sâmbătă, 6 ianuarie 2018

„Trădarea câștigătorului” (Trilogia Câștigătorului, #2) de Marie Rutkoski

DESCRIEREA: O căsătorie regală este ceea ce visează cele mai multe fete. Dar pentru Kestrel înseamnă o viață trăită într-o colivie pe care ea însăși a creat-o. Pe măsură ce nunta se apropie, ea tânjește să-i spună lui Arin adevărul despre logodna ei: că a acceptat să se mărite cu prințul în schimbul libertății lui Arin. Dar poate Kestrel să aibă încredere în Arin? Poate să se încreadă în ea însăși? Căci Kestrel se pricepe de minune la arta decepției. Ea acționează ca spion la curte, dar dacă va fi prinsă, va fi demascată ca trădătoare a țării sale. Și totuși nu se poate opri din căutarea unei căi de a schimba lumea sa nemiloasă... apropiindu-se, astfel, de descoperirea unui secret îngrozitor.

Uluitoarea continuare a bestseller-ului Blestemul câștigătorului dezvăluie prețul imens al minciunilor periculoase și al alianțelor necinstite. Adevărul va ieși la lumină și atunci Kestrel și Arin vor afla cât de mult îi vor costa faptele lor.  

RECENZIA: După ce am terminat de citit Blestemul câștigătorului, am rămas cu un gol în suflet atât de mare încât, am stat și m-am gândit la cât de crudă fusese autoarea cu personajele, dar și la cât de greu avea să îmi fie în perioada până la apariția volumului doi. Mereu am avut o mare slăbiciune pentru cărțile fantasy – dar și de alt gen –, în care acțiunea să se petreacă în vreun regat misterios, cu secrete ce țineau de capul încoronat sau de cei din jurul lui, încât așteptarea ajunsese să fie cu atât mai dificilă și mai agonizantă. Așa că m-am bucurat precum un copil care primise cea mai prețioasă jucărie pe care și-o dorise, în momentul în care am văzut coperta din limba română, deoarece știam că totul era bătut în cuie, în puțin timp urmând să țin în mâini cartea. (Mă rog ca cei de la editura Corint să fie rapizi cu publicarea volumului final, deoarece, la cum s-a încheiat Trădarea câștigătorului, o să fie și mai grea așteptarea, decât la volumul doi!)

Cum cam întreaga acțiune din Blestemul câștigătorului s-a petrecut în Herran, faptul că în Trădarea câștigătorului s-a desfășurat – în mare parte – în Valoria, acolo unde am descoperit un împărat extraordinar de ingenios și de viclean, parcurgerea volumului a fost cu atât mai interesantă și mai captivantă. Iar împăratul, de la primul capitol în care avusese o discuție cu Kestrel, îmi dădusem seama cât de înflăcărat o să fie volumul doi, și câte scântei o să iasă de pe urma acțiunilor lui, dar și cât de mult o să ajungă să îmi placă de el. Și am avut dreptate în ambele privințe. În primul rând, felul cum se juca cu personajele, cu supușii sau cu cei care veneau din afară, modul cum învârtea anumite situații, pe mine una m-a lăsat aproape fără cuvinte. Și în al doilea rând, categoric împăratul este un personaj pe care merită să îl ții sub supraveghere, să fii atent la fiecare mișcare și replică pe care o dă, deoarece nu știi câte semnificații ar putea să aibă niște simple cuvinte scoase din gura lui.  Unul dintre cele mai fascinante personaje ale acestei trilogii.    
— Decapitarea ar fi spectaculoasă, zise Roshar pe când Arin vâslea, îndreptând barca în sus pe canal.  Era o zi senină. — Nu crezi? Ești prea greu ca să te spânzurăm cum se cuvine. Gâtul ți s-ar rupe în momentul în care ai cădea. — Decapitarea e și mai rapidă. — Nu dacă toporul e tocit.
Pe lângă el – dintre personajele noi –, mi-a atras atenția foarte mult și Roshar, și nu doar prin felul pe care îl avusese în a conversa cu alte caractere, cât mai mult pentru tăria pe care o avea. Deținea în el o forță și o încăpățânare pe care, cu toate că le vedeam justificate din trecutul pe care îl avusese, în unele momente uitam, efectiv, cât de mult suferise. Poate pentru că avea un comportament care mi se părea natural, ca și cum ar fi făcut parte din el din totdeauna și așa fusese născut și învățat, nicidecum dobândit prin împrejurări nu tocmai fericite. Dar nici Verex nu a fost un personaj peste care să treci cu ochii, fără a nu-ți rămâne întipărit ceva la el. La prima vedere mi s-a părut a fi destul de slab în gândire – a existat o scenă în care îmi tot spuneam că era doar un papă-lapte, un băiat răsfățat și nimic mai mult –, dar pe parcursul volumului, cel puțin pentru mine, a dat dovadă de multă istețime, încât să îmi schimb părerea destul de mult despre el. Chiar a fost o surpriză plăcută! Cât despre restul personajelor, relația dintre Kestrel și tatăl ei, generalul Trajan, mi-a dat impresia a fi puțin mai strânsă – mai ales din amintirile celor doi –, ca și cum unul ar fi realizat că avea totuși un copil,  iar celălalt că tatăl nu trebuia să stea mereu pe câmpul de luptă pentru a-i demonstra că putea să o țină în siguranță. Că mai exista și familia pe care era necesar să o întrețină cu timp petrecut împreună, pentru ca ea să mai poată exista. Au fost unele scene foarte emoționante și pe care – sincer! – nu m-aș fi așteptat să le citesc. 

Kestrel o să rămână mereu genul acela de personaj feminin – pentru că în literatura de orice fel se găsesc, mai des din câte am observat, numai fete pline de curaj, care nu au nicio slăbiciune și care sunt numai tărie – pe care l-am considerat ca fiind cel mai potrivit într-o carte. Care se emoționa, care plângea atunci când simțea nevoia, și nu considera acest lucru ca fiind un act de slăbiciune. Dar care avea în ea și acea putere pentru a merge mai departe, care își găsea un motiv pentru a o face și care nu se eschiva din a renunța uneori. Nu spun că nu îmi plac fetele puternice, genul acela de badass, doar că trebuie să mai fii și surprins, nu doar să rămâi pe aceeași linie, știind că este puternică, dură și nu o sperie nimic. Kestrel avusese o scânteie care m-a atras din prima clipe, pentru că reușise mai mereu să mă facă să îmi schimb ideile și modul cum aș fi crezut că avea să reacționeze. Dacă mi-aș fi spus – după o scenă cu ea pe care aș fi citit-o – că o să fie puternică și că o să-i spună vreo două vorbe acelui personaj, reușise să mă uimească pentru că nu o făcuse. Fie plânsese, fie tăcuse din gură, deoarece nu toți sunt atât de curajoși încât să țipe în stânga și în dreapta. Cu toate că ar fi putut să o facă în unele cazuri, fiind viitoarea soție a prințului, totuși nu o făcuse. A ales să stea în umbră, acționând într-un al mod. Arin în schimb, cu toate că îmi place ca personaj, m-a enervat puțin în acest volum, deoarece avea uneori niște reacții puțin cam prost alese. Rămânea fidel unei idei pe care și-o făcuse, ca apoi să și-o schimbe drastic, fără să aibă un motiv – sau niște probe – foarte clare. Modul cum se comporta uneori cu Kestrel, nu fusese deloc pe înțelesul meu, de parcă toate cuvintele de bine pe care i le spunea, nu aveau nicio legătură cu modul în care acționa. Mă zăpăcise de câteva ori fâțâiala lui!
[...] Era altceva să renunți de bunăvoie la ceva decât să știi că ți-a fost răpit. Diferența, spuse Kestrel, era alegerea pe care o făceai. O libertate limitată, dar mai bună decât nimic. [...] 
Ce îmi place foarte mult la Marie Rutkoski – aspect pe care l-am apreciat, în special, în Trădarea câștigătorului – a fost imaginația pe care o avea pentru a crea niște situații. De a transmite anumite informații, dar și de a creiona legături între anumite personaje. Felul cum a jucat pe degete unele momente nu foarte spectaculoase, în așa fel încât să pară a fi așa. Aparent îți dă impresia că povestea nu este una complicată, că Trilogia Câștigătorului nu are un plot nespus de diferit de altele, dar nu este chiar așa. Dacă în Blestemul câștigătorului privisem toată această lume ca fiind una nu foarte complexă, pe care o considerasem mai mult o lectură lejeră, de relaxare, în Trădarea câștigătorului lucrurile au reușit să stea puțin diferit. Am avut parte de comploturi neașteptate, ajutor de la personaje care – la prima vedere – nu păreau a fi foarte implicate, decizii care au dat toate planurile peste cap celorlalți, un vârtej de evenimente care nu știu de unde au venit și cum au ajuns acolo, dar și un final de-a dreptul scos din ecuație, al început. Eu nu m-aș fi așteptat absolut deloc ca acel lucru să se întâmple; poate ceva de o intensitate mai mică, dar categoric nu atât de brutal. Așa că mintea mea de cititor nu știe ce alegere să facă: să rămână surprinsă de cum a procedat autoarea sau să îmi pun mâinile în cap și să mă rog ca în volumul final să nu se întâmple la ce mă tot gândesc, de când am terminat cartea. Pentru că dacă ar fi să se întâmple lucrurile pe care le am în cap – nu în procent maxim, pentru că este imposibil –, o să fie foarte groaznic. 

La modul general – având în vedere că i-am acordat cărții cinci stele pe Goodreads –, Trădarea câștigătorului a fost un volum foarte bun, cu o evoluție a personajelor și a întâmplărilor cum nu se poate mai bine primită. Nu știu când au în plan ca cei de la editura Corint să publice și partea a treia, dar sper să se întâmple în decursul acestui an. Am o presimțire că Marie Rutkoski ne-a pregătit ceva foarte interesant în ultimul volum, ținând cont ce le-a oferit anumitor personaje destul de influente în poveste. Și cu toate că nu cred că sunt pregătită de ceva exploziv – nu neapărat în adevăratul sens al cuvântului , tot sunt curioasă de felul cum o să încheie autoarea această trilogie.