marți, 30 ianuarie 2018

„Warcross” (Warcross, #1) de Marie Lu

DESCRIEREA: Pentru milioanele de utilizatori care se loghează în fiecare zi, Warcross nu e un simplu joc, ci un mod de viață. Obsesia a început cu zece ani în urmă, iar gruparea de fani s-a întins acum pe întregul mapamond. Unii se grăbesc să scape de realitate, iar alții speră să facă profit. Zbătându-se să supraviețuiască, tânăra hackeriță Emika Chen lucrează ca vânător de recompense, urmărind jucători care pariază ilegal pe Warcross. Dar competiția este nemiloasă, iar supraviețuirea, deloc ușoară. Ca să facă rapid rost de bani, Emika își asumă un risc și intră ilegal în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, însă alunecă accidental în plină acțiune și se transformă peste noapte în subiect de senzație.

Convinsă că va fi arestată, Emika este șocată când, în schimb, primește un apel de la misteriosul creator al jocului, tânărul miliardar Hideo Tanaka. Oferta este de nerefuzat: el are nevoie de un spion în turneul de anul acesta, pentru a descoperi originea unei probleme de securitate, și dorește ca Emika să preia acest rol. Cât ai clipi, tânăra e transportată la Tokio și aruncată într-o lume a faimei și bogăției, la care îndrăznise numai să viseze. Curând, însă, investigațiile sale dezvăluie un complot sinistru, cu urmări grave pentru întregul imperiu Warcross.

În acest thriller SF, autoarea Marie Lu creează o lume captivantă, fermecătoare, în care să alegi în cine să ai încredere poate fi cel mai periculos pariu dintre toate.

RECENZIA: De fiecare dată când mă apuc să citesc un Science Fiction, am emoții. Fie că este unul Young Adult – unde se încadrează și Warcross –, fie un clasic, tot timpul există o ușoară reticență și o temere care mă determină să mă dau mereu cu un pas înapoi, atunci când am în gând ideea că aș vrea să încep cartea respectivă. Poate că aceste emoții se datorează și faptului că, sinceră să fiu, nu prea am citit Science Fiction la viața mea – singurul clasic fiind Arthur C. Clarke , și cum este un gen nu tocmai ușor de digerat, în care mintea îți este pusă destul de mult la contribuție, fiind nevoit să ai și o atenție concentrată cam la toate detaliile, cred că este un sentiment perfect normal. În afară de Young Adult-uri care, în general, sunt mai ușor de disecat, sunt un novice. Și cu toate că nu prea am avut ghinionul să dau peste SF-uri care să nu îmi transmită nimic, pe care să nu le fi înțeles chiar deloc, acea frică încă există adânc înrădăcinată în mine. Îmi place genul, dar nu cred că este pentru oricine; referindu-mă atât la cititori, cât și la scriitori, când își aleg să scrie o carte care să se încadreze în această sferă. Îți trebuie multă, multă documentare pentru a reuși să creezi un Science Fiction bun! (Din perspectiva mea, da, Warcross a fost o carte de genul care a fost bine scrisă, chiar și pentru înțelesul novicilor.)

Aveam în plan să citesc cărțile lui Marie Lu, din momentul în care am aflat de trilogia Legend, acum câțiva ani. Dar până să ajung să o citesc – știu că a fost publicată și la noi, dar nu mai țin minte la ce editură –, interesul pentru ea a cam scăzut. Dar nu a constituit niciun inconvenient pentru a nu-mi dori să am în bibliotecă ceva scris de ea. Iar în momentul în care am aflat de Warcross, de faptul că urma să apară și la noi, și am citit despre ce era vorba în carte, am spus că pe aceasta nu trebuie să o mai ratez. Mai ales că mi se părea a fi mult mai interesantă față de ce aș fi găsit în cealaltă poveste. Că am avut dreptate, nu am de unde să știu, având în vedere că nu am citit Legend, și sincer, așa cum am mai spus, nu prea mă mai atrage subiectul. Dar de Warcross categoric că o să mai scriu, având în vedere că îmi doresc să citesc și continuarea, deoarece mi-a plăcut foarte mult ceea ce mi-a oferit Marie Lu. Iar un alt motiv pentru care mi-am dorit să citesc cartea asta este pentru că, ei bine – și nu am putut să nu fiu influențată –, cuvintele lui Leigh Bardugo de pe prima copertă nu prea au reușit să mă țină departe. Și având în vedere că ea este unul dintre autorii mei preferați și că am foarte mare încredere în recomandările pe care le face, restul a venit de la sine. 

Se pare că, din ce am scris mai sus, ar reieși să am început cu sfârșitul, dar mai am multe de scris despre cartea asta, așa că nu am cum să închei aici. Modul cum a fost creată lumea din Warcross mi-a adus puțin aminte de filmul Ghost in the Shell (Spiritul din cochilie), în care joacă Scarlett Johansson, mai ales scenele în care era descris orașul Tokio. Și nu a fost un punct slab, deoarece mi-a plăcut enorm de mult filmul, la fel de mult fiind atrasă și de imaginile vizuale de-a dreptul scoase dintr-o lume anime, ce făceau parte din ecranizare. Așa că faptul că mi-a adus aminte de film, pentru mine a fost frumos. La fel și Campionatul Warcross, care m-a dus puțin cu gândul la meciurile de vâjhaț, din Harry Potter, și chiar cred că Marie Lu a avut drept inspirație acele scene, deoarece s-a adus de multe ori în discuție, de-a lungul cărții, seria asta. Și mi s-a părut foarte frumos, datorită faptului că – din câte mi-am putut da seama –, acțiunea din Warcross s-ar petrece cu destul de mulți ani după perioada noastră, ceea ce m-a determinat să mă simt puțin bătrână, comparându-mă cu acea lume, văzând că personajele aminteau de povestea lui Harry. 
Moartea are un obicei cumplit să taie drept fiecare linie pe care ai trasat-o între prezentul și viitorul tău. Linia care duce către felul în care tatăl tău îți umple camera de cămin cu flori în ziua absolvirii. Către rochia de mireasă pe care ți-o creează. Către cinele în compania lui, acasă la tine, în fiecare duminică atunci când fredonatul lui afon te face să râzi atât de tare, că-ți dau lacrimile. [...] Moartea nu mi-a oferit nimic spre care să îmi îndrept furia. Tot ce puteam face era să cercetez cerul.
Speram să îmi placă Warcross – nici nu vă puteți imagina cât m-am rugat să se adeverească dorința mea –, așa că am rămas foarte încântată să realizez, pe parcurs, că nu doar eram foarte atrasă de poveste, dar îmi era foarte greu să las cartea din mână. Și de la un timp se întâmplă destul de rar astfel de momente care, efectiv îmi creează o bucurie enormă în suflet. Să fiu atrasă sută la sută de o poveste, fără a mai fi conștientă de ce se întâmplă în jurul meu. Să fi fost ideea de joc – ceva nou pentru mine într-o carte –, să fi fost stilul foarte flexibil al autoarei, povestea protagonistei sau pur și simplu lumea creată, nu am cum să spun mai exact, dar cert este că m-a surprins plăcut, și cred că ăsta este singurul lucru care contează, până la urmă. Iar ceea ce a scris Sabaa Tahir pe ultima copertă, cum că – și citez „Warcross nu se compară cu nimic din ce ați citit înainte. [...]”, nu poate decât să mă determine să o aprob întru totul.  

Dacă ar fi să aleg un personaj care să îmi fi plăcut cel mai mult – în afară de Emika pe care am îndrăgit-o din prima secundă –, și știu că ar părea evident, dar personalitatea lui Hideo Tanaka nu are cum să nu te fascineze. Nu când nu ești un cititor împătimit al personajelor întunecate, într-o anumită privință, și care îți oferă din interiorul lor, câte o bucățică minusculă. Bucățică ce nu poate decât să îți alimenteze dorința de a afla cât mai multe. Iar ceea ce îți va dezvălui Hideo, nu este deloc ușor de digerat, dar foarte ușor de înțeles și cred că la fel de acceptat. Am rezonat foarte mult cu povestea lui, cu motivul pentru care a creat jocul, dar și cu el, în general. Pentru că a fost un personaj pe care l-am admirat foarte mult – poate mai mult și față de reușita protagonistei de a supraviețuii în toți acei ani, într-o lume nu tocmai blândă –, deci vă puteți imagina cât de curioasă sunt de ce se va întâmpla cu el în volumul doi. Pe lângă cei doi, nu pot spune că celelalte personaje mi-au oferit motive pentru a nu le plăcea, deoarece nu cred că a existat unul pe care să nu-l fi considerat important și bine așezat în carte. În privința asta nu aș avea nimic de obiectat. De fapt, nu am nimic rău de spus despre Warcross, reușind să mă surprindă și să mă încânte la modul fără cusur.  

Viața pe care a trăit-o Emika înainte de a intra, cu adevărat, în intriga volumului, tot prin ceea ce a trecut de-a lungul timpului, dar și legătura mult mai intensă – față de ce s-a lăsat să se vadă – pe care am descoperit-o între ea și Hideo, au creat un amalgam de sentimente pe care cu greu am reușit să mi le țin în frâu. Secretele care au planat între personaje, de la prima și până la ultima pagină, acea atmosferă pe care consider că o întâlnești doar într-o carte științifico-fantastică, jocul tensionat de Warcross și acea dependență de aparență perfecțiune pe care ți-o conferă lumea creată de Hideo, toate au reușit să formeze o poveste care va ține în suspans cititorul, la fiecare filă întoarsă. Și cred că și eu, la rândul meu, am devenit dependentă; disperată să aflu continuarea acestei serii, care, din câte am observat, încă nu deține un volum doi.  

Marie Lu ne-a oferit nou, cititorilor, o poveste pe care nu voi putea să o uit prea curând. Un științifico-fantastic pe care sunt sigură că îl poate citi oricine, iar asigurarea vine de la un cititor de acest gen – așa cum am mai menționat la începutul recenziei –, la modul novice. Toate elementele ce țin de lumea virtuală, de acele denumiri pe care, în mod normal, le-ai face legătura mai greu, sunt foarte ușor de înțeles și de conectat. Nu am întâmpinat nicio dificultate în această privință, problemă cu care mă confrunt mereu atunci când mă apuc să citesc o astfel de carte; temere pe care o simt chiar de dinainte de a mă apuca de ea. Așa că, dacă sunteți și voi în aceeași oală cu mine, când vine vorba de cărțile științifico-fantastice, vă garantez că nu aveți de ce să vă înspăimântați. Și oricum, în general SF-urile Young Adult nu sunt atât de complexe la acest capitol. Sper să apară cât mai repede volumul doi, deoarece, după modul cum s-a încheiat Warcross – nu mi-aș fi imaginat în veci posibilitatea asta –, nu ai cum să reziști foarte mult fără a te conecta din nou cu jocul.