vineri, 10 august 2018

„Treimea” (Războiul celor Două Roze, #2) de Conn Iggulden

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: 1454: Bolnav de peste un an, cu mințile rătăcite, regele Henric al VI-lea rămâne exilat la Castelul Windsor. Soția lui, Margaret de Anjou, îi protejează interesele cu loialitate, în speranța că într-o zi fiul ei, Eduard, va înțelege ce înseamnă dragostea tatălui său.

Richard, ducele de York și protectorul regatului, are din ce în ce mai multă putere. Alături de conții de Salisbury și Warwick, formează o treime formidabilă și încearcă să-i întoarcă de partea lor pe susținătorii lui Henric și ai reginei. Dar când monarhul își revine pe neașteptate și se întoarce la Londra să-și recapete tronul, balanța puterii se dezechilibrează iar. Anglia e din nou în prag de război civil.

Fanii serialelor Urzeala tronurilor și Tudorii vor citi pe nerăsuflate noua carte a lui Conn Iggulden.

RECENZIA: Una dintre plăcerile mele de câțiva ani buni – exceptând cititul și tot ce ține de sfera literaturii – este istoria. Probabil că cei care mă urmăriți de ceva mai mult timp sau care ați trecut cu privirea peste lista cu titlurile cărora le-am scris recenzii, știți și ați observat că am o anumită slăbiciune pentru cărțile de ficțiune istorică sau bibliografice. Și ca să micșorez puțin acest cuvânt uriaș  istorie , care ascunde atâtea și atâtea lucruri șocante, interesante, dar captivante, astăzi o să mă refer strict la istoria Marii Britanii, mai cu precădere la Războiul celor Două Roze; roza roșie a Casei de Lancaster și cea albă a Casei de York. Și cum niciodată nu voi refuza o ocazie în care să citesc o carte care vorbește despre acest mare război ce a schimbat foarte multe în cursul istoriei Marii Britanii, un conflict ce a ținut captiv generații întregi și care a adus cu el consecințe uriașe, nu am putut să trec cu vederea peste seria scriitorului Conn Iggulden. Și cum sunt deja la al doilea volum al seriei Războiul celor Două Roze – ce poartă denumirea de Treimea –, voi trece direct la a discuta ce s-a întâmplat pe parcursul acestei părți, fără a mai aduce în discuție anumite aspecte de introducere în această parte a istoriei Marii Britanii. Oricum se găsesc foarte multe referiri pe internet, cu privire la Războiul celor Două Roze.

Având în vedere că seria este în proporție de 90% istorie – așa cum am observat – și 10% ficțiune, nu consider că dacă voi discuta anumite aspecte din volum, detaliindu-le, se poate lua în calcul ca fiind un spoiler. Și cu toate astea, voi încerca să nu divulg anumite idei propriii ale autorului – și nici anumite părți din istoria reală –, deoarece sunt sigură că există persoane care nu cunosc atât de multe lucruri despre acest conflict dintre cele două case, York și Lancaster. Voi încerca, pe cât pot de mult, să povestesc cu detalii, dar fără a arăta unele aspecte esențiale din carte. Și voi începe cu finalul primului volum Pasărea furtunii – care, așa cum ni se arată din descrierea cărții a doua, ducele Richard de York, după căderea bruscă a regelui Henric al VI-lea într-un somn ce aducea mai mult a comă, preia frâiele conducerii regatului, fiind numit Apărător și Protector al regatului, sau un titlu pe aproape. Nu mai știu exact ce denumire și-a luat. Ideea este că, având în vedere starea imposibilă a regelui de a mai putea să conducă și a faptului că moștenitorul acestuia, prințul Edward, era mult prea mic pentru a prelua frâiele, și cum regina Margaret nu avea dreptul să conducă în locul soțului ei, trebuia ca cineva să se ocupe de acest statut. 

Nu voi explica procesul prin care ducele Richard de York a ajuns în acea postură, ci doar faptul că am descoperit – în toată perioada cât a condus – o țară mult mai stabilă din foarte multe puncte de vedere și acea liniște pe care și-o dorește orice locuitor al unei țări, dorindu-și ca totul să decurgă pe un făgaș normal, pozitiv. Așa cum țin foarte bine minte că s-a întâmplat și în timpul domniei lui Edward al IV-lea, fiul lui Richard de York; nu Edward, fiul regelui Henric al VI-lea. Poate că aduc prea mult în slăvi Casa de York, dar mereu am spus – și niciodată nu pierd ocazia să menționez din nou – faptul că de fiecare dată am considerat și mi-a fost transmis acea nobilime și postură regală pe care am observat-o în toți cei care fac parte din Casa de York. Acea aură regală, mândrețe și eleganță pe care, de cele mai multe ori, nu am regăsit-o nici în regele Henric al VI-lea și nici în ceilalți care făceau parte din Casa de Lancaster. Poate și de aceea m-am bucurat atât de mult când ducele Richard de York a preluat conducerea Angliei – îl vedeam pe el fiind mult mai potrivit pentru a sta pe tron, o figură mult mai impunătoare și sigură, care transmitea putere și supunere din partea celorlalți. Parcă oamenii îl slujeau și îi urmau ordinele cu mai multă căldură și dorință, deoarece se simțeau în siguranță avându-l pe el drept rege, știau că ceea ce făcea pentru Anglia, deciziile pe care le lua erau de bun augur. La fel de fericită am fost și când fiul lui, Edward, a urcat pe tronul Angliei și exact aceleași sentimente le-am nutrit și pentru el. 

Și cum tot l-am adus în discuție pe Edward al IV-lea – în volum fiind abia la titlul de Edward de Plantagenet, conte de Hotar –, aș dori să povestesc puțin despre experiența pe care am avut-o în acest volum, cu privire la următorul aspect: a fi surprins de anumite dezvăluiri ce țin fie de personalitatea unui personaj sau de cum au decurs lucrurile de fapt. Și aici nu mă refer numai de Edward, cât și la tatăl său ducele Richard de York. Dar voi începe cu cel dintâi menționat. Nu am avut ocazia – până la această carte – să citesc despre cum a fost Edward înainte de acel moment în care a fost încoronat rege al Angliei și s-a îndrăgostit de frumoasa Elizabeth Woodville. Dar în Treimea mi s-a arătat un Edward încă nesufocat de apăsările conducerii regatului, cu o anumită nebunie pe care, cu toate că o poseda și în timpul domniei, înainte fusese mai puțin stăpânită. Acel Edward care era caracterizat ca fiind un uriaș de peste un metru optzeci și cinci, o matahală de om care mânca foarte mult, cu o energie uneori ireală și cu o forță greu de egalat, darămite de dărâmat. De ce m-a surprins atât de mult acest Edward înainte de perioada de domnie? În serialul The White Queen nu l-am privit ca fiind așa cum a fost portretizat în Treimea. Într-adevăr, era considerat înalt și puternic, cu o forță foarte mare și cu o minte foarte ageră, dar nicidecum o matahală, un uriaș ușor înspăimântător. Fie serialul i-a îmblânzit puțin înfățișarea reală din istorie, fie scriitorul l-a adus într-o ușoară extremă; dar tind să cred că s-a întâmplat mai degrabă prima variantă. Pe de cealaltă parte, cu Richard de York a fost o cu totul altă poveste, opusă experienței cu Edward de Plantagenet. 

Dacă despre Richard știam doar din cele povestite de anumite personaje, fie din alte cărți sau din seriale, descoperindu-l drept personaj direct abia în Pasărea furtunii, părerea despre el mi-o formasem din cele citite, spuse de alții. Am fost surprinsă – la modul cel mai plăcut, astfel crescând și mai mult în ochii mei – de faptul că acel duce Richard de York, nu era chiar așa cum îl portretizaseră alte personaje. Cu adevărat era un foarte bun luptător, cu o minte ageră și cu o statură foarte impunătoare și nobilă, dar duritatea aceea cu care fusesem învățată din vorbele altora, nu prea exista. Acea răutate ușor malefică, acel om cu un caracter rece, care își dorea cu tot dinadinsul tronul Angliei, urându-l din suflet pe Henric al VI-lea. Acel Richard nu a existat în carte! Bine, poate că informațiile oferite de alte personaje despre el nu erau menite neapărat pentru a-l portretiza astfel și poate că nu am știut eu foarte bine să îmi formez acea imagine despre el, sau poate că – într-adevăr , așa a fost caracterizat. Nu  pot să spun nimic cu exactitate! Ideea este că ducele Richard de York și-a iubit foarte mult regele și își dorea enorm de mult ca suveranul să își revină, luând din nou frâiele Angliei, iar în momentul în care regele a avut acea perioadă – scurtă, ce este drept – în care și-a revenit, toată acea moliciune și slăbiciune din el fiind înlocuită cu autoritate, siguranță și încredere în propria persoană, Richard nu l-a urât pe acel nou Henric. Ci s-a bucurat pentru că, într-un final, regele lui se putea comporta precum un conducător. Își dorea doar să primească înapoi ceea ce îi era de drept. Și cu toate acestea, când la curtea Angliei există oameni care încearcă să îți întoarcă regele împotriva ta, aceștia determinându-l pe Henric să te considere un trădător de țară, un uneltitor și o persoană care râvnește la tron, ce poți să faci în afară de a încerca să te aperi, dorind să alungi adevărații trădători de lângă conducătorul tău? Din momentul acesta, poate să vină să îmi spun oricine, orice lucru rău despre ducele Richard de York, deoarece nu o să cred o boabă din vorbele lui!
Și cum m-am lungit atât de mult discutând despre Richard de York și despre fiul acestuia, aducând laude la adresa lor, țin să mă îndrept și spre cealaltă parte a balanței. Cum volumul abundă în personaje de toate felurile, mi-a fost imposibil să nu mă „întâlnesc” și cu unele pe care – este puțin spus nu le agreez – să le urăsc. Contele Percy, cu ai lui acoliți, dar și un personaj istoric care, până acum, nu am avut ce rău să spun despre el. Țin minte că mai tot timpul am apreciat deciziile și ceea ce regina Margaret gândea, fiind una dintre ascultătoarele ei, una dintre persoanele care favoriza cu tot ceea ce făcea, totul distrugându-se și căzând într-un abis fără de fund, în clipa în care am ajuns la final cu Treimea. Ceea ce Margaret de Anjou – nu am putut să o mai consider regină – a ordonat și a realizat împreună cu cei care o susțineau, i-a adus o uriașă antipatie și ură, din partea mea. Poate veți spune că sunt prea dură, că o decizie a unui personaj, care nu este deloc pe placul meu, mă determină să schimb tabăra. Poate că aveți dreptate – și chiar nu spun că nu ați avea. Dar când iubești atât de mult un personaj, când ții atât de mult cu moralitatea lui, cu onestitatea și onoarea pe care nu o uita niciodată, când consideri binele pe care îl aducea Angliei ca fiind net superior bobiței de răutate pe care o săvârșise, atunci când realizezi cum a fost omorât – în ce mod barbar, de o lașitate uriașă –, aprecierea pe care a-i simțit-o înainte pentru cel care a săvârșit acea crimă, nu se poate compara cu ura care tot crește în sufletul tău. Recunosc, Margaret de Anjou a fost o femeie puternică, luptând într-o țară străină, departe de cei pe care îi iubea, vicleană și ambițioasă, dar niciodată admirația pentru ea nu s-a comparat cu ceea ce am simțit pentru alte regine ale Angliei, cum ar fi: Elisabeth Woodville, Elisabeth de York, Anne Boleyn sau Catherine de Aragon. 

Acum realizez – privind mai sus la tot ceea ce am scris – că am discutat, în trei paragrafe mari și late, doar despre personaje. Ei bine, nu am avut cum să omit acest aspect, nu când au existat atât de multe în Treimea și când – comparativ cu acțiunea –, de această dată am fost mai uimită și mai șocată de ele, nu de întâmplările în sine. Dacă despre anumite bătălii și conflicte între anumite Case, le putem citi de pe diferite site-uri sau cărți ce țin strict de istorie, trăirile, ceea ce simțeau și gândeau personajele le descoperim poate doar în seriale, documentare și volume de genul. Și cu toate că sunt conștientă că, pe lângă realul din seria Războiul celor Două Roze, există și un procent semnificativ de ficțiune – probabil mai mare de cel 10% pe care l-am considerat la începutul recenziei –, îmi place să cred că autorul a intuit și a aflat bine din diferite surse, ceea ce persoanele istorice urmăreau drept valori, principii și sentimente proprii. Cât despre volumul Treimea, la modul general, cumulat cu tot ce mi-a oferit din punct de vedere emoțional și din punct de vedere mental, l-am considerat ca fiind mult mai bun față de Pasărea furtunii. M-a impresionat din mai multe puncte de vedere, la un nivel mult mai ridicat, având o acțiune mult mai stufoasă și tensionată, cu răsturnări de situație mult mai dramatice și neașteptate, secretele trecând la o cu totul altă etapă, alianțele putând să vină din mai multe direcții, de la oameni la care nu te-ai fi așteptat înainte. 

Treimea a oferit continuarea unei serii absolut sângeroasă, terifiantă, nemiloasă, de o cruzime cum doar realitatea o poate oferi. Și poate că ar trebui să ne gândim, să apreciem și să mulțumim mai mult oamenilor din trecut, care s-au luptat până la moarte pentru ca noi să beneficiem de anumite condiții. Nu spun că în Treimea luptele au fost pentru drepturi, nici nu discutăm despre sclavie sau revolta femeilor cu privire la dreptul la vot sau alte normalități de genul, nu. Mă refer la faptul că, dacă istoria ar fi decurs altfel față de cum s-a petrecut, prezentul ar fi fost altfel. Da, vorbim despre Anglia, nu România, dar știu că orice schimbare dintr-o țară învecinată sau nu, ar putea să o influențeze și pe a ta, în vreun fel. Gândiți-vă: dacă Edward al IV-lea nu ar fi ajuns rege în Anglia, conducând în continuare Henric al VI-lea, ca apoi – probabil – fiul său să ajungă pe tron, cum s-ar fi continuat istoria? Și ca să exemplific și de pe plaiurile noastre: dacă nu ar fi ajuns comunismul la putere, monarhia continuând să domnească în România, regele Mihai să nu mai fie exilat din țară, continuând să conducă, până la moartea lui, ca apoi să îi ia locul principesa Margareta – sau poate chiar Nicolae, nepotul regelui, cel dintâi rămânând succesor –, cum ar fi fost prezentul acum? Eu tind să cred că de o mie de ori mai bun! Așa și în Anglia sau în alte țări. Mereu îmi pun această întrebare după ce citesc o carte istorică, și de fiecare dată o voi face, deoarece aceste curiozități nu au cum să nu fie prezente. 

Și revenind la Treimea, în ciuda faptului că am presimțirea că în volumul trei se vor întâmpla evenimente pe care deja le-am descoperit în alte cărți – cred că mai este puțin până la momentul în care Edward al IV-lea va urca pe tronul Angliei –, acea așteptare încordată și acea dorință pentru a citi cât mai repede volumul trei, există din plin. Pentru că văd cum povestea devine din ce în ce mai bună, ramurile copacului se îndoaie și se îndreaptă în tot mai multe direcții, iar Războiul celor Două Roze devine din ce în ce mai sângeros, animalic și întunecat.  

2 comentarii:

  1. Minunată recenzie, felicitări! 💚 Încep să devin tot mai curioasă cu privire la seria asta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc! Mă bucur mult de tot că îți place. :)

      Ștergere