duminică, 29 iulie 2018

„Prințul nemilos” (Făpturile Văzduhului, #1) de Holly Black

DESCRIEREA: „Firește că vreau să fiu ca ei. Sunt frumoși ca niște săbii făurite într-un foc divin. Vor trăi veșnic. Iar Cardan e chiar mai frumos decât ceilalți. Pe el îl urăsc cel mai mult. Îl urăsc atât de mult, încât uneori, când mă uit la el, abia mai pot să respir.”

Jude avea șapte ani când părinții ei au fost uciși iar ea și cele două surori ale ei au fost răpite și duse să trăiască în înșelătoarea Înaltă Curte a Tărâmului Zânelor. Au trecut zece ani și acum Jude își dorește mai mult decât orice să-și găsească locul aici, în ciuda condiției sale de muritoare. Însă multe dintre zâne detestă oamenii. Mai ales Prințul Cardan, fiul cel mai mic și mai nemilos al Înaltului Rege. Ca să-și câștige locul la Curte, Jude este nevoită să-l sfideze și să suporte consecințele.

RECENZIA: Când vezi o copertă, precum este cea pentru Prințul nemilos, îți dorești să cumperi neapărat cartea, doar pentru asta. Nu te mai interesează că poate subiectul nu îți este pe plac, că nu te pupi cu personalitatea și cu ceea ce fac personajele pe parcurs, deoarece tot ceea ce vrei este să ai cartea asta în bibliotecă, să te poți uita la ea în fiecare zi, să îi admiri superba copertă, să o pui la loc de onoare și să te lauzi cu o astfel de comoară vizuală, la toți ceilalți cititori; cu toate că mă îndoiesc că ar rezista și ei ispitei și nu și-ar achiziționa cartea lui Holly Black. Și chiar dacă ai cumpăra Prințul nemilos doar și pentru acest motiv – pentru că doar ai impresia că subiectul nu-ți va fi pe plac –, când ajungi să-i parcurgi conținutul, să o descoperi pe umana Jude, pe arogantul și incredibil de atrăgătorul Cardan, dar și pe restul personajelor care îți vor fura efectiv mintea, te vei îndrăgosti iremediabil de ceea ce a creat această minunată scriitoare, de ceea ce imaginația ei ne-a putut oferi. Pentru că seria Făpturile Văzduhului, și în principal Prințul nemilos – pentru că despre acest prim volum este vorba astăzi – nu doar că ascunde printre pagini și cuvinte o lume cum rar vei mai întâlni, o lume magică, luminoasă și totodată plină de întunericime și putreziciune, un tărâm în care sălășluiesc Zâne de tot felul, creaturi ce îți vor pune imaginația la grea încercare, determinându-te să îți formezi, cu ochii minții, cele mai spectaculoase imagini. Deoarece Holly Black nu este deloc zgârcită cu detaliile privind Tărâmul Zânelor și locatarii ei, încercând să ne detalieze tot ceea ce ne-ar putea atrage, vrăjindu-ne mintea și așa amețită, ajungând să ne declarăm dependenți de acest tărâm hipnotizant, mirific și totodată îngrozitor și urât. 

Încă din prolog ni s-a arătat faptul că Tărâmul Zânelor nu avea să fie unul blând, care să accepte cu ușurință ceea ce este ieșit din tipar, ceea ce este slab – comparativ cu nemurirea lor –, când vine vorba despre oamenii obișnuiți care, așa cum i-a spus Cardan lui Jude într-una din momentele în care tachinările lor treceau pragul banalității, cum că muritorii s-au născut deja morți, s-au născut ca să moară și că nu înseamnă nimic. Sunt doar niște ființe fragile, care pot fi frânte cu ușurință, slabe și foarte ușor de manipulat, cu o personalitate josnică, toate învăluite într-un corp banal și fără nicio strălucire. Bine, Cardan nu a lungit-o atât cu descrierea muritorului, deoarece îi plăcea să o umilească pe Jude în felul lui direct, arogant și nemilos – pentru că este, până la urmă, un prinț nemilos, nu? –, fără să irosească vreun moment în care să își arate superioritatea, puterea dată atât de condiția în care se afla, cât și de prestigiul pe care îl avea printre celelalte Zâne ale tărâmului. Și cu toată această tachinare dintre Jude și Cardan – care ajungea, de cele mai multe ori, mai departe de atât, jignirile luând locul unor simple cuvinte –, exista o sclipire de amuzament în clipele în care personalitatea fiecăruia se întâlnea cu cea a celuilalt, acea scânteie pe care, oricât de ursuz ai fi, nu ai cum să nu o sesizezi. Acea nebunie care aduce cititorul în extaz, așteptând cu înfrigurare paginile în care ocaziile le dădeau să se reîntâlnească. 
[...] Iar Cardan e chiar mai frumos decât ceilalți, cu părul lui negru și irizat, ca pana corbului, și pomeții suficient de pronunțați încât să poată sfâșia inima unei fete. Pe el îl urăsc mai mult decât pe toți ceilalți. Îl urăsc atât de mult, încât uneori, când mă uit la el, abia mai pot să respir.
Cardan nu a fost singurul de care am fost vrăjită, efectiv – bine, la el a fost ceva care s-a petrecut imediat cum am citit descrierea –, deoarece au mai fost, pe parcursul volumului, și alte personaje care îți taie răsuflarea. Dacă pe Vivienne și Taryn – a doua ajungând să mă enerveze pe parcurs, puțin câte puțin – le-am plăcut încă de la prima pagină, dacă de Locke m-am atașat de la prima apariție spectaculoasă, pe Madoc, generalul Înaltului Rege nu pot spune că am simțit pentru el o simpatie tot de atunci. Categoric l-am considerat impunător și răvășitor de atractiv, puternic și cu multă influență, dar abia cu timpul am început să simt pentru el ceva total opus față de o acreală și o ușoară ură. Oak, cel mai minunat personaj, cel mai inofensiv și inocent dintre toate, a fost în Prințul nemilos acea rază de lumină, bunătate și puritate. Acea scânteie care aprindea o flacără ce încălzea o întreagă încăpere, cu toată agitația pe care o aducea, cu toate giumbușlucurile și nebunelile pe care le făcea, îmi transmitea o așa mare bucurie în suflet, încât ștergea, pentru câteva clipe, toată acea tensiune și brutalitate din carte. Cât despre Jude – muritoarea care încerca să își găsească un loc al ei într-o lume stăpânită de ființe necruțătoare –, a fost și este acel personaj pe care, pe de o parte îl placi și îl înțelegi, și pe de cealaltă parte parcă vrei să îl pocnești peste față, încercând să îi stăpânești puțin acel avânt nebun pe care îl avea în unele momente, poate nepotrivite. Dar balanța a ales să se încline mai mult înspre prima parte, deoarece sufletul și inima nu mă lasă să simt indiferență pentru ea. 

Cu toate că titlul se referă strict la prințul Cardan, adjectivul nemilos poate să caracterizeze foarte ușor Tărâmul Zânelor, deoarece Zânele, pe cât de frumoase și fermecătoare sunt, răutatea majorității – personaje cu mai multă sau mai puțină influență în regat –, acea urâțenie interioară, dată de un suflet poate suferind, care își manifestă durerea prin lucruri nu foarte bune, știrbesc toată delicatețea și magnificul pe care îl dă acea plasă exterioară, care te vrăjește de la prima privire. Un tărâm care ascunde multe secrete, numeroase conflicte, crime năucitoare, atâtea mistere care complică și mai mult problemele și așa destul de grave, dar și un rege care, după o îndelungată domnie, își alege urmașul dintre cei șase copii. O luptă continuă pentru supremație, jocuri murdare și fără compromisuri, decizii care ar putea schimba complet viitorul unui regat – dar și a celor de lângă –, toate aduc la lumină un volum tensionat, în care răutățile dintre Cardan și Jude ar putea fi cele mai minore și mai inocente conflicte. Prima parte a seriei Făpturile Văzduhului este – și citez după Leigh Bardugo –„luxuriantă, plină de pericol, o carte ca o bijuterie întunecată.” 
Oricât de grijulie aș fi, în cele din urmă, o să fac iarăși un pas greșit. Sunt slabă. Sunt fragilă. Sunt muritoare. Asta urăsc cel mai mult. Chiar dacă, prin cine știe ce minune, aș reuși să fiu mai bună decât ei, nu voi fi niciodată una de-ale lor. 
[...] Poate că vei câștiga în cele din urmă, poate că mă vei vrăji și mă vei chinui și mă vei umili, dar am să mă asigur că, odată cu prăbușirea mea, vei pierde tot ce-mi stă în puteri să-ți răpesc. Un lucru pot să-ți promit  îi întorc propriile cuvinte. Ăsta a fost unul dintre cele mai mici rele pe care ți le pot face. 
În afara coperții și a titlului care îmi transmitea încă de la început un conținut savuros și spumos, un alt motiv pentru care am ajuns să îmi doresc să citesc atât de mult Prințul nemilos s-a datorat fix lui Leigh Bardugo. Când vine vorba de alte cărți – în afară de cele scrise de ea –, recomandările pe care le aduce se potrivesc mănușă cu plăcerile mele în materie de literatură. Și ca procentajul cel mai mare să nu se datoreze doar acesteia, Holly Black, până la această serie, nu mi-a fost necunoscută. Mereu am fost fascinată și atrasă de cărțile cu zâne, în care acțiunea să se petreacă într-un astfel de tărâm interesant și mereu nou – oricât de citit ar fi de către mine –, așa că, acum câțiva ani am lecturat o altă poveste cu zâne, scrisă de Holly Black, și anume trilogia Basme Moderne cu Zâne. Nu a fost atât de complexă precum consider că este seria de față, dar a avut farmecul ei aparte, iar faptul că am avut uriașa surpriză să redescopăr două dintre cele mai minunate personaje ale acele trilogii – pe tânăra pixie verde, Kaye și pe durul și fabulosul elf, Roiben –, m-a umplut de încântare și a ridicat și mai mult Făpturile Văzduhului în inima mea. Nu mai știam foarte multe detalii din trilogie, și era exclus gândul că va exista șansa ca autoarea să îi introducă pe aceștia în serie, dar acum – existând această conexiune între povești –, m-a făcut să iubesc și mai mult lumea creată de autoare. Și să mă determin să vă împing efectiv să citiți și Basme Moderne cu Zâne. Dacă nu pentru acțiune și întâmplările fascinante de acolo, măcar pentru Roiben de care, după această reîntâlnire din Prințul nemilos, parcă m-am îndrăgostit și mai mult de el. Oh, este atât de minunat, de periculos și fermecător, încât concurează la un punctaj atât de aproape cu splendidul Cardan! 

Un lucru am învățat sigur din Prințul nemilos – pe care nu pot spune că nu îl știu și din multe alte cărți –, și anume faptul că niciodată să nu judeci acțiunile anumitor oameni, fără a le cunoaște trecutul și motivul pentru care se comportă în acel mod. Ai fi surprins, dacă ai aștepta ca acea persoană să prindă încredere în tine și să ți  se destăinuie, câte cioburi se află în interiorul acelui corp care pare atât de perfect, de fără cusur și câtă durere năucitoare a format acele cioburi dintr-o veche oglindă, care înainte nu arăta decât frumusețe și liniște. Cu toate că, așa cum am spus de-a lungul recenziei, Tărâmul Zânelor este un loc ce îți scaldă ochii într-o mare de soare, nu am putut să nu-l percep și nespus de nefericit și întunecat. Un loc în care puterea și supremația – de orice fel ar fi ea – ia cu ușurință locul acelei onori de care tot preciza Cardan în volum, acelei rațiuni care îți este atât de ușor acoperită sau luată din fața ochilor atunci când te trezești cu puțină forță și încredere, toate acestea sunt imediat distruse când mintea îți este acoperită doar de acea putere supremă, care te înnebunește. 
<<— Știi ce înseamnă „muritor”? Înseamnă născut ca să moară. Înseamnă care merită să moară. Asta ești tu, asta te definește moartea. Și totuși, iată-te, hotărâtă să mi te opui, în ciuda faptului că până și în clipa asta putrezești pe dinăuntru, tu, creatură muritoare, coruptă și nocivă. Spune-mi ce simți. Chiar crezi că poți câștiga împotriva mea? Împotriva unui prinț al Tărâmului Zânelor?>>
Nu pot să nu scriu câteva cuvinte și despre stilul de-a scrie al lui Holly Black, despre felul cum modelează cuvintele, cum le alătură, creând acea magie seducătoare, dar și foarte nemiloasă dată de poveste. Autoarea are harul cuvintelor, deține meșteșugul și secretele unui scriitor care întâi scrie pentru el, pentru propria lui liniște și fericire, și apoi dăruiește toată această minunăție publicului care nu are cum să nu adore tot ceea ce scoate la iveală. Prințul nemilos ar putea fi oricând subiectul unui film de succes, o peliculă cinematografică precum a fost seria Stăpânul Inelelor și Hobbitul, care au adus fanii la extaz cu imaginile fabuloase și parcă scoase din basme, cu o coloană sonoră care provoacă furnicături pe șira spinării, dar și cu scene care aduc fiori, provocându-ți coșmaruri. Un volum pe care îți este imposibil să îl uiți, un volum care te va bântui la modul excesiv, până la apariția celei de-a două părți, o carte care a deschis brutal de minunat o poveste care urmează să aducă în fața cititorului o lume inimaginabilă. Nu am mai fost de mult timp atât de entuziasmată și de nerăbdătoare – aproape tremur, când mă gândesc la modul cum s-a încheiat Prințul nemilos – să apară continuarea. Pentru mine Făpturile Văzduhului nu este doar o fantezie, o lume în totalitate imaginară – așa cum am crezut la început, înainte să citesc volumul –, ci o obsesie de care voi scăpa – și sincer, nici nu prea îmi doresc – peste ani și ani de zile. 

Dacă aș spune că recomand această serie, dacă aș zice că vă îndemn să citiți Prințul nemilos – și nu am uitat de trilogia Basme Moderne cu Zâne –, consider că ar fi prea puțin, de fapt. Dacă nu ați citit Prințul nemilos, dacă nu aveți volumul în listă pentru a-l cumpăra, dacă nu v-a înnebunit nici această copertă absolut fabuloasă, nu știu ce să mai cred. După mine, cu toate că nu ești fan al cărților fantastice, tot trebuie să citești Prințul nemilos; dacă zânele ți se par prea copilăroase, înseamnă că nu le-ai descoperit încă pe cele din Prințul nemilos; sau dacă spui că, pur și simplu, descrierea nu este una care să te atragă, care nu prea te-a convins, de ce să te rezumi doar la ea? Nu descrierea spune întreaga poveste! Nici nu știu ce aș mai putea să zic pentru a vă determina să cumpărați Prințul nemilos, dar vă asigur că în momentul în care veți avea volumul în bibliotecă, după ce îl veți citi – o să îl devorați, de fapt –, o să fiți sub o vrajă absolut nemiloasă. Pentru că o să fiți dependenți de această serie, vă asigur!

miercuri, 25 iulie 2018

Leapșă: Opinii nepopulare despre cărți

Când se întâmplă să nu rezolv câte o leapșă pentru mult timp, ajung la momentul în care recuperez lunile în care le-am lăsat la o parte. Așa că, în decurs de o lună mi-am scris răspunsurile la trei  cu cea de astăzi , printre care: Nemuritor Book Tag și Mid-Year Book Freak-Out Tag. Pe ambele le-am primit de la două fete foarte dragi mie, în timp ce pe aceasta am descoperit-o pe blogul World of Books Web

Motivul pentru care am vrut să răspund la această leapșă nu s-a datorat neapărat faptului că îmi plac aceste postări  cu toate că și acesta poate fi un motiv , ci pentru că mi-a plăcut foarte mult tema aleasă. Țin minte să mai fi rezolvat ceva asemănător, dacă nu identic, și chiar dacă este să fie, cu siguranță, așa, nu contează. Plus că la bunici este foarte cald, nu prea am ce să fac și vreau să îmi umplu, în vreun fel, timpul liber. (Vacile nu există, păsările au fost hrănite și florile udate de ploaia de cu o zi înainte, curtea măturată și curățenia făcută. Liniștea există din plin, vântul bate încetișor, iar vrăbiile și rândunele ciripesc vesele, în timp ce clocesc ouăle sau își hrănesc puii.

1. O carte/serie de cărți populară care nu ți-a plăcut.
La acest prim criteriu, din păcate am mai multe cărți, nu doar una, toate făcând parte din diferite serii, despre care este imposibil să nu fi auzit. Voi deschide acest șir cu seria Cronicile Casterilor, scrisă de Kami Garcia și Margaret Stohl. Am apucat să citesc doar primul volum, A 16-a lună, iar de acolo tot interesul pentru această serie a dispărut în neant. Am ajuns cu volumul la sfârșit cu chiu cu vai, deoarece tot ce s-a întâmplat în decursul lui nu prea m-a încântat. Nu mai știu exact despre ce a fost vorba, doar ideea principală o mai țin minte, dar lucrul de care sunt sigură este faptul că atât personajul principal feminin, cât și cel masculin nu prea mi-au transmis nimic nici prin personalitatea lor, dar nici prin relația pe care și-o creaseră. Ideea chiar pornise bine, doar că felul cum a fost construită povestea pe lângă ea, a reușit să mă dezamăgească chiar foarte mult.

Următoarea serie despre care doresc să vorbesc este seria Assassin's Creed, de Oliver Bowden, una dintre seriile pe care o să le plâng – în adevăratul sens al cuvântului –, deoarece eram atât de entuziasmată de poveste și atât de nerăbdătoare să citesc primul volum, atunci când am văzut că cei de la Paladin îl vor publica, încât așteptam cu înfrigurare să apară în librării sau pe site-urile partenere. Execuția, în principiu personajul principal, anumite decizii care mi se păreau copilărești, toate parcă m-au lovit extrem de dureros în stomac. Am rămas șocată când tot citeam și nu mă prindeam de niciun personaj, nu mă entuziasma nicio acțiune sau anumite scene mai interesante, cam nimic. Dar m-am încăpățânat și după citirea primului volum, Renașterea, am hotărât să cumpăr și Frăția. Poate, poate se va schimba ceva în partea a doua. Din păcate mi s-a părut a fi și mai greoi și plictisitor. Mă întristez foarte mult când îmi aduc aminte de seria asta. 

Următoarea carte sunt sigură că nu sunt puțini cei care vor fi de acord cu mine și îmi vor împărtășii părerea. Fluturi de Irina Binder a fost una dintre cele mai oribile, mai clișeice și mai penibile cărți pe care le-am citit vreodată. La momentul la care am cumpărat cartea, am făcut marea prostie să o achiziționez la pachet și cu volumul doi, și cu toate că nu mi-a plăcut cam deloc prima parte, mi-am făcut un și mai mare rău, chinuindu-mă să îi acord o și mai mare atenție, încercând să lecturez și al doilea volum. Nu pot înțelege cum de are atât de mulți cititori, deoarece, după mine, seria asta nu ar fi trebuit să fie publicată. Dar marketing-ul... asta e, scoate la iveală cele mai josnice cărți. 

Am văzut că volumul al doilea din această serie tocmai a fost publicat la Leda Edge, dar eu nici prima parte nu am putut să o citesc. Ideea din spatele seriei Titanii, de Jennifer L. Armentrout, mi s-a părut atât de interesantă, dar când personajul principal feminin – nici măcar nu m-am sinchisit să îi rețin numele – este enervant până la extrem, și când acel musculos, arogant și seducător Seth – parcă? – te face să vrei să îl iei la bătaie pentru cât de nesuferit este, oftezi a exasperare, închizi cartea și spui: gata, mi-a ajuns! Doar jumătate din Întoarcerea am fost în stare să citesc, cu mai mult chiar nu mi-am dorit să mă chinui. Nu când am atâtea cărți minunate și interesante de citit!

2. O carte/serie de cărți populară pe care toată lumea o urăște, dar tu o adori.
Cu toate că am citit seria de față acum mulți, mulți ani, încă mai există atracție pentru ea, mai ales că este printre primele pe care le-am citit. Și cu toate că nu m-aș încumeta să o recitesc, dacă cineva m-ar întreba dacă mi-a plăcut, cu siguranță că aș găsi motive pentru care să le explic de ce mi-a plăcut și încă îmi place. Este vorba despre Twilight, de Stephenie Meyer. Da, este clișeică, da, are, de cele mai multe ori, scene destul de penibile, și da este cu vampiri și vârcolaci, dar este printre acele serii care au deschis această fâșie cu creaturile astea supranaturale. Nu este aceea, dar se află pe listă. Și la momentul respectiv chiar m-am bucurat precum o nebună de povestea Bellei, a lui Edward și Jacob. Țin minte că o împrumutasem pe toată de la bibliotecă – cred că a fost printre primele cărți pe care le-am luat de acolo –, o citeam precum o disperată, noaptea pe sub pătură, cu lanterna telefonului. Și dacă am ajuns în punctul acesta cu o carte, nu mai este nimic de adăugat.

3. Un triunghi amoros care n-a ieșit cum voiai tu (atenționează oamenii de spoilere) sau un OTP care nu îți place.
Subiectul cu triunghiurile amoroase în cărți a fost arhi-discutat pe blog, așa că sunt sigură că știți faptul că urăsc cu patimă când descopăr în vreo carte/serie atâtea iubiri nesigure. Și cu toate acestea, imposibilul nu a rămas așa, deoarece au existat ocazii – rare, destul de rare – în care acest triunghi amoros să nu mă deranjeze atât de mult, ba chiar să ajung să îl simpatizez. Fie ajunsese să îmi placă de toți cei trei „vinovați” – de cele mai multe ori această figură geometrică fiind între doi băieți și o fată –, fie consideram că, în ciuda faptului că nu prea aveam pe nimeni la inimă, nici nu incomoda în vreun fel firul poveștii. Să stau acum să înșir toate cărțile în care există un triunghi amoros și care mi-au plăcut, categoric nu o să o fac, și nici un triunghi la care să nu îmi fi plăcut rezultatul, nu există. Din fericire, au ieșit așa cum mi-am dorit și am sperat. Pe de cealaltă parte, OTP-uri nu prea am citit, în afară de câteva pe Wattpad și de cel pe care l-am scris eu pentru o poveste care, cu toate că nu conținea un triunghi amoros, finalul celor două personaje nu fusese unul fericit.

4. Un gen de cărți popular din care tu nu prea citești.
Foarte rar se întâmplă să mă atragă genul polițist. Nu am citit nicio carte de Agatha Christie sau de Rodica-Ojog Brașoveanu, și cu toate că îmi imaginez că sunt interesante și că m-ar putea surprinde plăcut, ceva mă reține să îmi îndrept atenția în direcția acestui gen. Poate pentru că îmi este teamă să nu înțeleg cartea, să mă încurc în ițele poveștii, chiar nu îmi pot da seama cu exactitate. Ideea este că, pe de o parte sunt foarte dornică să citesc și cărți polițiste, în schimb ce, pe de cealaltă parte, ochii îmi fug spre genurile pe care le-am preferat până în acest moment. Dar odată și odată, tot voi ajunge să citesc și din cărțile celor două scriitoare.

5. Un personaj popular/extrem de apreciat care ție nu-ți place.
Este posibil să fie doar în capul meu sau chiar să fi simțit o repulsie pentru acest personaj, dar la momentul la care am citit primele două volume – pe al treilea nu m-a mai lăsat curiozitatea să o fac, deoarece își luase tălpășița – nu mă deranjase atât de mult Tris a Veronicăi Ruth. Poate am fost mai mult influențată de filme, deoarece acolo Tris a fost absolut insuportabilă și enervantă, sau poate chiar nu am plăcut-o deloc nici în cărți, dar nu mi-am dat seama. Da, știu, pare ciudat, dar se pare că nu o plăcea pe Tris, în timp ce eu afirmam să îmi era simpatică. Cred că a fost doar Fata Morgana, ha-ha. 

6. Un autor popular pe care tu nu îl poți citi.
Cu siguranță că mai există și alți scriitori pe care nu vor dori să îi citesc niciodată, și nu neapărat că sunt foarte populari, ci pentru că ceea ce publică nu se află deloc pe gustul meu. Dar când a fost vorba de John Green sau de o persoană care să îmi recomande vreo carte scrisă de el, mereu am strâmbat și nas și am alungat instantaneu acest gând. Cărțile lui mi se par a fi toate la fel, cu aceeași idee, doar că având anumite scene diferite. În rest, mi se par identice și, sincer, enervant de plictisitoare. Și nu o spun fără a experimenta ceva scris de el – vorbind fără vreun motiv –, deoarece existase un timp în care chiar îi răsfoiam cărțile prin librării și biblioteci, în speranța că mă vor atrage, dar scrisul atât de banal, replicile fără prea multă substanță, totul mă obliga, efectiv, să o îi pun cărțile înapoi pe raft.

7. O temă foarte folosită pe care ai obosit s-o regăsești în cărți.
Bineînțeles că temele de genul triunghiurilor amoroase mi-aș dori să dispară cu totul, dar știind că vor atrage mereu și vor sporii extazul și suspansul cititorilor, mă cam îndoiesc să mi se va îndeplini dorința prea curând. Pe lângă asta, vechiul subiect cu fata timidă, banală și tocilară care se îndrăgostește de bad-boy-ul liceului/facultății, acesta o ignoră o perioadă și apoi, brusc, se simte atras de ea. De parcă dacă mie nu îmi plac roșiile de mică, mi se năzărește ideea, brusc, să gust o roșie de pe o anumită farfurie și imediat fac ochii mari de surpriză: uau, cum de nu mi-am dat seama cât de bune sunt roșiile? Și eu ca proasta am stat și le-am urât în toți acești ani! E bagheta magică a lui Harry Potter pe aici și nu știu eu? Aduceți-o, vă rog, poate mă ajută să iubesc și vinetele, că Doamne, ce nu le sufăr! (A fost doar un exemplu, iubesc roșiile și vinetele! :))) 

8. O serie foarte populară pe care nu ești interesat/ă să o citești.
Seria Cronicile din Narnia, de C. S. Lewis. Nu voi ajunge să o citesc nu pentru că nu m-ar atrage – chiar mi se pare o serie pe care ar trebui să o citească toată lumea –, doar că mă îndoiesc să o voi cumpăra vreodată. Nu este același lucru cum s-a întâmplat și în cazul seriei Harry Potter, pe care abia acum am ajuns să o citesc (voiam neapărat, dar urgent să o citesc!), ci pentru că am atâtea cărți pe care mi le doresc și atâtea serii începute, încât nu consider că seria lui C. S. Lewis este prioritară. Mereu se va găsi altceva de cumpărat, înaintea acestei serii. În rest, cu siguranță că mai sunt și alte serii pe care le-a citit multă lume și pe care eu nu, cu siguranță, nu îmi doi dori să o fac vreodată, doar că acum, oricât de mult m-aș strădui nu îmi mai apar și altele în minte. Oricum, ca să clarific, Cronicile nu sunt ceva ce nu aș citi, ci nu consider prioritar și urgent. 

9. Zicala este: „Cartea e întotdeauna mai bună decât filmul.” Totuși, ce film ți s-a părut ție mai bun decât cartea? 
Am mai adus în discuție, în una dintre celelalte două lepșe de această carte și chiar nu pot să nu o menționez și aici. Vălul pictat, de W. Somerset Maugham, a fost una dintre cele mai dezamăgitoare cărți pe care le-am citit vreodată. Poate dacă se nimerea să văd filmul după ce aș fi citit cartea, povestea ar fi stat diferit, dar așa, plăcându-mi atât de mult filmul cu Edward Norton și Naomi Watts, nu am putut să fiu iertătoare cu Katty din carte – pe care nu am putut să o regăsesc deloc în cea din film –, iar relația dintre aceasta și Walter, în carte nici nu am simțit-o. Dacă pe parcursul filmului, aceștia ajung să fie mai apropiați, în carte mi se par a fi foarte rigizi de la început și până la sfârșit, de plastic, fără să mă atingă în niciun fel. Nu regret că am citit cartea, dar nici nu pot spune că mă bucur foarte mult pentru dezamăgirea asta. 

marți, 24 iulie 2018

„Grădina cu Fluturi” (Colecționarul, #1) de Dot Hutchison

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Lângă un conac impresionant se află o grădină.

În această grădină cresc flori luxuriante, arbori seculari și... o colecție de prețioși fluturi: tinere femei care au fost răpite și atent tatuate pentru a semăna cu noile lor nume date. Supraveghetor este Grădinarul, un bărbat aspru, delirant și întunecat, obsedat cu capturarea și păstrarea specimenelor sale atât de prețioase.

Atunci când este descoperită grădina, o supraviețuitoare este adusă pentru interogatoriu. Agenții FBI Victor Hanoverian și Brandon Eddison sunt însărcinați cu descurcarea ițelor unuia dintre cele mai lugubre cazuri din întreaga lor carieră. Însă fata, cunoscută doar sub numele de Maya, este ea însăși un puzzle care trebuie descifrat.

Pe măsură ce povestea ei avansează, aruncând lumină asupra vieții în Grădina cu Fluturi, Maya dezvăluie vechi dușmănii, noi izbăviri și faptele tulburătoare ale unui bărbat care nu pregetă cu nimic în a-și proteja propria sa versiune asupra frumuseții. Iar cu cât mai multe detalii ies la suprafață prin povestea fetei, cu atât mai mult agenții se gândesc la ce încă oare le mai ascunde fata...

RECENZIA: Am menționat în recenzia pentru cartea Reconstituind-o pe Amelia (carte scrisă de Kimberly McCreight și apărută la editura Herg Benet), faptul că îmi fusese dor să citesc un thriller, deoarece sunt fană a acestui gen, și cu toate acestea nu am reușit să îi acord atenție atât de mult pe cât mi-aș fi dorit, de fapt. Dar uite că speranța a răsărit pe strada mea  în această privință  și în decurs de câteva săptămâni m-am bucurat de două cărți de-a dreptul șocante și minunate: cea menționată mai sus și Grădina cu Fluturi, de Dot Hutchison. Un thriller mai mult decât macabru, care m-a determinat să îmi dau seama cât de sadică pot fi uneori și cât de multă plăcere  literară  îmi poate aduce un subiect care, dacă ar fi fost prezentat la televizor, categoric m-ar fi oripilat și speriat într-un mod cum nu îmi pot imagina. Dar pe lângă asta, după ce parcurgeam pagini din Grădina cu Fluturi și tot aflam diverse informații atât despre Maya, Grădinar, celelalte fete sau restul personajelor influente, cu fiecare fragment citit mă gândeam că ceva mai urât de atât nu se poate întâmpla, ca apoi să apară alt secret sau dezvăluire și să mă îngrozesc și mai tare. Iar cu ajutorul acestui fapt, mi-am dat seama cât de imprevizibilă este mintea unui om  de această dată a scriitoarei Dot Hutchison , câtă imaginație poate să aibă o persoană pentru a fi în stare să creeze o astfel de poveste oribilă și frumoasă, în același timp.

Da, da, mintea noastră nu preferă și acceptă, întotdeauna, doar poveștile frumoase și fără niciun iz diabolic și bolnav, deoarece așa suntem construiți și ne-am auto-creat. Ne place să citim – oricât de mult ne-am codii și ne-am ascunde pe sub pătură – despre suferințe, despre durerile altora și despre atrocitățile care se petrec în jurul nostru. Poate că, de cele mai multe ori, simt nevoia să mă delectez cu o carte care să îmi ofere ceea ce îmi doresc, să mă țină în siguranță, fără a-mi crea prea multă suferință emoțională, dar sunt cazuri în care vreau să ies din zona mea de control, să mă șocheze povestea și să îmi pună mintea cât mai mult la muncă. Doar că, în cazul de față Grădina cu Fluturi a fost mai mult decât m-aș fi așteptat, mai mult decât am citit în vreo carte vreodată, cu un sadism și o nebunie greu de descris în cuvinte. Și cu toate acestea, o citești pe nerăsuflate. Nu ai cum să lași o astfel de carte din mână, oricât de mult ai vrea în subconștient, și oricât de tare ți-ai forța ochii și degetele să se oprească din citit și din răsfoit paginile, curiozitatea va învinge mereu. Mai ales când scriitorul cunoaște toate ingredientele pentru a menține interesul și nebunia pe care i-o oferă cititorului, obligându-l, efectiv, să parcurgă povestea în continuare. Dot Hutchison s-a folosit, cu toată puterea ei, de incapacitatea mea de a mă mai focaliza pe altceva din jur, aruncându-mi în față o poleială de urâțenie din partea Grădinarului, cu o frumusețe trecătoare a Fluturilor și cu morți ingenioase și bolnave. Pentru că un Fluture, oricât de frumos și tânăr ar fi, oricât de colorat ar avea aripile, moartea nu îl ocolește nici dacă îi oferi o îngrijire obsesivă. 
[...] Totul ține de ochi, de privire, de fapt. Dacă ai văzut destule chestii, pur și simplu arăți mai în vârstă, indiferent de restul trăsăturilor tale.
Am „întâlnit” pe parcursul volumului un Grădinar cum nu credeam că aveam să descopăr. Un bărbat pe atât de obsedat și psihopat, pe cât de tandru și grijuliu ar putea fi. O obsesie pe care cu greu ar putea un om sănătos să o gândească, mai ales să ajungă să o pună în practică, construindu-și un sanctuar securizat, din care doar moartea te mai poate scoate de acolo. O nebunie și o frumusețe, în același timp, o lume din care nu ți-ai dori să faci parte, nici dacă ar fi să pășești în ea doar pentru câteva zeci de secunde. O soartă pe care ajungi, cu timpul – din neputință și resemnare – să o îmbrățișezi, să ți-o accepți pe piele și în suflet, știind că, după un timp mult prea scurt, vei ajunge să dispari, împreună cu aripile-ți imprimate pe veci pe piele. O carte înfiorător de realistă, pentru că, oricât de mult ai spera să nu existe astfel de oameni în lumea asta mare și diversificată, ei chiar există în jurul nostru. Și sigur la același nivel de psihopați, dacă nu la unul și mai ridicat, iar dacă acest fapt este adevărat, nu poți decât să te înspăimânți și mai mult, ajungând să fii mult mai precaut și mai temător în momentele de singurătate, când mergi pe stradă. Deoarece nu se știe ce poate să răsară și cine se ascunde în acel cotlon întunecat dintre două clădiri neiluminate, în acel petic de întunecime, unde soarta-ți poate fi scrisă unui lucru oribil. Am ajuns să fiu influențată de această carte, deoarece nu îmi doream să scriu acele cuvinte de mai sus.

Toată această anchetă desfășurată pe tot parcursul cărții, nu a reușit să scoată la iveală decât atrocități și informații pe care, pentru siguranța psihicului tău, poate ți-ai dori să rămână ascunse. Victor Hanoverian și Brandon Eddison formează unul dintre cele mai interesante și mai citibile „cupluri” de la locul de muncă. Unul mai calm și mai dispus să facă compromisuri, cu o familie care îl determină să facă tot posibilul să scoată informații de la fata cu legături atât de înrădăcinate în Grădină, în timp ce celălalt, împreună cu rigiditatea și sarcasmul din dotare, a oferit ușoare conversații spumoase, care ajutau cititorul să iasă – pentru câteva minute – din acea transă indusă de subiectul atât de crud și nemilos. Iar pe lângă cele două personaje atât de bine introduse în carte, mi-a plăcut foarte mult alternanța dintre prezent și flashback-urile oferite de una dintre fetele captive în Grădină. A creat o și mai bună reprezentare a întregii acțiuni, iar felul cum scriitoarea a putut să lege coerent toate aceste scene, încât să formeze o poveste ușor de înțeles – pe de o parte – și greu de acceptat – pe de cealaltă parte –, a fost pentru mine un punct alb uriaș dat întregii cărți. Pentru că efectiv am devorat povestea și oricât de mult am încercat să mă opresc – din motive medicale, nu altceva –, mi-a fost foarte, foarte greu să o fac. Pentru că Grădina cu Fluturi nu a putut să fie decât o carte absolut nebunească. 
— Unii oameni rămân pentru totdeauna distruși. Alți pun cioburile cap la cap, dar marginile tăioase unde au fost ele lipite nu pot fi ascunse complet. 
Conexiunile dintre anumite personaje, sadismul și unele scene pe care – oricât de mult te-ai fi rugat – nu ai avut cum să le oprești să nu se petreacă, au fost precum un vârtej zdrobitor. Întunecimea grotească din mintea unor oameni participanți la acțiunea din Grădină, mila înlocuită de atât de mult timp cu o hotărâre inumană de a-și duce la bun sfârșit planurile și dorința atât de acerbă de a nu face niciun compromis, au transformat o Grădină care ar fi putut să fie magică, mirifică, absolut spectaculoasă, în teritoriul unui Grădinar bolnav, stăpân peste fiecare ființă. Pentru că, așa cum știm cu toții, există acel exterior fabulos, scos din basme, care ascunde numai moarte și putreziciune. Același lucru s-a aplicat și cărții Grădina cu Fluturi. Cu o copertă minunat de frumoasă, cu o descriere care nu te-ar putea înfiora atât de mult, dar cu un conținut ce te-ar putea șoca de la prima și până la ultima pagină. Și nu doar că ar putea, ci chiar a făcut-o cu atât de multă ușurință, încât m-a înspăimântat de-a dreptul. Această carte are puterea să scoată din cititor cele mai întunecate și mai ascunse gânduri, cele mai terifiante și mai îngrozitoare imagini, sentimente și emoții. Grădina cu Fluturi nu ascunde în ea doar un număr de fete obligate să își suporte traiul cu un călău nemilos, ci și povești personale care te uimesc și te impresionează foarte mult, ce te fac să îți spui că, cu astfel de vieți trăite, un om tot are puterea să spere și să lupte la unele mult mai bune. Să își dorească să scape, să trăiască, deoarece nimeni – oricât de influent și de puternic ar fi, oricât de psihopat și de bolnav – nu are dreptul să fure un lucru atât de prețios și de vital: viața și dreptul la libertate.

Dacă îmi urmăriți contul de Goodreads, știți că am oferit romanului doar patru stele din cinci. Când pe tot parcursul cărții ești convins că nu vei avea cum să dai mai puțin de maximul de puncte, se întâmplă un lucru spre final, care îți anulează orice hotărâre pe care ai luat-o pe parcurs. Acea bucățică din reîntâlnire, acea scenă în care ni se dezvăluie un anume secret ținut ascuns atâta amar de vreme, a dat naștere unei alte povești pe care, cu toate că mi-a fost imposibil să o preconizez până în acel punct, ea se afla acolo. Și nu pot spune că am fost foarte încântată de acea scenă, deoarece, cu toate că știam de existența unui volum doi – chiar și trei, din câte am observat pe Goodreads –, mi-aș fi dorit ca acea continuare să se păstreze pe aceeași linie. În sensul ca personajul principal să fie același din Grădina cu Fluturi. Pentru că, îmi mintea mea, simt că această fată ar mai avea multe să spună, deoarece anumite aspecte din carte încă nu îmi sunt foarte clare; cu toate că am precizat în recenzie cum că se înțelege foarte bine povestea. Mi-ar fi plăcut ca povestea să rămână fie în punctul în care să nu fi existat această dezvăluire – fără un volum doi, ci cu un final deschis –, fie continuarea să meargă pe aceeași lungime. Dacă editura Herg Benet va publica și volumul doi, nu știu dacă mi-aș mai dori la fel de mult să îl citesc și pe acela. Și cu toate acestea, în ciuda acestui aspect și a bolnavului din poveste, a sadismului și a scenelor greu de digerat, recomand foarte mult acest thriller. Pentru că este ceva – și vă garantez – ce nu ați mai citit și nu veți mai lectura vreodată. 

miercuri, 18 iulie 2018

„Ziua în care am învățat să zbor” (Ziua în care am învățat să zbor, #1) de Alina Șerban

Mulțumesc editurii Quantum Publishers pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Oskar Kaufmann află în ziua de Crăciun că ar putea suferi de o boală ce i-ar putea da viața peste cap. Cu toate astea, alege să-și petreacă sărbătorile cu familia, în Dinkelsbühl, fiind o tradiție ținută mai mult din obligație decât din plăcere. Așa facem cunoștință cu familia Kaufmann, punct central și sursa multora dintre conflictele definitorii ale romanului. Prin membrii ei, putem vedea cum prinde viață o cronică de familie care ajunge să fie coloana vertebrală a întregii acțiuni.

Încercările lui Oskar de a face față depresiei care-l macină și acceptarea faptului că propria familie ar putea fi autorul moral al bolii mintale de care suferă sunt punctele cheie ale romanului. Cum poate cineva sp lupte când totul în jurul lui se destramă? Asta este întrebarea care conduce acțiunea romanului și al cărei răspuns îl aflăm de la personaje.

RECENZIA: O să pară puțin ciudat că încep recenzia acestei cărți fix cu imaginea de sus, dar simțeam, într-o oarecare măsură, să dau startul cu acest aspect. Nu se întâmplă tot timpul ca o copertă să aibă un impact atât de puternic asupra ochilor mei, dar când a fost vorba despre aceasta, mi-a fost cam greu să uit despre Ziua în care am învățat să zbor. Este evident că s-a datorat culorilor foarte stridente, acestor nuanțe de portocaliu, dar cred că a fost mai mult de atât, și tind să mă îndrept spre faptul că arată ca și cum ar face parte dintr-un tablou pictate pe pânză. Și mie îmi plac foarte mult tablourile de genul! Iar pentru minte acest aspect  cu toate că totul ar părea dus la un subiectiv extrem, dacă există așa ceva  a adus o bilă albă cărții. Poate unii cititori nu dau mare importanță coperților, spunând că de fapt conținutul este cel care contează cel mai mult, și nu spun că nu este adevărat, doar că, atunci când vezi o carte, dacă nu prea te atrage coperta, ochii o să îți fugă la o altă carte de lângă. Cel puțin la mine așa se întâmplă. 

În momentul în care am citit descrierea și până să ajung să parcurg volumul, îmi formasem în cap ideea cum că acest Oskar Kaufmann era jucat de un copil, nicidecum de un adult în toată regula. Cum am ajuns la această teorie, v-ați întreba unii dintre voi? M-am obișnuit să alătur câte o boală cu un copil, când a fost vorba despre vreo carte cu un astfel de subiect, deoarece după ce am văzut filmul Minunea – după romanul cu același nume, de R. J. Palacio , m-a marcat foarte mult povestea lui August Pullman, încât am rămas mereu cu gândul acesta. Cu toate că atunci când vine vorba despre o boală mentală la un copil, este cam greu să procesezi foarte bine informația. Cum să îmi imaginez cum ar fi fost povestea în afară de una tragică? Pe de o parte m-am bucurat că personajul principal nu a mai fost un copil, deoarece mi s-ar fi părut mult prea dureros totul, în schimb, pe de cealaltă parte, nici nu m-a încântat foarte mult, deoarece în clipa în care înaintam cu povestea și vedeam cu ce se confrunta Oskar, nu mi se mai părea nimic foarte fericit. Poate că ar fi trebuit să fiu mai pregătită, având în vedere că urmez o facultate de psihologie și știu cam cu ce se mănâncă bolile mentale, dar consider că niciodată nu ești destul de pregătit, oricât de bine ai crede că ai cunoștință de acea boală. Este o boală până la urmă, este ceva greu de privit din punct de vedere emoțional, cu atât mai mult când nu știi ce ai putea face pentru a-i alina suferința persoanei respective sau, și mai mult, să ai capacitatea de a-i pătrunde în minte, pentru a vedea cu ce se confruntă. Ce simte de fapt, cum se luptă și cât de chinuitor este pentru el să se trezească în fiecare dimineață pentru a supraviețuii la încă o zi de durere și suferință. Este de-a dreptul sfâșietor!

Tot ce se întâmplă în Ziua în care am învățat să zbor, am interpretat ca fiind o luptă continuă fie de regăsire, fie de acceptare, întreg conținutul fiind învelit în secrete pe care cei de lângă Oskar au încercat, de-a lungul timpului, să nu le dezvăluie. Pentru că, în ciuda faptului că personajul principal este Oskar Kaufmann, toată povestea nu se învârte numai în jurul lui. Atât familia, cât și celelalte personaje se confruntă cu tot felul de probleme, dezamăgiri și nesiguranță, iar boala de care suferă tânărul nu face decât să accentueze și mai mult acele aspecte negative. Cu atât mai mult cu cât acesta nu se simte tocmai pregătit – sau nu dorește să își împovăreze familia cu și mai multă durere – să dezvăluie acea suferință cu care se confruntă. Ziua în care am învățat să zbor vorbește, în primul rând, despre viața crudă, despre viața adevărată – fără pic de fantezisme și finaluri fericite –, despre acea regăsire pe care am menționat-o mai la începutul paragrafului, dar și despre multe altele pe care le veți descoperii doar citind. Plus că volumul a avut acel ceva ce i-a dat o alură de profunzime, de parcă autoarea a vrut să pătrundă mai adânc în străfundurile conștiinței personajului, încercând să scoată la iveală o altfel de latură omenească. Chiar și fără acel aspect al bolii mentale de care suferea Oskar, categoric l-aș fi putut cataloga ca fiind un roman psihologic, deoarece are elemente ce l-ar fi dus în acel gen și fără partea aceasta evidentă. 

Cu un iz altfel, cu acțiunea petrecută într-o oraș german, Alina Șerban a oferit un altfel de parfum terestru. Nu țin minte să fi citit cărți în care acțiunea să se petreacă în Germania din zilele noastre, iar acest lucru m-a bucurat foarte mult, deoarece, în interiorul meu,  îmi doream un peisaj nou într-o poveste, neexplorat de imaginația mea. Și chiar am simțit nevoia, imediat după ce am început să citesc Ziua în care am învățat să zbor, să caut pe Google imagini din Dinkelsbühl – orașul în care se petrece acțiunea romanului –, deoarece voiam să îmi formez, de la început, un tablou de unde să încep să alătur și despre ceea ce ne povestise scriitoarea. Un oraș rustic, de poveste, pe care, cu siguranță mi-ar plăcea să îl vizitez cândva. Pe lângă amplasarea geografică, stilul Alinei Șerban este unul care introduce cu ușurință cititorul în poveste, volumul având capitole scurte, cu o narare care nu plictisește, aceasta și-a construit o carte care se poate lectura fără prea mare dificultate. Exceptând subiectul mai puțin confortabil, din anumite puncte de vedere. Și cu toate aceste aspecte care mi-au plăcut și pe care le-am tot menționat, au existat anumite inconveniente în roman. În primul rând, cu toate că am spus că autoarea a scris capitole scurte, ușor de citit, unele întâmplări le-am considerat ca fiind mult prea grăbite. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să fi insistat mai mult pe acele scene, să creeze un suspans mult mai profund, nu să scrie anumite replici, ca dintr-un impuls. Și în al doilea rând, Oskar suferea de o boală despre care – așa cum am mai menționat în descriere – nu prea dorea să vorbească, și cu toate acestea am simțit că se destăinuia cu mult prea multă ușurință. Ar fi fost mai potrivit dacă ar fi meditat mai mult în această privință. Știu că o boală psihică te trece dintr-o stare într-alta, ești imprevizibil, de cele mai multe ori, reacțiile tale nu sunt cele la care s-ar fi așteptat cei din jur – dar nici tu –, dar în acele clipe nu l-am simțit pe Oskar în acea cumpănă. 

Per total, romanul a fost interesant, cu un titlu care sigur atrage și care, categoric are o semnificație foarte puternică asupra poveștii, fie ea metaforică sau nu. A fost un roman pe care cred că îl poate citi oricine, chit că are o afinitate pentru cărțile psihologice sau se îndreaptă mai mult spre alte genuri, deoarece cărțile despre viață, în general, este bine să fie citite de orice fel de cititor. A fost un prim volum din care ai câte ceva de învățat, câteva lucruri la care să meditezi, dar și unele pe care să le privești dintr-un unghi diferit. Și în afara acelor mici inconveniente menționate mai sus, Ziua în care am învățat să zbor mi-a plăcut poate mai mult decât m-aș fi așteptat înainte. Plus că, așa cum am zis la începutul recenziei, am descoperit o cu totul altă poveste, față de cum îmi formasem ideile înainte să o citesc. 

sâmbătă, 14 iulie 2018

„Reconstituind-o pe Amelia” de Kimberly McCreight

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Kate se află în mijlocul celei mai importante întâlniri din carieră atunci când primește un telefon de la liceul Grace Hall, școala exclusivistă din Brooklyn a fiicei sale. Amelia a fost suspendată de la cursuri, cu efect imediat, iar Kate trebuie să vină să își ia fiica – fără întârziere. Stresul lui Kate legat de plecarea intempestivă de la birou se transformă în curând în panică atunci când ajunge în fața clădirii liceului și găsește mașini de poliție, de pompieri și o ambulanță. Însă este prea târziu pentru Amelia. Și pentru Kate.

Eleva silitoare și cu perspective academice strălucite a fost prinsă copiind la examen și s-a sinucis aruncându-se de pe acoperiș. Sau cel puțin asta este versiunea pe care liceul Grace Hall i-o servește lui Kate. Cuprinsă de durere și cu întreaga ei lume năruindu-se în jur, este explicația pe care se obligă să o creadă și ea. Totul până ce primește un mesaj anonim: Amelia nu a sărit.

Reconstituind-o pe Amelia este povestea primelor iubiri secrete, a vechilor prietenii și a unui club de fete cu tradiții înrădăcinate adânc. Dar înainte de toate este povestea unei mame care ar face orice ca să apere memoria fiicei sale, pe care nu a putut-o salva.

RECENZIA: Îmi doream să citesc un thriller. Nici nu mai știu care a fost ultima carte pe care am citit-o, care să se încadreze în acest gen de literatură. Bine, pentru mine și sufletul meu, Reconstituind-o pe Amelia nu a fost chiar un thriller, deoarece mai mult am primit-o ca fiind o dramă a unei mame – în primul rând, apoi cea a tinerei Amelia – care și-a pierdut copilul silitor, cuminte, cauza fiind sinuciderea. Când nu ai ce face, te conformezi cu acea concluzie la care ajunseseră poliția, a legiștii și așa mai departe, dar când primești brusc un mesaj în care ți se spune că fiica ta nu s-a sinucis, stai și îți pui două întrebări: dacă s-a sinucis de fapt, iar destinatarul dorește doar să îți facă rău, de ce ar face-o? și dacă, totuși, Amelia nu s-a sinucis, atunci cine a omorât-o și – din nou de ce ar dori cineva să ia viața unui copil cuminte, care își vede de treaba lui și nu face rău nimănui? Faptul că mama Ameliei rămăsese moartă pe dinăuntru, durerea fiind îngrozitoare și chinuitoare, ce avea să o bântuie întreaga viață, asta nu a oprit-o cu nimic din a lupta pentru a răspunde la de ce?. Iar de aici totul o ia pe o cărare strâmtă, cu denivelări, ca într-un punct să se lărgească într-o pajiște nu foarte plăcută vederii. Întrebări peste întrebări, răspunsuri care aduc cu ele alte nelămuriri și secrete la care nu te-ai fi gândit niciodată că ar putea să fie posibile. Cel puțin nu de la anumite persoane. Drame de familie, singurătate din toate părțile și o duritate din partea anumitor personaje pe care – nu ai cum să nu te întrebi dacă este sau nu adevărată – nu o prea poți înțelege. Dar realitatea asta relevă, duritate și compromisuri pe care ești obligat să pui în aplicare.

Perioada adolescentină, acei ani în care atât corpul, cât și mintea trec printr-o transformare uriașă, anii în care treci prin generală și liceu – mai accentuat fiind în cea de-a doua etapă – pot fi de-a dreptul marcanți pentru anumiți tineri. Sunt anii aceia în care fie ajungi să fii popular și văzut bine de toți ceilalți elevi, fie ești disprețuit și ajungi batjocura tuturor, fie – pentru că, din fericire mai există și cea de-a treia categorie – rămâi în umbră, fără să ieși cu nimic în evidență. Dar nici aici nu este nimic garantat, nimeni nu îți asigură că dacă îți vezi de treaba ta, o să rămâi nevăzut. Am urât enorm de mult liceul, generala nu prea deoarece aveam destul de multe prietene pe atenția cărora să mă concentrez, dar liceul a fost pentru mine mai singuratic și mai independent, ca să o spun așa. Din câte știu și din câte se vede, în România fenomenul de bullyng nu s-a ajung chiar la extrem, dar în alte țări – cu precădere în Statele Unite ale Americii – elevii sunt umiliți într-atât de rău încât ajung să se sinucidă. Am scris asta doar ca să fac o mică introducere, dar asta nu înseamnă că Amelia – dacă s-a sinucis sau nu – a făcut-o neapărat din cauza asta. Am ținut mai mult să menționez acest aspect, deoarece aceste așa-zisele „jocuri” se propagau pe mai multe fronturi și l-am privit ca fiind un factor important în dezvoltarea întregii povești.  

Așa cum scrie pe prima coperta principală a cărții: „Tu chiar știi tot ce îi trece fiicei tale prin cap?”. Oare părinții care sunt siguri că își cunosc foarte bine copiii, chiar au dreptate când afirmă acest lucru? Sunt convinși că odraslele lor le spun toate secretele, toate supărările, toate temerile și persoanele de care se îndrăgostesc? Îmi este imposibil să cred asta, și oricât de strict ar fi un anume părinte, supraveghindu-și copilul peste tot – atât online, cât și offline –, există o anumită barieră pe care aceștia nu o pot trece. Va exista un moment, o clipire din gene, în care copilul să își spună: „mai bine nu îi spun mamei sau tatei”, „nu trebuie să mai știe ai mei tot”, „nu mă vor înțelege”, sau alte și alte gânduri mai inocente sau mai puțin de trecut cu vederea. Mama Ameliei oare și-a înțeles în totalitate fiica, avea toată garanția că gândurile Ameliei erau doar pozitive și îi cunoștea chiar și cea mai mică angoasă? Nu! Pe tot parcursul cărții am încercat să fac o asemănare între anumite scene din carte și perioada mea din liceu, să descopăr dacă singurătatea mea m-ar fi putut aduce în pragul de a ajunge precum Amelia. Și chiar nu știu, deoarece unele scene mi-a fost greu să le privesc ca fiind posibile în realitate. Poate că lumea este mult mai dură față de cum am privit-o eu, până acum, sau poate că filmele de genul nu mi-au oferit maximul pe care îl poate aduce o situație de acest fel. Viața Ameliei  – aș fi o ipocrită să spun că nu a fost frumoasă... până la un punct – s-a desfășurat așa cum ar trebui să se petreacă una a unui copil, dacă nu împlinit în totalitate, măcar în 90%. Dar când acel procentaj de 10% cântărește mai mult decât restul, și dacă mai ești și influențat și din afară, 90 se poate transforma în 10, și invers.

Kimberly McCreight are un stil nu care doar te prinde foarte ușor în poveste, dar foarte versatil, un mod de a nara perfect pentru genul acesta de cărți. Sau poate să fie doar felul cum a tradus Laura Nureldin romanul? Dar mă cam îndoiesc că un traducător poate face schimbări radicale în stilul unui autor. Cert este că a reușit să construiască povestea în așa fel încât să decurgă toată acțiunea liniar, fără a lăsa cititorul în ceață sau a-i aduce anumite neplăceri privind neînțelegerea unor aspecte. Toate întrebările pe care cel care lecturează și le va pune pe parcursul romanului, își vor avea răspunsurile până când va închide ultima pagină. Doar dacă nu își va adresa anumite întrebări, la care scriitoarea nu s-a fi gândit că ar trebui să existe. În orice caz – făcând un mic rezumat în privința stilului de a scrie –, a fost o carte care s-a citit foarte ușor, și dacă nu aș fi avut problema cu care mă confrunt, care să îmi restricționeze orele de citit pe zi, categoric că în două zile, maxim, aș fi terminat-o. Deoarece m-a ținut atât de bine conectată încât, atunci când știam că eram nevoită să mă opresc din citit, mă gândeam numai la ce avea să se întâmple din punctul în care a trebuit să închid cartea. Și cu toate că subiectul a fost unul nu foarte ușor de digerat, unul la care ești nevoit să te gândești mult timp după terminarea cărții, pe de o parte m-am bucurat foarte mult de această poveste. M-a adus în punctul în care să îmi pun și eu anumite întrebări și să am câteva planuri despre cât de atentă va trebui să fiu cu sora mea, să încerc să îi înțeleg cât mai bine supărările, și cu toate că vor exista anumite secrete între noi – cu toate că nu îmi doresc –, să fie într-atât de deschisă cu mine și cu mama, încât să nu treacă singură prin momente cruciale, care să o facă nefericită. Are abia unsprezece ani, dar foarte curând va începe acea transformare de personalitate și de restul, unde trebuie să aibă persoanele dragi lângă.  

Într-o carte cu un astfel de subiect, îmi este cam greu să îmi aleg un personaj preferat, dar așa cum am menționat în postarea anterioară – cea cu leapșa –, Kate Baron, mama Ameliei, m-a impresionat foarte mult prin tot ceea ce a făcut, de la început și până la sfârșit. Faptul că nu s-a dat bătută o secundă, că s-a zbătut să sape cât mai adânc, în ciuda obstacolelor puse în calea ei de alte persoane, m-a determinat foarte mult să o apreciez și să o respect. O respect deoarece, cu toate că este un personaj dintr-o carte, știu că în lumea asta părinții cu greu acceptă că odorul lor și-a luat viața, cu atât mai mult când primesc un mesaj anonim în care cineva îi asigură că nu a fost așa, și că de fapt a fost omorât. Categoric că nu sunt mulți cei care ar primii un astfel de mesaj, mulți resemnându-se cu acest gând și încercând să își ducă traiul – ce este drept, cu sufletul sfâșiat de durere și întrebări – așa cum pot, dar cu siguranță că există cazuri în care părinții trec peste decizia autorităților, încercând să afle răspunsuri pe cont propriu. Atât pentru a-i pedepsii pe cei care i-au adus moartea copilului lor, dar și pentru a-l lăsa să se odihnească în pace. Este un subiect pe care numai un părinte – fie că și-a pierdut un copil sau nu – îl poate descrie cel mai bine în cuvinte. Cert este că, întorcându-mă că Kate, să fii sfâșiat de durere pe dinăuntru, să te târăști zi de zi, aproape moartă, și totuși să ai destulă putere pentru a nu te lăsa, este o dovadă de umanitate, consider eu. Un exemplu prin care ne dăm seama cât de puternici sunt cei din jurul nostru – și noi –, atunci când viața ne-o impune, iar căile ușoare să nu existe.

Să spun mai multe despre acțiunea în sine, mi-ar fi greu deoarece m-a răscolit foarte mult, și dacă nu a făcut-o încă de la primele pagini, ultimele momente din roman au fost cele mai zguduitoare pentru mine. A fost o carte care arată foarte bine viața, ne arată cât de departe pot merge anumite persoane pentru a-și atinge țelurile, că cei de lângă noi nu sunt chiar aceeași cu care am fost obișnuiți, că unele persoane suferă mai mult decât lasă să se vadă, dar și că anumite momente, dacă nu sunt petrecute atunci când trebuie, pot schimba totul radical. Reconstituind-o pe Amelia nu a fost atât de mult despre moartea în sine a unei fete, cât despre ce se ascundea, de fapt, în acea societate în care trăise, până în ultima clipă a vieții ei. Că exteriorul nu este același cu interiorul, și dacă ai curajul să te afunzi cât mai mult în adânc, nu ai garanția că vei ieși de acolo întreg. Secretele nu aduc cu ele doar distanțarea a două persoane – sau mai multe, depinzând de caz –, ci și consecințele de mai târziu. Consecințe care ar putea să coste enorm oamenii din jurul tău. Reconstituind-o pe Amelia este una dintre cărțile pe care orice părinte ar trebui să o citească, este povestea care poate să devină oricând realitate – nu sub aceeași formă, dar poate cu același rezultat , deoarece, așa cum am spus mai la începutul recenziei, niciun părinte nu are garanția că știe tot ce îi trece prin cap copilului său. Așa că nu doar că o recomand – fie că ești mamă, tată, un adolescent sau orice altă persoană –, ci îndemn pe toată lumea să citească Reconstituind-o pe Amelia. Citiți-o și poate atunci fie veți fi mai atenți în jurul vostru la anumite aspecte, fie – cine știe? – veți avea răspunsuri la unele întrebări, sau veți vedea o altă față a realității.

vineri, 13 iulie 2018

Leapșă: Mid-Year Book Freak-Out Tag

De fiecare dată când voi fi etichetată în vreo leapșă sau voi observa una care să aibă vreun subiect interesant, nu voi ezita nicio secundă să nu răspund la ea. Pentru că le consider foarte relaxante, îmi pun, într-o anumită măsură, mintea la contribuție și mă determină să îmi aduc aminte de anumite cărți pe care le cam uitasem în acele momente. De această dată, Sara (de pe blogul: teavious) a fost cea care s-a gândit la mine și m-a etichetat într-o leapșă intitulată mid-year book freak-out tag, sau despre cărțile pe care le-ai citit în prima jumătate a anului. Și țin să menționez că, până acum, am lecturat 29 de cărți, din 30 pentru Reading challenge-ul din acest an. Mai mult decât m-aș fi așteptat, sincer, având în vedere că, până acum, pentru mine, semestrul al doilea de facultate din acești primi doi ani a fost cel mai stresant. Și nu mă refer neapărat la examene, cât la faptul că am fost foarte stresată din cauza activităților pe care a trebuit să le fac. Dar acum este totul bine, o să mă relaxez câteva săptămâni, apoi va trebui să încep să lucrez la partea teoretică a licenței. Sunt „super” fericită!

De dăruit această leapșă, mi-ar plăcea foarte mult să citesc răspunsurile următoarelor trei fete: Ghanda (de pe blogul: Jurnalul unei cititoare), Andreea (de pe blogul: Praf de stele) și Alexandra (de pe blogul: Twistinmysobriety).

1. Cea mai bună carte pe care ai citit-o, până acum, anul acesta?
Până la cartea pe care am ales-o, aveam multe alte povești pe care să le aleg, ca și cartea anului, dar după ce am citit această carte, îmi este foarte greu să mă îndrept spre alta. Pentru că Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Alexievich este un volum atât de dureros, de adevărat și plin de lucruri la care nu te-ai fi gândit înainte, încât consider că este necesar ca fiecare dintre noi (fie că ne place să citim, sau nu) să parcurgem această colecție de mărturisiri. Aceste femei care au participat în cel De-al Doilea Război Mondial, în diferite domenii, au făcut atât de multe pentru omenire, încât am ajuns să privesc cu și mai multă intensitate această perioadă a istoriei noastre. Mi-a luat foarte mult să o citesc, și nu pentru că ar fi fost ceva „defect” la carte, ci pentru că a fost atât de încărcată emoțional, încât nu eram în stare să parcurg mai mult de zece pagini (să zicem) odată. Aveam nevoie de pauze, trebuia să stau și să diger ceea ce tocmai îmi fusese relatat (indirect) de către aceste eroine. Vă îndemn să citiți Războiul nu are chip de femeie!

2. Cel mai bun sequel pe care l-ai citit?
Răzbunarea ciorilor, de Leigh Bardugo a fost prima carte pe care am citit-o în 2018, și din toate celelalte continuări ale altor cărți, volumul doi (și ultimul) din Banda celor șase ciori, mi-a plăcut cel mai mult. Și nu neapărat pentru că m-a surprins din anumite puncte de vedere (a și făcut-o, așa cum se întâmplă mereu cu tot ce scrie autoarea), dar mi-a transmis anumite emoții pe care nu credeam că le-aș fi simțit în această duologie. Plus că au existat anumite tactici de atac pe care le-a realizat Kaz, care au ridicat și mai mult povestea și au adus la extrem suspansul deja existent. Iar finalul, cu toate că știu că este greu de crezut că va exista un alt volum, a fost așa cum a trebuit și cum mi-aș fi dorit să fie. Leigh Bardugo va fi, pentru totdeauna, autorul pe care îl voi citi, fără să ezit vreo secundă în privința vreunei cărți de-ale ei.

3. O carte ieșită recent, dar pe care nu ai citit-o încă?
Dacă a existat un film pe care să mi-l fi dorit cel mai mult să îl vizionez, până în acest punct al anului, acesta a fost Forma apei (The Shape of Water), de Guillermo del Toro și Daniel Kraus. Știu că povestea a fost publicată la editura Polirom, cu o copertă de-a dreptul superbă, și cu toate că sunt atât de entuziasmată să o citesc, nu am reușit să îmi cumpăr cartea. Dar trebuie neapărat să o fac, deoarece mă disperă foarte mult cartea astea și simt că dacă nu o să o citesc cât mai repede, o să regret mai târziu!

4. Ce carte aștepți cu nerăbdare să iasă în a doua jumătate a anului?
Inițial aș fi vrut să aleg o carte stand-alone, dar m-am răzgândit după ce mi-am adus aminte de un volum dintr-o serie. Știu că Wildcard, de Marie Lu va ieși în septembrie în SUA (așa am văzut pe Goodreads), iar primul volum, Warcross a fost și este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit, până acum, în acest an. Aveam o anumită bănuială că urma să îmi placă, dar nu mă așteptam totuși să mă îndrăgostesc atât de mult de toată acea lume creată de Marie Lu. Mai ales că nu sunt deloc familiarizată cu romanele în care jocurile video să fie un punct principal al poveștii, dar se pare că niciodată nu este prea târziu să începi să prinzi drag de un anumit gen. Abia aștept ca editura Corint să publice volumul doi, și din câte am citit pe pagina lor de Instagram (la stories), nu va trebuie să așteptăm foarte mult după lansarea din SUA.

5. Cea mai mare dezamăgire?
Din păcate, am avut destule cărți pe care le-am citit și care m-au dezamăgit foarte mult. Și cu toate acestea, sunt două povești pe care nu mi le pot scoate din cap: Belgravia de Julian Fellows și Borgia. Păcatele familiei de Sarah Bower. Dacă la cea de-a doua pot spune că nu aveam foarte multe așteptări (nu știam mai nimic despre Borgia, așa că nici așteptările nu se ridicau foarte sus), la Belgravia a fost vorba de o cu totul altă poveste. În primul rând, Julian Fellows a fost un nume foarte important în crearea serialului Downton Abbey, serialul meu preferat, așa că speram ca lumea din Belgravia să se asemene puțin cu cea din ecranizare. Cel puțin coperta și descrierea asta îmi transmiteau. Nu știu ce s-a întâmplat, dar parcă ar fi fost vorba de două persoane diferite care au creat serialul și cartea, deoarece nu vedeam acea scânteie și emoție pe care le simțeam, al fiecare episod, în Downton Abbey. Cred că dezamăgită este un cuvânt mult prea mic.

6. Cea mai mare surpriză?
Așa cum am precizat și în descriere, aveam o oarecare presimțire cum că Începutul unui Coșmar de Cristinne C. C. urma să îmi placă. Iar de cele mai multe ori când am impresia asta, se adeverește, din fericire. Și cu toate că știam că îmi va plăcea (citisem fragmente din volum), spre surprinderea mea a fost pe gustul meu mai mult decât m-aș fi așteptat. Cristinne știe să scrie, știe să compună povești și să țină cititorul în suspans cu fiecare capitol pe care acesta îl parcurge. Ephialtele ei sunt niște creaturi puternice și periculoase, asemeni frumuseții pe care o posedă, iar personajul principal, Alisia, nu este mai prejos de alte persoane precum este ea. Sunt bucuroasă că dețin și volumul doi (Trezirea unui Coșmar) și abia aștept să îi vină rândul la citit, deoarece sunt foarte curioasă de cum va evolua toată situația în care au rămas personajele, la finalul primului volum.

7. Noul tău autor preferat?
Pentru romanciera din mine, Dinah Jefferies. Bine, exagerez spunând că singura carte pe care am citit-o, scrisă de ea (Soția plantatorului de ceai) a fost o carte în care să predomine romantismul, deoarece am considerat că ea se încadrează mai mult în sfera dramelor. Dar totuși, a exista și romantismul acela pe care mi-l doream și de care aveam nevoie. Cât despre autoare, nu știu, dar am simțit, încă de când citeam cartea, că trebuie să fiu foarte atentă la ceea ce va publica aceasta, deoarece mi-a plăcut foarte mult ceea ce am descoperit în Soția plantatorului de ceai. Am văzut pe Goodreads că mai sunt destule cărți pe care scriitoarea le-a publicat și sper să ajung, în viitorul apropiat, să le citesc și pe acelea. 

8. Cel mai recent crush ficțional?
Maximilian Novac, din seria Ephialte, de Cristinne C. C.. Cei care mă urmăriți de ceva timp știți că urăsc foarte mult triunghiurile amoroase, deoarece le găsesc ca fiind puse acolo doar cu scopul de a enerva mai mult cititorul, așa că de cele mai multe ori, atunci când descopăr în vreo carte unul, renunț la povestea respectivă. Dar au existat unele cazuri (foarte rare, ce este drept) în care subiectul principal m-a împins să nu renunț. La seria de față, nu s-a pus problema o secundă să las baltă povestea, și nu pentru că aș fi empatizat cu acest triunghi amoros care este evident că există, ci pentru că nu l-am văzut atât de dezvoltat. A fost mai mult precum o adiere trecătoare. Și cu toate astea, dacă s-ar propaga într-unul serios, tot nu o să renunț la serie. Pentru că ephialte și pentru că subiect mișto! Dacă Andreas nu prea m-a impresionat cine știe ce, cu Maximilian Novac a fost o cu totul altă poveste, deoarece mi-a plăcut foarte mult de el și consider că are o poveste foarte interesantă pe care, din câte am observat (spre uriașa mea bucurie) autoarea va scrie o carte specială pentru el, Coșmarul lui Maximilian Novac. Sunt atât de fericită și nerăbdătoare!

9. Cel mai recent personaj preferat?
Ultima carte pe care am citit-o a fost Reconstituind-o pe Amelia, de Kimberly McCreight. Cu toate că povestea a fost una foarte actuală, care se poate întâmpla în orice școală (chit că la mijloc se află vreun club sau nu), și cu toate că sunt sigură că nu toți părinții ar accepta un verdict dat de poliție cu privire la moartea copilului lor, puțini sunt cei care ar încerca să sape mai adânc, de unii singuri. Chiar și dacă nu ar fi primit un mesaj care să le transmită că al lor copil nu s-a sinucis, așa cum au ajuns la concluzie toți ceilalți din jur. Trebuie să ai o inimă de fier să fii pregătit să găsești niște răspunsuri halucinante, de-a dreptul ireale și totuși să îți mai rămână putere destulă încât să vrei să afli și mai multe. Iar Kate Baron, mama Ameliei, asta a făcut pe tot parcursul cărții. A fost puternică, nu s-a dat bătută în fața niciunui obstacol (chit că a fost vorba despre legi sau despre anumite persoane), a luptat pentru a afla adevărul despre moartea fiicei ei. Pentru a-i face somnul de veci mult mai liniștit. Iar pentru asta a ajuns să fie personajul meu preferat, pentru tot ce a făcut pe parcursul cărții.

10. O carte care te-a făcut să plângi?
Cu riscul de a mă repeta, Reconstituind-o pe Amelia, de Kimberly McCreight. Este evident de ce am ales cartea, deoarece, pe lângă partea oarecum polițistă din ea, totuși este vorba despre o dramă. Despre durere, singurătate și inimi rupte în bucăți. Nu are cum să nu te emoționeze o astfel de carte, deoarece trebuie să te gândești că aceste lucruri chiar se întâmplă, adolescenții mor din cauze suspecte sau pentru că se sinucid datorită presiunii pe care le-o pune societatea în spinare, clacând. Și este dureros. Iar o persoană care nu a trecut niciodată prin acele clipe în care simte că nu mai poate, că este frânt psihic și fizic, că ar vrea să se sfârșească totul și nu știe de ce i se întâmplă tocmai lui, nu are de unde să cunoască cât de marcantă este o astfel de durere. Și am plâns. Dacă nu pe parcursul cărții, la final am plâns cât pentru întreaga poveste a Ameliei. (Recenzia sper să o postez mâine.)

11. O carte care te-a făcut fericită?
Orice carte din seria Harry Potter m-ar putea face fericită, dar cum anul acesta am citit volumul trei, Harry Potter și Prizonierul din Azkaban, m-am rezumat la a-l preciza doar pe acesta. Nu are rost să mai scriu de ce mi-a adus fericire volumul, deoarece este totul evident. Simpla prezență imaginară în școala Hogwarts, în lumea magică a lui Harry și a celorlalte personaje este de ajuns pentru a-mi stârni o uriașă bucurie. 

12. Cea mai bună adaptare a unei cărți pe care ai văzut-o anul ăsta?
Din păcate, din cărțile pe care le-am citit, până acum, doar două au avut/vor avea o adaptare: Tu, de Caroline Kepnes și Scrisori din insula Guernsey, de Mary Ann Shaffer și Annie Barrows. (Harry Potter este de atâția ani, așa că nu intră în ecuație.) Prima carte nu prea mi-a plăcut, dar tot mi-aș dori să vizionez serialul, deoarece subiectul mi s-a părut a fi foarte interesant, dar Scrisori din insula Guernsey îmi doresc foarte mult să îl văd. Mai ales că personajul principal este interpretat de una dintre actrițele mele preferate, Lily James. Dar rămân la a doua variantă. 

13. Recenzia preferată pe care ai scris-o în acest an?
Cu toate că romanul Cum să oprești timpul, de Matt Haig a fost o carte care mi-a transmis mult tristețe, recenzia pe care am scris-o acesteia mi-a plăcut cel mai mult să o creez. Pe alocuri mi-a fost greu să scriu despre poveste, dar subiectul în sine mi-a adus multe idei pe care să le introduc în carte, așa că m-am bucurat mult de acele momente în care am scris-o. Și citiți neapărat Cum să oprești timpul, dacă nu ați făcut-o până acum.

14. Cea mai frumoasă carte pe care ai cumpărat-o anul acesta?
Au mai existat coperți care să îmi fi atras ochiul precum sunt pisicile hipnotizate de ghemele din ață, dar precum am fost atunci când am văzut Prințul nemilos, de Holly Black, nu s-a mai întâmplat înainte, în acest an. Voi ați văzut cât de splendidă este coperta aia? Coroana și crengile, plus insecta aia verde care îți fură instantaneu privirea. Este splendidă! Iar dacă povestea este măcar jumătate la fel de bună precum este coperta, mă declar de pe acum vrăjită de întreaga serie. Și ca să trișez puțin, doar că nu am cumpărat această carte, ci am primit-o de la editură, pentru recenzie: Sinuciderea Ielelor, de Ana Mănescu. Coperta Ielelor este exact cum se găsește și conținutul: de poveste, magic. Superbă, superbă, superbă!

15. Ce carte trebuie să citești până la sfârșitul anului?
Sunt multe (de parcă nu ar fi evident!), dar acum destul de mult timp am terminat un prim volum al unei serii oarecum românești prin subiectul ales, și mi-a plăcut foarte mult începutul, așa că vreau să aflu ce se găsește în continuare. Și cu toate că știu că anumite persoane ar spune că seria face puțin de rușine istoria noastră (am refuzat să mă leg de acest aspect, încercând să mă concentrez mai mult pe povestea în sine), mie mi-a plăcut chiar foarte mult ceea ce autoarea ne-a oferit. Și ca să nu o mai lungesc mult, este vorba despre volumul al doilea din Saga Cuceritorului, Acum mă înalț, de Kiersten White.