. Așa că aspectele mai detaliate din această carte, mult mai importante  care ar fi putut să fie scoase mai mult în evidență, dacă nu ar fi fost îngropate de prea multă descriere, de cele mai multe ori în plus și fără înțeles , au cam reușit să se șteargă din memoria mea, după nici jumătate de săptămână de la terminarea romanului. Ceea ce înseamnă că nu prea a reușit să mă fascineze această carte, încât să mă determine să mă gândesc prea mult la ea, după încheiere. Dar totuși aș putea să încep cu începutul  pe care nu am cum să îl uit atât de ușor , care, din perspectiva mea, fusese una dintre cele mai interesante părți ale cărții. Mi-ar fi plăcut ca povestea să se lungească mai mult cu acest început, deoarece ceea ce se întâmplase cu Violante  la început purtând un alt nume , acel trecut dureros și trist putea fi exploatat mai mult, deoarece existaseră niște elemente foarte interesante. Așa că nu prea sunt sigură dacă să îl consider un plus dat cărții  pentru că începutul mi-a plăcut foarte mult și m-a determinat să îmi crească și mai mult entuziasmul  sau să fie notat drept un minus, deoarece nu a fost exploatat mai mult. În orice caz, dacă nu ați văzut nota pe care am dat-o pe Goodreads acestei cărți, vă spun că a fost cotată cu 2,5-3 stele. O notă destul de acceptabilă, în condițiile în care m-a dezamăgit destul de mult.

În schimb, un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult  și care s-a păstrat până la final  s-a datorat fix singurului fapt pe care îl cunoșteam, de dinainte să citesc Borgia, din anumite surse auzite. Așa cum tot am precizat mai sus, familia Borgia avusese o influență destul de mare asupra Italiei din acea perioadă (și nu numai), reușind să răstoarnă și să clădească destul de multe lucruri; fie că o făcuseră dintr-o ambiție numai de ei știută, fie pentru a-și arăta bunătatea doar pentru fațadă, fie alte și alte motive. De Lucrezia Borgia știusem cele mai multe aspecte, în schimb despre fratele ei vitreg, Cesare Borgia, cam nimic. Și cu toate acestea, mă determinase să fiu interesată de activitățile pe care le întreprindea mai mult față de ceea ce reușea să facă cea dintâi persoană. Nu știu cum, dar pe Lucrezia mi-o imaginasem altfel  din punct de vedere al fizicului, din imaginile pe care le creionaseră anumite ecranizări în care apăruse , spre deosebire de cum ne fusese descrisă de către Sarah Bower. Dar acesta consider că a fost, pentru mine, un aspect important atunci când am dat nota romanului. Chiar nu a contat deloc, de fapt! Cât despre personalitatea acesteia, Lucrezia nu fusese tocmai o femeie blândă și drăguță cu cei care se aflau în jurul ei, fiind tot timpul cu un pas într-o direcție diferită față de cum se arăta la exterior, și mereu cu anumite ghicitori scoase la iveală din privirile pe care le arunca, prin gesturi sau prin felul cum își alegea cuvintele. Dacă pe Cesare Borgia îl plăcusem pentru expansiunea de care dădea dovadă, pentru enigmele  mult mai adânci față de cele ale surorii lui  și eleganța masculină pe care o afișase mereu în public, pe Lucrezia o apreciasem mai mult datorită șireteniei. Doi frați despre care îmi doresc să aflu mai multe, deoarece consider că această carte nu mi-a dezvăluit cât mi-aș fi dorit, de fapt.

Violante. Personaj principal. O tânără trimisă într-un loc necunoscut, cu oameni noi și cu o viață diferită față de cea trăită până la acel punct. Un caracter de o naivitate dusă la superlativ, pe care nu o înțelesesem în niciun minut cât mă aflasem în lumea creată de Bower, un personaj care îmi însuflețise doar o compasiune trecătoare, fiind înlocuită cu strâmbatul din buze datorat multor greșeli aiurite pe care le săvârșise. La început îi înțelesesem ezitările și greșelile  singură, într-un loc nou, cu alți oameni , dar pe parcurs realizasem că experiențele pe care le trăise nu prea o întăriseră. Fuseseră momente în care luase o oarecare inițiativă, dar nu mi se păruse a fi una naturală, ci forțată, deoarece imediat după acele scene, se întorsese în același punct. De parcă le făcuse un alt personaj care intrase în corpul ei. Nu știu dacă aș putea să spun că îmi plăcuse ceva la ea, că mi se arătase într-un fragment exact așa cum aș fi sperat să fie, deoarece, pentru mine, acest personaj nu reușise să evolueze de la prima pagină și până la ultima. Constantă, lipsită de o putere reală și de o naivitate  așa cum am precizat mai devreme  exagerată. O fată ușor prostuță care se lăsa influențată foarte ușor de mici atenții și speranțe fără vreun viitor.

Cu toate că stilul plăcut și fluent de a scrie al Sarei Bower mi-ar fi putut ușura foarte mult lecturarea acestui roman, faptul că în multe cazuri descrierile chiar nu își aveau locul, fragmente în care simțisem că acțiunea sărise dintr-un punct într-altul fără vreo explicație vizibilă, nu doar că mă îngreunase foarte mult, dar ajunsesem într-un punct încât plictiseala depășise cota maximă, ajungându-se chiar la o ușoară frustrare. Deoarece fie nu se întâmpla ceva  mergând pe o linie pe care nu o înțelesesem deloc, fiind foarte monotonă , fie pur și simplu mă reușisem să înțeleg ce se petrecuse în acel fragment. Poate că parcurgerea acestei cărți a fost făcută în niște momente nu foarte favorabile, dar mă îndoiesc destul de mult că în toată perioada în care citeam Borgia, nu fusesem în stare să mă conectez cu povestea. Mai mult merg pe premisa că acest roman nu a reușit să fie pe gustul meu, cu toate că sunt un mare fan al cărților de ficțiune istorică. Sau un alt motiv ar fi  pentru că încerc să găsesc cât mai multe, din cauza faptului că încă sunt foarte nedumerită că mi-a displăcut într-o proporție atât de mare  personajul pe care Sarah Bower a reușit să îl creez, perspectiva lui fiind cea din care se povestise cartea, nu fusese  cel potrivit. Aș fi preferat-o pe Lucrezia, sau chiar și pe Angela, un personaj pe care îl veți descoperi doar dacă veți hotărî să citiți cartea.   

Ca o concluzie, Borgia. Păcatele familiei ar fi putut să fie o carte foarte interesantă, dacă s-ar fi evitat anumite aspecte pe care le-am precizat de-a lungul recenziei. Pentru că au existat anumite scene și momente care ar fi putut să fie scoase mai mult în evidență, mult mai exploatate, dacă povestea ar fi fost construită într-un alt mod. Deoarece în jurul familiei Borgia au existat comploturi, alianțe, secrete, prietenii și iubiri imprevizibile, toate acestea au fost oarecum sufocate de adăugările care au reușit doar să mă obosească și să mă scoată din poveste, multe dintre ele datorate unui personaj principal ce nu a putut să devină  pe parcursul cărții  plăcut, ajungând să fiu interesată foarte puțin de soarta acestuia. Pe de cealaltă parte, Lucrezia și Cesare au fost personajele care mi-au plăcut foarte mult, amândoi construind o conexiune care a fost - printre puținele motive - pentru care interesul pentru această carte încă a existat, până la final. Că îmi doresc să mai citesc despre familia Borgia, cu siguranță că fascinația s-a născut în Borgia. Păcatele familiei, mai mult pentru faptul că nu am primit ceea ce m-aș fi așteptat să citesc, în felul acesta dorindu-i să descopăr din alte scrieri. Doar că mă voi îndrepta strict spre cărți bibliografice, fără accente de ficțiune.