joi, 3 mai 2018

„Scrisori din insula Guernsey” de Mary Ann Shaffer & Annie Barrows

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: În ianuarie 1946, într-o Londră care abia iese din umbra celui de-Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton caută un subiect pentru noua ei carte. Cine s-ar fi gândit că îl va găsi în scrisoarea unui bărbat  necunoscut, de pe insula Guernsey? Cei doi încep un fascinant schimb de scrisori despre lumea excentrică în care trăiește bărbatul misterios.

Pentru a scăpa de tragedia ocupației germane, bărbatul și prietenii lui inventează un club de lectură cu cei mai neobișnuiți membri, de la crescători de porci și fermieri la frenologi, toți mari iubitori de literatură. Și toți îi trimit lui Juliet poveștile lor de zi cu zi.

Plin de mult umor și căldură, romanul reprezintă o odă adusă cuvântului scris și felului în care el apropie oamenii.

RECENZIA: Înainte de a mă apuca să citesc Scrisori din insula Guernsey, am terminat una dintre cele mai marcante și mai șocante cărți pe care le-am citit, în toată viața mea. Țin minte că am precizat atât pe pagina de Goodreads a cărții, cât și pe contul meu de Instagram, cum o să îmi fie foarte greu – dacă nu chiar imposibil  să ajung la momentul acela în care să spun: gata, mă simt în stare să scriu o recenzie despre Războiul nu are chip de femeie. Nu am considerat că sunt capabilă  în acea perioadă  să mă așez în fața laptop-ului și să scriu despre ea, deoarece a fost atât de cutremurătoare și de oribilă, din anumite puncte de vedere, încât nu știam ce aș putea să scriu despre ea. Am lăsat cartea la o parte, spunându-mi că o să vină și vremea în care să mă consider în stare, apoi mi-am îndreptat atenția spre o carte care speram să mă scoată din acea stare tristă și fără de valoare, în care intrasem. Mare greșeală a fost, ca dintre toate cărțile pe care le-am primit de la Nemira, să mă îndrept fix spre aceste Scrisori. Nu doar că are ca subiect tot acea perioadă din cartea Svetlanei, în care se vorbea – de cele mai multe ori  despre momentele din timpul și de după Cel De-al Doilea Război Mondial, dar fiind deja intrată în acea transă din cartea precedentă, cam la fiecare pagină în care se povestea un amănunt mai puțin fericit din relatările celor care îi trimiteau scrisori lui Juliet, mai aveam puțin și mă podidea plânsul. La prima impresie, văzând numărul nu foarte mare de pagini, îți poate trece prin cap gândul că nu ar putea să te afecteze atât de mult. Poate că este adevărat, doar eu venind din spate cu un bagaj proaspăt de sentimente dureroase și emoții neplăcute, când de fapt Scrisori din insula Guernsey nefiind chiar atât de ușor de afectat cititorul. Dar consider că și individuală, această carte m-a copleșit cu o mulțime de sentimente și emoții, pe care cu greu voi reuși să le diminuez din intensitate; de uitat, cam dificil.
O bijuterie... incisivă și cu observații extraordinar de fine. O capodoperă fragilă despre dragoste, război și despre marele ajutor pe care ți-l dau cărțile bune și prieteniile adevărate.  _ People
Foarte rar se întâmplă să citesc recenziile unor cărți, de dinainte să fi parcurs eu povestea, doar dacă nu sunt complet sigură dacă să cumpăr sau nu acea carte. Dar m-am încăpățânat – cu toate că îmi intrase în cap foarte clar faptul că voi ajunge să citesc despre Scrisori – și am parcurs părerea Ghandei (via Jurnalul unei cititoare), deoarece știam că poveștile de genul nu sunt tocmai în sfera ei de atenție, așa că devenisem foarte curioasă de ce scrisese în recenzie. Părerea unui cititor din afara genului, ca să o spun așa, mă făcuse nespus de curioasă. M-a impresionat și mi-a atras atenția foarte mult faptul că a ales să nu scrie o recenzie propriu-zisă, ci să vorbească despre ce înseamnă pentru ea cluburile de carte și cât de mult apropie acestea oamenii cu interese asemănătoare. A ales să se pună, într-un anumit fel, în pielea lui Juliet Ashton. Un mod foarte interesant și diferit. Eu nu o să fac așa – dar vă îndemn cu multă căldură să citiți ceea ce a scris ea acolo , în schimb am ales să aduc în discuție acest lucru, pentru a îndemna cititorii să treacă pragurile cluburilor de lectură, să ia parte la ele și să vadă (dacă nu au mai fost niciodată la unul) cum se simte atmosfera în interiorul lor. 

Este un sentiment magic și minunat atunci când ajungi să vorbești față în față cu oameni (aparent străini, dar care te simți foarte apropiat din prima clipă) care împărtășesc aceleași bucurii cu ale tale. Timiditatea, descurajarea dispar, pentru că te simți animat de tot ceea ce spun oamenii din jurul tău, de felul cum le sclipesc ochii atunci când povestesc o anumită secvență pe care, brusc, ți-o aduci și tu aminte și fie le împărtășești opinia, fie aduci un contra argument. Supărările, părerile opuse nu sunt luate drept un atac, ci sunt împărtășite și primite cu interes, zâmbete și curiozitate. Am participat la puține – acum din motiv de lipsă de timp , dar abia aștept să primesc niște timp liber pentru a mă bucura din nou de aceste clipe minunate și foarte speciale.
Asta-mi place mie la citit: te interesează un lucru mărunt dintr-o carte, iar lucrul acela mărunt te conduce la o altă carte, iar acolo vei găsi altceva, care te va duce la un al treilea volum. Este o progresie geometrică – al cărei sfârșit nu-l poți anticipa, dar care pur și simplu îți face o foarte mare plăcere. 
Nu am mai avut până acum niciodată ocazia să citesc o carte creată într-un astfel de mod: doar cu ajutorul scrisorilor transmise de la un personaj la altul. A fost o experiență foarte frumoasă și pe care, sincer, mi-aș dori să o mai trăiesc; ca autorii să creeze povești și prin această modalitate. Dar sunt conștientă că ar fi foarte greu pentru anumite subiecte, dar și pentru autorul în sine să își poată așeza ideile în așa fel încât să fie înțelese cum trebuie, doar cu ajutorul scrisorilor. Iar un alt motiv pentru care am considerat că Scrisori din insula Guernsey a fost o experiență inedită, s-a datorat și faptului că atunci când citeam o carte din perspectiva unui personaj sau a mai multor, simțeam că îi invadam gândurile, dar când ajungi să afli despre niște caractere prin intermediul unor scrisori adresate cuiva, te simți de parcă i-ai invadat intimitatea. Nu știu dacă este neapărat adevărat, dar eu m-am considerat puțin ca fiind o persoană care citește corespondența care nu îmi era adresată mie. Că am încălcat o regulă de bună-creștere. Știu că mai regăsim și în cărțile obișnuite câte o scrisoare, dar aici, totul fiind povestit prin intermediul lor, am considerat a fi mult totul mai intens.

Dacă ar fi să o caracterizez pe Juliet Ashton într-un cuvânt, cred că acela ar fi nesăbuită. Dar nu neapărat privind-o într-un fel rău, deoarece personajul mi-a dat impresia că această caracterizare ar face parte din personalitatea ei, simțindu-se bine să fie o nesăbuită. Uneori inconștientă, dar într-un fel spre binele celor dragi, nu doar pentru că așa vrea să fie neapărat. Juliet este tipul acela de prieten care ar fi lângă tine indiferent de circumstanțe, care te-ar iubi necondiționat și nu te-ar lăsa să te te scufunzi, fără a face tot posibilul să te țină la suprafață. Iar faptul că Lily James o joacă pe Juliet în ecranizarea cărții – care a și apărut sub denumirea de The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society , mă încântă la cote maxime. Deoarece văd personajul interpretat perfect de către Lily, și nu cred s-ar fi găsit o altă actriță mai potrivită, care să dețină delicatețea și curajul acesteia. 

Pe o insulă atât de mică precum este Guernsey, personajele ascund povești uriașe, cu o intensitate care nu te-ar putea lăsa indiferent, oricât de încăpățânat ai fi. Cu un trecut comun, legat mai mult decât faptul că trăiesc pe aceeași insulă, prin intermediul unei seri care avea să le schimbe viața pentru totdeauna acelor oameni greu încercați și înainte. Aparent cu nimic în comun, în afară de pământul pe care calcă și a cerului pe care îl văd, cu timpul realizează că asemănările merg mai departe și că prieteniile care se vor lega pe parcurs îi vor ține legați pe vecie. De multe ori am auzit și citit cum că greutățile unesc oamenii, iar cartea aceasta este un alt exemplu al faptului că acele cuvinte sunt cum nu se poate mai adevărate. Când tu nu ai ce mânca, când nici vecinul tău nu are, fii sigur că nici vecinul vecinului nu este mai presus. Dar când unul face rost de ale gurii, cei de lângă el nu vor fi lăsați să stea și să privească hămesiți. Pentru că oricât de puțin ar fi, totul se împarte. Un punct care m-a emoționat foarte mult, pe lângă multe altele. Separați sunt mai pustii și mai triști, dar împreună au atât de multe la care să reflecteze! Cartea aceasta a fost mai mult decât o simplă poveste, ci o relatare a unei perioade dintr-un alt trecut dureros lăsat de războaie, care – cu toate că pare o fantezie ceea ce veți citi în Scrisori din insula Guernsey  s-ar fi putut întâmpla, cu adevărat fie în Guernsey sau în oricare alt loc de pe acest pământ. O carte emoționantă despre viață, durere, puterea de a merge mai departe, găsirea locului în care să te simți ca făcând parte, cu un final pe care numai un personaj precum Juliet Ashton l-ar fi putut aduce.