luni, 29 ianuarie 2018

„Dresoarea” de Cristina Nemerovschi

DESCRIEREA: Ludmila, o tânără dresoare de lei și tigri din Ucraina, vine să lucreze la circul din București. Cu multe speranțe, dar și cu un trecut tulburat și apăsător, ea împrumută prenumele celebrei Lidia Jiga, a cărei poveste o fascinează.

În ciuda pasiunilor pe care le stârnește, de la insistentul Marius și temperamentalul Iuri, până la un admirator secret care îi lasă flori în fiecare zi la intrarea în circ, în sufletul dresoarei pare a fi loc pentru o singură persoană: sora ei, Oksana, dispărută după un accident ce a marcat viața tuturor celor apropiați. Deși o bănuiește pe Oksana că este vinovată pentru accident, Ludmila nu vrea decât să-și reîntâlnească sora și să o ierte.

Demonii interiori scot însă colții pe nepregătite, iar trecutul revine violent și pustiitor, amenințându-i viața. “Ludmila, unde ai fost între 15 și 16 ani?” este întrebarea care o bântuie.

Un thriller psihologic captivant despre împăcarea cu propriul sine, traume negate, bucuria de a trăi, pasiune și libertate.

RECENZIA: De Lidia Jiga – dresoarea care a inspirat-o pe Cristina Nemerovschi să scrie cartea de față, țin minte că mai auzisem de câteva ori. Nu într-un mod care să îmi spună foarte multe despre ea, dar știu sigur că numele ei nu este unul de care să fi auzit, pentru prima dată, în romanul Dresoarea. Cunoșteam modul cum murise, dar sinceră să fiu, la acea perioadă nu mă atrăsese atât de mult povestea ei, încât să mă determine să caut mai multe informații despre viața pe care a avut-o. Dar acum, după ce am lecturat cartea Cristinei, atât pe parcursul ei, cât și la final, nu m-am putut abține să nu caut pe internet mai multe amănunte despre adevărata Lidia Jiga. Despre cine a fost, unde s-a născut și cum a fost parcursul ei, în toți acei ani; atât cât a reușit să îmi ofere cotloanele internetului.

Și cu toate că Dresoarea a fost inspirată din povestea Lidiei Jiga, aceasta nu vorbește – la modul direct, cel puțin – despre regretata dresoare, ci despre viața Ludmilei, o tânără venită dintr-un sat din Ucraina; nu Rusia, așa cum tot credeau anumite personaje din carte. Pentru că Ucraina nu este Rusia! O Ludmila cu care m-am identificat și eu, în anumite privințe, o durere pe care o simt și eu în suflet, doar că nu la acea intensitate pe care a suferit-o aceasta și categoric nu din aceleași motive. Am citit cam toate cărțile pe care le-a publicat, până acum, Cristina Nemerovschi, așa că, din perspectiva mea, consider că Dresoarea a avut în spate al doilea cel mai dureros trecut, după cele întâmplate în Rockstar. Sunt conștientă că nu ar trebui să facem un clasament în privința durerilor, deoarece din orice categorie ar face ea parte și la ce s-ar raporta, fiecare privește altfel suferința. Dacă pentru mine pierderea unui papagal – pe care l-am crescut și cu care mi-am petrecut mare parte din viață – este una extrem de dureroasă, pentru altcineva nu poate însemna nimic altceva decât moartea unei simple păsări. Durerea vine sub orice formă, din orice direcție și de la oricine și orice, doar că fiecare o percepe într-un alt mod, unii reușind să treacă peste ea cu o mai mare ușurință, în timp ce alții suferă ani și ani de-a lungul vieții lor, până să ajungă să mai amelioreze din ea. Dar niciodată nu este uitată și ștearsă din interiorul nostru, rămânând acolo precum o cicatrice pe care o vom vedea imprimată pe piele, pentru tot restul vieții. 
Nu aveam mulți prieteni. Nu mi-i doream. Îmi era greu să rămân mereu prezentă și implicată într-o relație de prietenie. Aveam prea mulți demoni. Scoteau colții prea des. De asta, căutam mereu oameni care să nu aibă așteptări mari de la mine, să nu-mi ceară marea cu sarea.  
Pe tot parcursul cititorii romanului, nu m-am gândit deloc la această idee, dar acum, în timp ce scriu recenzia, nu pot să nu o asemăn puțin pe Ludmila cu Storm din Rockstar. Amândoi au pierdut pe cineva, amândoi au fost înconjurați de o mulțime de persoane care îi admirau și le iubeau munca și dăruirea pe care o aveau, dar nu pot să nu privesc puțin și la faptul că tot îi simțeam singuri. Parcă exista mereu o fărâmă de singurătate în interiorul lor, ca și cum acea pierdere atât de adâncă înrădăcinată în sufletul lor, nu le-a mai dat acea dorință de a se bucura cu totul pentru oamenii minunați cu care erau înconjurați. Cine știe, poate că a fost doar în capul meu, Cristina Nemerovschi neavând deloc gândul de a ne transmite asta, dar eu am simțit acea barieră între cei doi și restul lumii. Și cu atât mai vie am simțit-o în Dresoarea, poate pentru că este mai proaspătă în mintea mea. Cu toate că o avea pe leoaica Shakira și pe tigrul Ruslan – cred că singurele ființe în care putea avea încredere necondiționată și la care ținea fără limite –, acea umbră o simțeam uneori în replicile ei, în modul cum își aducea aminte de anumite întâmplări din trecut și de acel accident care a schimbat-o și a marcat-o groaznic de mult. 
[...] Până la urmă, cu toții murim, iar moartea e doar un moment, pe când viața e o serie de alegeri  mai important este cum trăim decât în ce fel murim. 
Trecutul Ludmilei este unul care nu poate fi scos din vreo poveste imaginară – cu toate că Dresoarea este, până la urmă una –, deoarece cu toate că nu cred că sunt la o intensitate atât de mare, astfel de monștrii care nu au pic de remușcare și care ar face orice pentru o sticlă de băutură în plus, dar și oamenii nevinovați care au avut ghinionul să se nască în niște familii îngrozitoare, sunt mai peste tot. Iar toate cazurile pe care le aflăm de la televizor fac ca tot ce s-a întâmplat cu aceasta, în acei ani, să pară cu atât mai real și mai oribil de imaginat. Și cu toate că a trecut printr-o traumă, a reușit să nu se lase doborâtă de ea într-un mod absolut de admirat, precum un exemplu pe care ar trebui cu toții să îl luăm în considerare. Iar acest aspect a fost unul – dintre multele altele – care m-a determinat să ajung la concluzia că mi-a plăcut foarte mult de ea și că nu este un personaj pe care să îl uiți prea ușor; pur și simplu mintea nu cred că ți-ar putea da voie.   

Lumea magică a circului, pe care am ajuns să o descopăr în perioada din clasele primare, unde mergeam cu doamna învățătoare, de două ori pe an la Circul Globus, care pe atunci – copil fiind, mic care mi se părea că totul este uriaș – priveam minunata clădire cu o uimire care îmi oferea numai emoții și nerăbdare. (Dar și acum, sinceră să fiu, ori de câte ori trec prin fața circului, îmi doresc să mai simt aceleași sentimente pe care le trăiam, de fiecare dată, pe atunci, doar că, din păcate, nu am mai trecut pragul Circului Globus de ani și ani. Și acum, după ce am citit Dresoarea, parcă îmi pare și mai rău, determinându-mă să îmi doresc să revin să stau pe acele scaune și să mă bucur de fiecare moment magic pe care mi le ofereau clovnii, acrobații, dresorii și alți și alți oameni de acest gen.) Așa că, prin intermediul cărții Cristinei Nemerovschi, în afară de a descoperi o poveste frumoasă, emoționantă și tristă pe alocuri, am reușit să îmi aduc aminte de o perioadă minunată a copilăriei mele. Plus că am privit totul de cealaltă parte a cortinei, prin ochii unei dresoare speciale, care consider că mulți ar trebui să îi citească povestea.
Începusem încă de atunci să-mi dau seama ce greu de dus sunt rănile și cum pot distruge nu numai viața ta, dar și pe a celor din jurul tău. Mă gândeam că pe lume ar trebui să rămână fie oameni care nu au avut niciodată răni, fie cei care au învățat cum să și le vindece.  
Cartea a fost o continuă alternanță între trecutul plin de dezamăgiri, tristețe și nefericire, și între prezentul care oferă speranță către un viitor și mai bun, față de ceea ce i se oferea, în acel moment, Ludmilei. Descoperirea de noi iubiri, de prieteni mai mult sau mai puțin de încredere, dar și de oameni care consideră că merită mai mult față de ceea ce primesc. Nu am putut să nu mă simt total amuzată de situația lui Marius și de insistența de-a dreptul comică – pe de o parte – și absolut penibilă – pe cealaltă parte. Să ajungi să consideri că tu știi mai bine ce își dorește cel de lângă tine și că doar tu îi poți dicta persoanei pe care presupui că o iubești, fără a crede decizia pe care a luat-o, mi se pare de-a dreptul rușinos, denotând o gândire învechită și ușor influențabilă. Dar a fost un personaj hilar prin prostia lui și hazliu prin replicile pe care le dădea.
[...] Bine că nu exista un portret fermecat al meu pe undeva, ca al lui Dorian Gray, pe fața căruia să se imprime toate luptele duse în suflet, atât cele pierdute, cât și cele câștigate. Ar fi fost atât de brăzdat de linii, încât nici nu mi-ai mai fi putut distinge trăsăturile sub întreaga rețea de greșeli, traume, dureri. 
Dresoarea a fost – pentru mine – despre renaștere, despre puterea de a te confrunta cu demonii trecuți și de a învinge tot ceea ce îți este nociv în viață. Despre o istorie într-un trup prezent (dacă ne raportăm și la Lidia Jiga), despre descoperirea de noi lucruri pe care nu le știai despre propria persoană, dar și despre o carte în urma căreia lectura ei îți conferă o stare mai bună la parcurgerea ultimei foi. Mie asta mi-a transmis Dresoarea, pe care am reușit să o citesc într-un timp relativ scurt, parcurgând-o foarte ușor datorită stilului atractiv al Cristinei Nemerovschi, actual și potrivit pentru orice cititor. 

Cu toate că a fost povestea Ludmilei – în principal –, o poveste cu tentă psihologică, în unele momente parcă m-a determinat să cred că și alte personaje aveau părțile lor în care se găseau tulburări, traume și durere. Iar un exemplu ar fi Asid, un tânăr care a avut atât de multe de oferit pe parcursul cărții, un personaj imprevizibil și deosebit. Dar ar mai fi și alții, dar pe care prefer să îi las în urmă, fără a-i menționa, deoarece nu doresc să știrbesc plăcerea de a-i descoperii de unii singuri. 
Am citit într-o carte că depresia e ca atunci când ești prins pe loc, și nu mai poți face nicio mișcare – nu-ți mai dorești să mergi nicăieri, dar ți-ai dori să-ți dorești. Ești ca într-o gară, și treburile pleacă sau vin, oamenii se urcă în ele, dar tu doar stai și privești. Ești viu, dar într-un fel nu ești. Ești aici, dar într-un fel nu ești.  
Toate cărțile Cristinei Nemerovschi transmit câte un mesaj unic, dar în fiecare scriitoarea sunt sigură că dorește să ne spună că puterea, lupta, încrederea și oamenii potriviți, pot să țină departe monștrii din trecut, fără a ne distruge viața pe care ne chinuim atât să ne-o clădim. Că orice suferință am avea, dacă nu suntem înconjurați de oameni toxici care să ne reamintească încontinuu lucruri care să ne tragă înapoi – fără a ne încuraja să facem ceea ce ne dorim cel mai mult –, putem să o înfrângem. Să nu ne pierdem speranța, deoarece oamenii frumoși și valoroși pot apărea oricând și de oriunde, iubindu-ne fără a ne băga în față vreo condiție, și că orice barieră poate să fie de pătruns.