miercuri, 3 ianuarie 2018

„Răzbunarea ciorilor” (Banda celor șase ciori, #2) de Leigh Bardugo

DESCRIEREA: Kaz Brekker și echipa lui tocmai a dat o lovitură atât de îndrăzneață, încât nici ei nu credeau că vor scăpa teferi. Dar în loc să pună mână pe o recompensă consistentă, sunt nevoiți să lupte din nou pentru viețile lor.

Înșelată și slăbită de răpirea unui membru important, echipa a rămas fără resurse, fără aliați și fără speranță.

În timp ce în Ketterdam se adună forțe puternice din întreaga lume, dornice să smulgă secretele periculosului drog numit jurda parem, rivali vechi și dușmani noi pun la încercare iscusința lui Kaz și loialitățile fragile din cadrul echipei. Pe străzile întunecate și întortocheate ale orașului se va da un război, o luptă pentru răzbunare și ispășire care va decide soarta lumii Grisha.

RECENZIA:  Mi-am cumpărat Răzbunarea ciorilor de atât de mult timp încât să îmi pot permite să îmi spun că mi-a fost frică  și chiar în adevăratul sens al cuvântului  să aflu deznodământul poveștii celor șase ciori, de care mă atașasem atât de mult în primul volum. De fiecare dată când priveam cartea în bibliotecă, în oferea o senzație stranie cum că în interiorul ei se întâmplaseră unele dintre cele mai groaznice lucruri pe care urma să le descopăr într-o carte. Și sincer nu reușeam să găsesc vreo justificare plauzibilă care să explice acele momente, deoarece – undeva în adâncul meu – eram ferm convinsă că nu avea să fie mai rău decât cu ce mă confruntasem în Jocul necromanților, a lui Șerban Andrei Mazilu. (Volumul ăla încă îmi poate da coșmaruri, dacă mă gândesc la unele scene.) Și intuiția mea a fost cea corectă, pentru că nu am ajuns să mă opresc din a citi, doar pentru că simțeam nevoia de o pauză de la scenele oribile, care nu au fost atât de groaznice, precum îmi imaginasem la început.

Dar acum, după ce am terminat de citit Răzbunarea ciorilor, sunt capabilă să îmi dau seama de ce mă confruntasem cu acele stări atunci. Cei care au citit Banda celor șase ciori – primul volum al duologiei –, sunt la curent cu felul cum s-a încheiat, cu faptul că un anume personaj fusese slăbit din cauza unei pierderi. Știindu-l pe parcursul cărții atât de greu de impresionat, de rigid, întunecat și mereu pregătit pentru orice, luându-i-se acel ceva, știam că ar fi fost în stare de orice pentru a-l primi înapoi; de orice. Am avut o temere cum că ar fi făcut un lucru oribil sau că, din cauza a ceea ce ar fi înfăptuit, consecințele ar fi fost unele de-a dreptul devastatoare. Nu știu, poate am exagerat puțin (tot ce e posibil), dar atașându-mă atât de mult de lumea lui Bardugo, nu voiam ca nimic ce să nu fie în concordanță cu ceea ce îmi plăcea în carte, să fie distrus. Dar, bineînțeles, vorbim de o carte – una fantasy, și mai pe înțeles –, unde absolut totul este posibil. Iar până la sfârșitul Răzbunării..., autoarea nu a putut să mă lase în pace, ci i-a plăcut atât de mult să mă chinuie, reușind să mă facă să plâng (neștiind că pe pământul ăsta există o Andree care este obsedată de cărțile ei, de lumea Grisha, încât ar fi în stare de multe. Oricum autorilor nu le pasă de sentimentele noastre!

Lumea Grisha are straturi peste straturi, ramuri și rămurele, dar și un nucleu foarte interesant. Știu că povestea de față a fost mai mult de atât, dar cum întâmplările se petrec în același univers în care Alina Starkov – ce a ajuns să fie pomenită în duologie ca fiind Sankta Alina – s-a luptat cu monstruozități și cu un Întunecat de care îmi este foarte dor, nu poți să nu a-i de a face, la câteva pagini distanță, de câte un Furtunos, un Inferni și categoric nu te poți lipsi de un Sfâșie-Inimi; nu când Nina posedă o astfel de putere și când un alt personaj se chinuie să își ascundă natura Grisha. Sau mai ales când jurda parem este destinată acestor ființe fantastice care te pot omorî în doi timp și trei mișcări, sub influența acestui drog care le fură mințile și îi determină să fie de două ori – sau de mai multe ori – mai înfricoșători și greu de stăpânit. Așa cum a fost și volumul de față pentru că, spre deosebire de Banda celor șase ciori, în Răzbunarea ciorilor simțeam cum inima ar fi fost în stare să stea în loc mult mai des, deoarece confruntările, focurile de arme, acțiunea non-stop și continua stare de alertă care se formase în jurul tuturor personajelor, aici totul a fost mult mai intensificat. Am apucat să îmi trag răsuflarea de atât de puține ori, să îmi permit să citesc mai relaxată, încât știu că pot așeza momentele pe buricele degetelor de la o mână; atât de rare au fost! Răzbunarea ciorilor ne-a oferit mai multă adrenalină, nebunie, explozii, răsturnări de situație, secrete și momente critice, toate strânse în aproape 700 de pagini.  
— Nu ești slab pentru că nu știi să citești. Ești slab pentru că ți-e teamă ca nu cumva să-ți vadă lumea slăbiciunea. Lași rușinea să hotărască cine ești.
Kaz, Inej, Mathias, Nina, Jasper și Wylan. Un șase fără de care lipsa unuia dintre ei ar distruge atât de bine armonia creată! Și au existat ocazii în care această gaură s-a văzut și simțit foarte bine în anumite decizii și acțiuni pe care le întreprindeau. Iar un exemplu foarte bun – ca să nu dau spoilere – a fost perioada în care Inej a stat departe de ei, fiind răpită de Van Eck. Uneltirile și inteligența lui Kaz, împreună cu ajutorul oferit de celelalte personaje, a reușit să redea libertatea Fantomei, dar până atunci, am putut sesiza lipsa ei. Ca o portocală care fără o bucățică din ea nu mai este întreagă. Nu cred că alte personaje ar fi putut să facă mai mult și să se potrivească mai bine decât au făcut-o cei șase. Trei cupluri care – în ciuda faptului că nu și-o recunosc în totalitate – există prin prisma acelor scântei și fuioare de tachinări ce se formează între ei. Dar oricâte momente minunate ar fi existat între Jasper și Wylan și oricât de senzuală ar fi fost Nina și oricât de îndrăgostit l-am fi găsit pe Mathias, Kaz Brekker și Inej Ghafa au fost, sunt și vor fi mereu în fața tuturor. Poate că sunt puțin influențată de întunericul din interiorul lui Kaz sau de distanțarea cu care se folosește pentru a-i ține pe cei dragi departe de el. Poate că acestea sunt funiile care mă leagă atât de mult de aceste două personaje, sau poate pur și simplu felul cum se completează unul pe celălalt mă determină să fiu atât de atrasă de cuplul inexistent/existent. (Înainte să mă apuc să citesc primul volum al duologiei, aveam ca fotografie de fundal pe telefon, o poză cu Inej și Kaz, dar după ce am terminat cartea, am schimbat-o deoarece îmi era foarte greu să îi privesc, știind ce se întâmplase la final în volum și cât voi avea de așteptat pentru următorul. Dar acum, văzând că nu o să mai fie o continuare, am pus din nou fotografia pe fundal. Așa, ca o altă obsesie de a mea.

Toți șase au avut o schimbare destul de vizibilă în ei în Răzbunarea ciorilor, de parcă răpirea lui Inej – sau alte evenimente desfășurate în primul volum –, i-ar fi marcat atât de mult încât nu au putut să mai fie ca înainte. Țin minte că, într-o anumită scenă, un personaj anume îl caracterizase pe Kaz ca fiind un filozof, deoarece îl prinsese în timp ce îi dădea niște sfaturi, niște învățăminte lui Wylan. Atunci mi-a venit puțin să râd de remarca făcută, pentru că nu mi-l imaginasem niciodată pe mai marele Mâini-Murdare ca fiind un gânditor, ce scotocește în străfundurile minții după teorii din subconștient. Care stă pe un scaun, lângă o fereastră și contemplă lumea de afară. Dar apoi zâmbetul mi-a pierit și mi-am dat seama că – privind în spate –, toate prin câte a trecut Kaz de-a lungul vieții lui ca hoț, s-au datorat minții lui agere, a modului de a descoase eventualele victime, de a analiza și a afla totul înainte de a acționa. Poate că nu este neapărat o minte de filozof, dar cred că poate să se încadreze în ceva asemănător. 
 Ciorile țin minte fețele oamenilor. Își amintesc cine le-a dat de mâncare, cine a fost bun cu ele. Și își amintesc și cine le-a făcut rău.
Ce mi-a plăcut foarte mult la acest volum – precum un bonus sau o necesitate de care cu toții am fi avut nevoie –, au fost istorisirile ce ne-au fost povestite, printre gurile de aer anemice pe care le-am primit din partea autoarei. Despre trecutul celor șase personaje extraordinare – atât de diferite separat, dar atât de la fel împreună –, despre tot felul de legende sau ritualuri pe care le făceau anumite popoare. Iar unul dintre momente a fost când am aflat despre cum își primeau soldații fjerdani lupii, despre procesul prin care trebuiau să treacă până la a fi însărcinați cu unul sau ce urma să se întâmple la moartea unuia dintre cei doi; soldat sau lup. A fost foarte emoționant tot ce am descoperit, încât m-a determinat să realizez – încă odată – că povestea asta este mai mult decât lupte, teritorii câștigate, bani, răzbunare, mândrie și moarte. Pentru că, atunci când descoperi o poveste de genul, cu o complexitate atât de mare, ești mult prea concentrat pe ce se întâmplă la suprafață, pentru a-ți acorda din atenție și acestor momente atât de prețioase, de fapt. 

Trilogia Grisha a fost o poveste extraordinară, în care am descoperit o altfel de Rusie; așa îmi plăcea să cred atunci. Cu multe întâmplări, dar nu atât de complicate ca cele din Banda celor șase ciori. Evoluția autoarei categoric este una vizibilă! De fiecare dată când voi ajunge să scriu vreo recenzie a unei cărți scrisă de Leigh Bardugo, voi pomeni despre modul magic și atât de ciudat de a-și crea ițele poveștilor, de a complica lucrurile, în așa fel încât să fie simplificate de personaje într-un stil care caracterizează atât de bine scrierile autoarei, încât rămân de fiecare dată fără cuvinte. Și cred că prin Răzbunarea ciorilor a arătat cel mai bine cât de complexă este în gândire, cât de bine reușește să închege evenimentele și să dăruiască suspans și uimire, deoarece rar am citit scriitori care să reușească o astfel de performanță. Nu știu de unde primește idei, ce ritual folosește pentru a reuși să creeze așa ceva, dar categoric îi ador – până la cer și înapoi – modul de a scrie, o apreciez foarte mult pentru cât se documentează pentru a realiza așa ceva (pentru că știu cât muncește pentru tot), și categoric o să fie unul dintre cei mai buni scriitori pe care i-am citit și îi voi citi vreodată. 

Despre final nu voi spune nimic – nici că mi-a plăcut sau nu –, din cauza faptului că, lăsând la o parte faptul că i-am acordat volumului maximul de stele pe Goodreads, un anumit detaliu care să nu îmi placă, tot a existat. Mai spre sfârșite s-a întâmplat ceva care ar fi putut fi evitat cu mare ușurință și pe care nu l-am înțeles absolut deloc. Deoarece, oricât de mult mi-ar plăcea felul cum mintea autoarei țese întâmplările și personajele, ceea ce s-a întâmplat acolo parcă nu ar fi făcut parte din imaginația ei. Efectiv – oricât de mult aș încerca să mă gândesc la o cauză – nu pot să rămân fidelă asupra unui motiv pentru care a ales să facă ceea ce a făcut. Este de neînțeles, șocant dar într-un mod puțin pueril și care s-ar fi putut propaga oricărui alt personaj – numai să nu facă parte din ciorile principale – dar nu celui care a avut de suferit. Și chiar sper ca, într-una din zilele vieții mele, să vină cineva și să îmi explice acea decizie pe care autoarea a ales să o pună în aplicare.

Când am aflat că Leigh Badrugo are în plan să scoată o altă duologie – și sper că am înțeles bine din sursa citită – despre regele Nikolai al Ravkăi, am fost atât de șocată și de entuziasmată, încât mi-a venit să plâng! Nu doar că a fost un pion foarte important în trilogie, ce nu a fost deloc uitat nici în Banda celor șase ciori, dar a fost unul dintre personajele mele preferate, din toată lumea Grisha. Nu pentru că ar fi fost vreun revoluționar sau vreun războinic care să îmi fure mințile ori să omoare în stânga și în dreapta, fără a fi atins de vreo armă, dar mereu am simțit că povestea lui nu era doar ceea ce aflasem din Grisha. Că mai avea multe de spus și că ar fi fost foarte păcat ca viața lui să nu ne fie arătată de către autoare. Știu că primul volum are data de publicare abia anul viitor – și chiar sper ca editura Trei să își dorească să îl traducă –, dar sunt sigură că oricât de mult va dura până voi ajunge să țin cartea în mână, nu va conta. Pentru că lumea Grisha mai are atât de multe lucruri de spus și pentru că eu sunt răbdătoare!