duminică, 18 februarie 2018

„Jocurile destinului” de Douglas Kennedy

DESCRIEREA: Fii alături de Sara și familia ei în Manhattan la o petrecere în ajunul Zilei Recunoștinței. Este 1945 și războiul s-a terminat, deci cheful de viață și de distracție e mai mare ca oricând! Dar un musafir nepoftit tulbură seara și inima Sarei. Șansa de a se întâlni și alegerile pe care cei doi le fac din acel moment vor avea consecințe profunde asupra lor și asupra celor dragi. Drumul fericirii îi cheamă, dar Sara merge pe el cu lacrimi în ochi. 

RECENZIA: Jocurile destinului este a doua carte pe care am citit-o, scrisă de Douglas Kennedy. Prima s-a întâmplat să o lecturez acum vreo patru ani (este vorba despre nu pleca...), și țin minte că recenzia ei a fost una dintre primele pe care le-am scris pe blog. Știu că imediat după ce am terminat-o de citit, mi-am dorit să mai am și alte cărți de-ale autorului, iar la momentul respectiv singura care îmi atrăsese cel mai mult atenția, a fost cea de față. Doar că de la clipa în care mi-am cumpărat-o și până am ajuns să o citesc, se pare că au trecut ceva ani destul de importanți. Nu știu cum s-a întâmplat să iau decizia de a nu o mai lăsa să „zacă” în bibliotecă, poate s-a datorat pur și simplu faptului că mă mai uitam pe Goodreads la secțiunea cărților pe care le dețineam și mă săturasem să o tot văd acolo. Plus că știam că nu pleca... îmi plăcuse destul de mult, așa că aveam o presimțire că urma să fie pe placul meu și aceasta. Trebuie să recunosc că numărul mare de pagini (șapte supte și ceva) nu a fost un inconvenient în a o lectura repede, fără să mă plictisească, deoarece stilul autorului este unul foarte ușor de parcurs. Pe lângă asta, Douglas Kennedy deține o sensibilitate și o emoție în cuvinte, pe care de puține ori am întâlnit-o în scrierile multor autoare de romance și dramă, încât m-a determinat să mă îndrăgostesc de poveștile lui. 

La prima vedere, când am citit descrierea, îmi imaginasem acțiunea ca fiind cu totul și cu totul altfel. În sensul că mă așteptam ca povestea să fie într-un alt mod structurată, față de cum este de fapt. Dar nu m-a deranjat deloc ce am descoperit, de fapt am fost plăcut surprinsă și cred că acesta a fost și un aspect care m-a ajutat foarte mult să parcurg cartea cu și mai multă ușurință. Cât despre acțiunea în sine, raportat la toate evenimentele care s-au petrecut de la prima și până la ultima pagină – și s-au întâmplat multe, chiar foarte multe –, inițial luasem decizia de a face un mic rezumat, ceea ce nu am făcut niciodată într-o recenzie. Dar apoi mi-am dat seama că prin câte lucruri a trecut Sara în tinerețea ei, la ce secrete ascundea la bătrânețe și la tot ce s-a petrecut cu peroanele dragi sau mai puțin plăcute, mi-ar fi fost absolut imposibil să scriu un astfel de rezumat, pentru a părea și pe înțelesul vostru. Așa că am revenit la modul obișnuit de a scrie o recenzie, legându-mă doar de anumite capitole din viața personajelor, pe care le-am considerat ca fiind mai potrivite în contextul pe care l-am ales.
[...] Cine nu se uită la cosciug fără să-și imagineze clipa în care va zăcea în el? Se spune că înmormântările sunt pentru cei vii. Al naibii de adevărat! Pentru că nu îi plângem doar pe răposați. Ne jelim și pe noi. Jelim efemeritatea brutală a vieții. Lipsa ei acută de semnificație. Ne tânguim pentru felul în care ne-am împotmolit de-a lungul anilor, ca niște turiști fără hartă, greșind la fiecare cotitură a drumului.
Dintre toate cărțile pe care le-am citit, până acum, nu mi s-a întâmplat niciodată – până la Jocurile destinului – să mă identific cu atât de multe personaje. Chit că a fost vorba doar despre un fragment din gândirea unuia, sau personalitatea pe care o avea un anumit personaj ori decizia pe care aș fi luat-o și eu – având aceleași motive la mijloc –, am simțit că mă regăsesc în ele. Fie că a fost vorba de trecutul în care am găsit-o pe o Sara mai tânără, pe Jack, Eric sau de prezentul în care se aflau în plus Kate și Charlie, acea apartenență cu unul dintre personajele menționate, a existat într-o proporție destul de răvășitoare. Și cred că acesta este și unul dintre motivele pentru care m-am simțit – și încă simt – atât de apropiată de cartea asta, încât, după ce am terminat-o, am simțit un gol atât de mare în suflet, de parcă ar fi dispărut o parte din dorința mea de a mă bucura de viață. Știu că sună puțin morbid, dar cred că acei cititori care se regăsesc în sentimentele mele și care au simțit aceleași lucruri cu o anumită carte, vor înțelege foarte bine starea pe care am avut-o și pe care încă simt că o trăiesc.
Desigur că-i iubeam. Doar erau părinții noștri – iar dacă părinții nu se comportă sălbatic cu tine, atunci trebuie să-i iubești. Dragostea pentru părinți făcea parte din contractul social – sau cel puțin astfel stăteau lucrurile pe vremea aceea. Așa cum trebuia să le accepți limitele lor multiple. M-am gândit adesea că te maturizezi cu adevărat atunci când îți ierți părinții că sunt la fel de imperfecți ca și ceilalți... și când conștientizezi că, lăsând la o parte limitele lor, s-au străduit din răsputeri să-ți ofere ce au ei mai bun.
Tot timpul mi-am spus că m-am născut într-un secol greșit, că adevărata mea viață se află între secolele XIX și prima jumătate a secolului XX. Da, în acea perioadă au fost cele două războaie mondială, au fost lagărele, comunismul, nazismul, fascismul, foamete și multe morți, dar dacă dăm aceste nenorociri la o parte – și da, este foarte greu –, privind partea aceea frumoasă, romantică, elegantă și firavă, tânjim puțin să fi simțit pe pielea noastră acei fiori al acelor decenii. Dar bineînțeles că vorbesc în numele meu. Citind Jocurile destinului, simțind acea atmosferă de după cel de-al Doilea Război Mondial, în frumosul Manhattan, parcă îmi apar niște lacrimi în ochi. Să fie lacrimi de dorință sau mai mult de teamă și tristețe pentru că au existat și consecințe la finalul acestuia. Nesiguranța că există spioni naziști, comuniști în orice loc te-ai afla, înclinația spre a susține un anume candidat la președenția Statelor Uite ale Americii a distrus toată acea imagine frumoase văzând că războaiele s-au terminat. Cât de crudă poate să fie soarta uneori, destinul dar și cum se întoarce roata asupra unor oameni, este de-a dreptul șocant! Iar în Jocurile destinului, am descoperit cu vârf și îndesat semnificația acestor cuvinte. Iar Sara și celelalte personaje consider că au primit niște lovituri de-a lungul anilor, de-a dreptul îngrozitoare. Cred că povestea aceasta este exemplul perfect pentru a te determina să nu mai fii sigur că viața frumoasă și liniștită pe care o ai, va fi așa pentru totdeauna. 
[...] Cel mai rău lucru pe care-l poți face când cineva greșește enorm este să insiști că, în fond, nu s-a întâmplat nimic; că a doua zi ne trezim prieteni la fel de buni. Ce bine-ar fi ca viața să funcționeze astfel. Ce bine-ar fi să nu mai complicăm lucrurile.
Sara, ca personaj, m-a fermecat încă din momentul în care se afla în prezentul cărții și a deschis ușa apartamentului ei pentru acel musafir. Atunci mi-am spus că ce voi afla despre trecutul ei urma să fie o poveste absolut de neuitat. Și am avut foarte multă dreptate! Nu știu câți oameni ar fi putut să mai fie întregi după ce au trecut printr-o viață atât de tumultuoasă pe care a avut-o aceasta, dar după mine Sara este personajul cel mai puternic pe care l-am citit până acum. Despre ce personaje feminine din cărțile fantastice, științifico-fantastice – sau alte asemenea genuri care se îndepărtează mai mult sau mai puțin de realitatea prezentă – vorbim? Nu. Oricât de multă ficțiune ar exista în cartea asta, știu sigur că  ceva asemănător s-a întâmplat cu adevărat. Pentru că acea perioadă chiar s-a întâmplat, persoana iubită te-a părăsit dintr-un motiv cu adevărat existent, ai suferit datorită unor circumstanțe adevărate în istorie și ai pierdut ce aveai mai de preț deoarece se întâmplă și în prezent. Aceasta a fost, este și va fi viața. O întâmplare ce ține atât cât vei trăi,  cu suișuri, coborâșuri, dezamăgiri, momente în care simți că ai atins cerul și un final pe care îl veți descoperi numai dacă veți citi povestea Sarei.
Voiam să cred că – dacă aș fi fost în locul lui – aș fi făcut-o pe Ioana D'Arc și aș fi refuzat să cooperez. Dar oricine se vede erou atunci când stă într-un fotoliu. Pus față-n față cu brutalitatea unei dileme, lucrurile nu mai par atât de roz. Niciodată nu știi din ce material ești făcut până nu te găsești pe buza prăpastiei, privind hăul de sub picioarele tale.
Sara cea tânără a făcut alegeri greșite, a sperat poate prea mult în unele cazuri, și-a făcut rău din orgoliu, a pierdut mult în tinerețea ei – încât de multe ori mi-am spus că poate autorul a nenorocit-o prea drastic, i-a dat prea multe dureri de dus în spate –, dar apoi am realizat că a construit-o exact așa cum este viața. Ai noroc să ai parte de una fără prea multe dureri, sau ai primit de la Dumnezeu ce știa că ai fi putut să duci. De multe ori am auzit vorba asta, cum că „Dumnezeu nu dă niciodată ceva ce nu poți duce. Dacă ai parte de o viață mai grea, înseamnă că știe de ce ești în stare, că ești o persoană puternică.” sau ceva pe aproape. Că e adevărat, nu am de unde să găsesc răspunsul, dar privind povestea Sarei, văzând unde ajunsese la finalul cărți, mi-am dat seama că eu, categoric, nu aș fi putut să trec prin așa ceva și să ajung să fiu precum ea. Sunt o fire slabă, ușor de dărâmat, dar poate că, atunci când te trezești în fața faptului împlinit, nu ai de unde ști cum va reacționa sufletul și corpul tău.
[...] Trecutul meu. Alegerile mele. Dar vrei să știi ceva amuzant? Când voi muri, trecutul va dispărea o dată cu mine. Este lucrul cel mai uimitor al bătrâneții; devii conștient că toată durerea, dramele sunt pe de-a-ntregul efemere. Le porți cu tine și după ce mori nimeni nu-ți mai cunoaște povestea vieții.
Ce s-a întâmplat cu Jack și Sara pe timpul cărții, a fost absolut răvășitor. Momentele pe care le citeam atunci când erau împreună, le-am savurat cât de mult am putut și așteptam atât de mult că reapară. Toate întâmplările mai mult sau mai puțin fericite pe care le-au trăit datorită greșelilor pe care le-a făcut unul sau celălalt, mi-au transmis niște emoții și sentimente pe care nu știu dacă aș putea și aș vrea să le mai trăiesc prea curând. Poate pentru că nu mă așteptam deloc să descopăr o astfel de poveste. Și regret atât de mult că a trebuit să aștepte atâția ani cartea asta ca să fie citită! Sunt uimită – și supărată, deopotrivă – pentru ce poveste ascundea biblioteca mea. Sper foarte mult să vă fi determinat să luați decizia să citiți cartea asta, dar și pe Douglas Kennedy, în general, deoarece eu una categoric că nu o să-l mai las pe autorul ăsta dat uitării!