duminică, 11 martie 2018

„Sissi. Împărăteasa Austriei” de Jean des Cars

DESCRIEREA: În anul 1898, Elisabeta, împărăteasa Austriei și regina Ungariei, a fost asasinată la Geneva de un anarhist italian. De atunci, Sissi a devenit un mit. Suverana bizară și solitară, de o frumusețe legendară, a inspirat poeți, pictori și cineaști. 

În paginile acestei cărți o veți descoperi pe femeia Sissi, cu multe calități și cu defecte, dar și pe împărăteasa Elisabeta, care aparține istoriei. Criticată la Viena, venerată la Budapesta, mai lucidă decât mulți diplomați ai vremii în privința conflictelor din Balcani, a fost un permanent sprijin pentru soțul ei, împăratul Franz Joseph. 

RECENZIA: De mic copil am fost pasionată de prințesa Sissi, așa cum o știam din desenele pe care le difuza postul FoxKids. Și nu cred că cei care fac parte din generațiile anilor '90 – sau chiar și primii ani ai secolului XXI  nu cunosc faimosul desen care creiona viața Elisabetei atât de frumos, un basm în care și-ar fi dorit să trăiască orice fetiță pasionată de așa ceva; pentru că nu toate fetele și-au dorit să devină prințese când au fost mici. Dar eu am fost printre acele copile care visau la un prinț pe un cal alb, la rochii diafane și la tiare cât mai strălucitoare. Și am tot visat cu ochii deschiși în toată acea perioadă în care au fost difuzate desenele, acea delicatețe dar totodată independență pe care o poseda acea fată rebelă, sălbatică a Bavariei. Și așa am continuat să cred că a fost viața ei, până ce am ajuns să devin mai despuiată la minte, să îmi pun întrebări și să caut informații despre frumoasa și adorata Elisabeta, pe care toată lumea o iubea, oriunde s-ar fi dus. Au trecut anii, mi-am dat seama că ea a avut o soră mai mare  care nu exista în animație, dar care purta același nume precum rivala ei, Helena , că tatăl nu fusese chiar așa cum îl descoperisem acolo și că, de fapt, Sissi și Franz-Joseph se cunoșteau de mici copii, fiind, în realitate, rude destul de apropiate în rang. Tot ceea ce cunoșteam despre acea Sissi se năruise, schimbându-mi direcția și determinându-mă să îmi pun alte și alte întrebări, cât mai adânci. Să încep să descos viața ei, să caut informații peste tot și să fiu atrasă de orice altceva avea legătură directă – sau nu  cu această femeie care a ajuns, chiar și în ziua de astăzi, să fie atât de proaspătă și vie în gândurile oamenilor. Și sinceră să fiu, aducând în discuție acest subiect, nu cred ca vreun alt monarh al Europei să fie atât de cunoscut, de în prezent precum a fost și este aceasta; probabil că fără a o lua în considerare pe regina Elisabeta II a Marii Britanii. 
[...] Fără răutate, ducele subminează autoritatea guvernantei, busculând programele și orarul. Foarte devreme, el a simțit că adevăratul studiu pentru Sissi îl reprezintă viața din jurul ei. A înțeles că tovarășii ei tainici se numesc vântul, florile, stelele. A observat că primii care îi primesc destăinuirile sunt caii, iar câinii îi primesc cele dintâi mângâieri. [...] S-a criticat mult îngăduința acestui tată care nu ar fi pregătit-o pe Sissi să devină Elisabeta. În schimb, el a știut să păstreze momentele trecătoare ale copilăriei. I-a asigurat o copilărie fericită. Iar această amprentă a fost atât de puternică, încât întreaga sa viață, o tragedie cu repetiție, Elisabeta o va căuta cu disperare pe Sissi... 
Refuz să cred că există persoană care să nu fi auzit de ea, de frumusețea, de delicatețea, dar și de viața ei atât de tristă, de controlată și îngrădită de atâtea și atâtea birocrații ce țineau de rangul pe care îl dobândise odată cu uniunea pe care o făcuse cu Franz-Joseph. M-a emoționat foarte mult naivitatea pe care a avut-o atunci când a acceptat să se căsătorească cu acesta, impresia pe care mi-a lăsat-o cu privire la faptul că nu avusese habar, cu adevărat, ce însemna rolul pe care urma să îl joace în societate. Cât de importantă urma să fie pentru Austria, cât și pentru întreaga Europă, dar și mai departe de granițele acesteia. Meseria pe care urma să o aibă până la moartea ei, intimitatea atât de redusă – aproape inexistentă –, dar și limitele atât de mari dintre vechea și noua ei viață. Pentru că acea Sissi sălbatică, liberă și fericită din Bavaria, avea să devină Elisabeta cea vizibilă în ochii tuturor, înconjurată de oameni care aveau să îi pândească fiecare greșeală făcută, determinând-o să se închidă atât de mult în lumea pe care și-o crease cu timpul, ajungând la o depresie cu care urma să se țină de „mână” până la moartea ei din 1898. O moarte care cutremurase, la acea vreme, o lume întreagă.

În carte s-au adus în discuție și aspectele politice care se desfășurau în perioadele acelea, tot felul de conflicte care aveau o legătură directă  sau nu  cu Austria, dar despre care voi discuta mai puțin, deoarece am ținut morțiș să îmi îndrept mai mult atenția înspre Sissi; dar vor exista și unele aspecte din sfera politicii, care au avut-o pe împărăteasă în discuție. Cum ar fi acel moment care a apropiat mai mult Austria de Ungaria, cea cu care se tot aflau în conflict. Și că tot mă aflu la acest subiect  cu toate că am încercat să scriu recenzia într-un mod cronologic, se pare că nu va și așa , consider că ceea ce a reușit să realizeze Sissi atunci, nu poate să arate decât faptul că influența pe care o avea și dragostea oferită de Ungaria, se afla la cote destul de ridicate. Pentru că ungurii o iubeau foarte mult, se încredeau în puterea ei de judecată și chiar și-o doreau ca regină. Și într-un final ajunsese să fie împărăteasa Austriei și regina Ungariei. O realizare pe care nu cred să fi fost în stare să o facă orice monarh, iar pentru asta sunt ferm convinsă că a urcat foarte mult în ochii întregii Europe.
Consternată, ducesa îi răspunde cu argumentele sale: o puștoaică, o fetiță care iubește prea mult natura, pădurea, care nu face decât cum o taie capul, care nu are maniere, care este puțin instruită, care vorbește în dialect bavarez. Și apoi nu are decât șaisprezece ani... În timp ce Elena este matură, echilibrată, pregătită pentru sarcina sa. Dar fiul ei nu vrea să audă vorbindu-se de Nene. Sofia insistă, își pune la bătaie întreaga autoritate. Or, iată că împăratul se comportă ca un împărat: hotărăște singur.
Răsturnarea de situație care a oripilat-o pe arhiducesa Sofia, faptul că îi pregătise fiului ei o mireasă manierată, supusă și perfectă pentru a deveni împărăteasă, ca tânărul Franz-Joseph să îi răstoarne toate planurile, doar printr-o privire intensă acordată mult mai inocentei Sissi, poate fi catalogat ca făcând parte dintr-o poveste. Cu toate că am menționat mai sus faptul că viața ei nu se poate compara absolut deloc cu animația, nu am putut să nu mă gândesc la acea scenă ca fiind una desprinsă dintr-o poveste, asemănând-o puțin cu basmul Cenușăresei. Mama vitregă își făcuse planuri pentru cele două fiice, ca una dintre ele să îi stea alături în viață prințului, ca mai puțin cunoscuta și săraca Cenușăreasa să îi distrugă cu totul planurile bine puse la punct. Doar că, spre deosebire de Drizela și Anastasia, Elena era frumoasă, delicată și manierată într-un mod natural, iar Sissi nicidecum nu venise acolo ca să fie ținută ascunsă într-o cameră. Ci doar pentru a mai ieși în lume, pentru a mai învăța câte ceva, pentru a-și susține sora și a-și revedea vărul și mătușa. Stau și mă întreb cum ar fi continuat viața ei dacă nu ar fi mers în acea zi cu mama și sora ei, cum ar fi fost dacă Elena ar fi urcat pe tronul Austriei, Franz-Joseph văzând-o pe Sissi abia la nuntă, neputând să se mai răzgândească. Ar fi făcut acest pas atât de neînțeles, divorțând de Elena, sau i-ar fi cerut lui Sissi să-i devină amantă? Și dacă ar fi făcut asta, ea ar acceptat? Sau Sissi și-ar fi continuat viața la Possenhofen, găsindu-și vreun nobil de prin împrejurimi, trăind la țară, înconjurată de copii și fiind în deplină libertate, fără a fi înconjurată de oameni sufocanți, care să îi îngrădească dorințele? Cine ar putea să știe cum ar fi fost destinul acestei femei care mi-a provocat atâta compasiune, pentru un suflet atât de inocent, fără a merita o soartă atât de crudă precum cea pe care a avut-o. Un alt exemplu care arată perfect că viața în nobilime, de monarh nu a fost și nu este cea pe care am considerat-o noi în imaginația noastră și prin filme.  
Plecată pentru a deveni împărăteasă, Elena, așezată lângă tatăl ei, s-a întors ca o prințesă abandonată și refuzată. Plecată ca o copilă zburdalnică și fără griji, Sissi se întoarce ca viitoarea împărăteasă. O schimbare imensă.
Cu siguranță că Elena ar fi fost o împărăteasă pioasă, care s-ar fi supus tuturor regulilor și etichetelor, fără a-și impune punctul de vedere, fără a face cum ar fi dus-o capul, și categoric fără a-i provoca arhiducesei Sofia atâtea neplăceri și dureri de cap, cum s-a întâmplat în cazul lui Sissi. Iar dacă împărăteasa își instalase într-una dintre camerele personale două bârne pentru a face sport, purtând pantaloni strâmți pentru a se mișca, nefiind de acord cu faptul că soacra deținea controlul total în educația copiilor ei, Elena nu ar fi comentat categoric, chiar și cu suferința imensă pe care ar fi suferit-o în suflet. S-ar fi refugiat într-o poezie tristă, ar fi ajuns să urască Viena, ducând dorul libertății din Bavaria, s-ar fi luptat o viață întreagă cu o depresie pe care doctorii de la acea vreme nu ar fi știut despre ea, considerând-o de fapt o sensibilitate foarte crescândă a împărătesei? Ar fi murit asasinată la Geneva? Poate că nu, deoarece Elena nu ar fi acceptat și nu ar fi cerut să se plimbe pe străzile orașului doar cu o doamnă de companie și categoric dacă ar fi ieșit, s-ar fi întâmplat într-o trăsură, la adăpostul ochilor celorlalți. Dar să nu o compar atât de mult cu Sissi, deoarece oricum nu aș fi avut cum să știu dacă Elena ar fi acceptat chiar tot protocolul; ar fi făcut anumite remarci, și-ar fi adus în discuție – poate trecător  câteva dorințe și mici schimbări, dar probabil că nu ar fi insistat asupra lor, dacă ar fi văzut că îi erau respinse fie de către arhiducesă sau chiar de împăratul Franz-Joseph însuși. Dar oare ar fi iubit-o acesta atât de mult, ar fi adorat-o cu atâta pasiune cum a fost cu Sissi? Ar fi suferit atât de mult după moartea ei? Nimeni nu are cum să știe ce ar fi fost dacă rolurile nu s-ar fi schimbat.
Curtea este o colivie în care sute de perechi de ochi și de urechi asigură păstrarea sacră a conveniențelor. Astfel se poate rezuma sursa neînțelegerii dintre împărat și împărăteasă. El are, cu ușurință, două atitudini: una rigidă la Viena și la Schonbrunn și una de disponibilitate imediat ce se îndepărtează de aceste locuri.
Nu pot să nu mă gândesc puțin la Henric al VII-lea când este să discut despre Franz-Joseph, la mama acestuia, Margaret Beaufort când este vorba de Sofia și la Elisabeta de York atunci când mă refer la Sissi. Parcă poveștile celor trei care au trăit cu câteva secole înainte de aceștia se pliază destul de bine. Așa cum Henric fusese destul de mult constrâns de către mama luni în cârmuirea regatului, aceasta dorind să-i stea mereu la dreapta atunci când venea vorba despre o decizie  oricât de mică ar fi fost ea –, în timp ce Elisabeta trebuia doar să se conformeze regulilor, mai mult impuse de soacra ei, fără a avea un cuvânt de spus în fața acesteia. Iar cel și cel mai rău fusese că atât Henric, cât și Franz-Joseph, deveniseră destul de mult constrânși de către mame. Poate că în unele privințe își impuseseră statutul, luând decizii proprii, dar de cele mai multe ori preferau să nu se bage într-o discuție atunci când venea vorba de mamă și soție. Preferau să își lase soțiile pe mâinile celor care le oferiseră viață. Nu sunt în totalitate sigură pe acest fapt  în sensul că nu cred să fi fost chiar atât de gravă constrângerea  când mă refer la Franz-Joseph, dar cu Henric al VII-lea este o altă poveste. Așa cum m-am întrebat în fragmentul de mai sus cum ar fi decurs istoria dacă nu s-ar fi întâmplat acea decizie, stau și mă întreb ce ar fi fost dacă Franz-Joseph și-ar fi impus mai mult autoritatea în fața mamei lui, arhiducesa Sofia. S-ar mai fi simțit Sissi atât de singură, de abandonată după moartea uneia dintre fiice, sau după ce Rudolph își luase viața? Ar mai fi simțit nevoia să își descarce toată iubirea  sufocantă, de cele mai multe ori  asupra celei mai mici fiice, Marie-Valerie? Probabil că nu.  
Analizând pentru mine procesul care i s-a făcut împărătesei, Majestatea Sa Zita, care i-a succedat în 1916, mi-a declarat vineri, 12 noiembrie 1982: oricare ar fi fost comportamentul împărătesei Elisabeta, ea ar fi fost întotdeauna în greșeală!
Frumusețea răpitoare pe care a avut-o împărăteasa, incapacitatea de a se putea plia pe etichetă, inocența, sensibilitatea, senzația cum că s-ar fi simțit toată viața ca într-o cușcă, privită încontinuu de către spectatori, așteptând ca aceasta să facă o mișcare greșită pentru a o bârfi pe la spate, pentru Sissi a fost sufocant, neliniștitor și dureros. O viață întreagă în care zâmbetul să fie o raritate pe buzele ei, motivele de bucurie să existe într-un număr extrem de mic, sensibilitățile trupului și dorința atât de acerbă pentru a avea un corp cât mai subțire, pentru împărăteasă au fost poveri. Să nu duci lipsă de nimic financiar, să ți se poată oferi tot ce îți dorești material, nu se poate compara niciodată cu neputința de a te simți liniștit, împăcat și fericit. Unde erau caii, plimbatul liber pe câmpuri, călăritul, urcatul în copaci și țipătul de fericire? Dispăruseră, ținute în lanț în Bavaria, fără a putea fi lăsate să o urmeze în Austria. Și dacă primise din fericire, fusese doar în doze minuscule, fără a schimba dispoziția tristă a împărătesei. Precum o boare care vine și trece, fără a sta mai mult de câteva secunde, deoarece viața adevărată  cu ochii încontinuu fixați pe Sissi  nu îi dădea voie să se bucure cu adevărat. Restricțiile existau la tot pasul, limitări și opriri la început de drum.  O împărăteasă, dar una care nu s-a simțit o secundă ca fiind cea care putea să dea ordine, să spună ce îi plăcea și ce nu. Mi-a plăcut să recitesc cartea lui Jean Des Cars, dar fiind a doua oară, știind deja cu ce aveam să mă confrunt în privința emoțiilor, aveam o ușoară reticență și o tristețe pe care le simțisem încă de la prima pagină.