vineri, 29 iunie 2018

„Cetatea Umbrelor” (Regatul fără sfârșit, #1) | A mea poveste

DESCRIEREA: În Cetatea Andres Volt, capitala Regatului Mesmerdia, viața supușilor nu mai este ce a fost în urmă cu doar o săptămână. Teroarea a pus stăpânire pe liniștea locuitorilor din momentul primei morți suspecte înregistrată într-unul dintre cele trei cartiere. Oameni au fost găsiți uciși în diferite locuri mai mult sau mai puțin retrase, criminalul nefiind niciodată prins, în timp ce locuitorii cetății nu își pot explica faptele comise de către acesta.

Familia Regală a Mesmerdiei, ce la prima vedere dă dovadă de siguranță și tărie în fața crimelor desfășurate în cetate, în realitate nu pare să fie la fel de convinsă de cele garantate. În interiorul palatului Belhavrin se dau lupte puternice între teama pentru viața familiei și cea a supușilor și neînțelegerile care apar tot mai des în sânul membrilor acesteia. Dar când totul se împletește cu fragmente din trecut, cu un prezent nesigur și cu diferite probleme care apar de nicăieri, încercările ajung să fie din ce în ce mai dificile pentru ei. Când sufletul îți spune că nimic bun nu mai are să vină și că, la orice pas pe care îl faci, simți cum o putere ascunsă pune stăpânire din ce în ce mai mult pe Andres Volt, ce ai putea să faci în afară de a continua să te lupți pentru cei dragi, dar și pentru propria-ți viață

Iubiri puse la încercare, prietenii care se întrezăresc la orizont, dezamăgiri și secrete ascunse de persoane de la care nu te-ai fi așteptat niciodată. Totul învăluit într-un peisaj terifiant, ce pare să zguduiască un întreg regat.

Cetatea Umbrelor, primul volum al seriei Regatul fără sfârșit, te introduce într-o lume în care totul pare a nu mai fi sigur în niciun loc dintr-o cetate aparent liniștită și fără probleme, dar și în care un război crâncen amenință să schimbe viețile tuturor.

(Dacă v-a atras descrierea poveștii și doriți să citiți volumul, dați click pe link-urile de mai jos pentru a vă direcționa spre fiecare capitol. Volumul este publicat pe platforma scriitorilor amatori, Wattpad. Voi încerca să postez regulat, în fiecare sâmbătă sau duminică. Volumul are în total treizeci și opt de capitole. Sper să vă placă și dacă aveți bunăvoință, v-aș ruga să îmi lăsați și un comentariu. Nu de alta, dar sunt curioasă dacă este ceva de capul ei.)

CAPITOLE:

luni, 25 iunie 2018

„Sinuciderea Ielelor” de Ana Mănescu

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

RECENZIA: Mi-aș fi dorit foarte mult să reușesc să mă sincronizez, în așa fel încât să public recenzia în ziua cu Sânzienele  pe 24 Iunie , când și Ana își lansa Ielele, așa că totul ar fi ieșit absolut perfect. Doar că stelele nu prea au dorit să se așeze în linie cu dorințele mele, în așa fel încât nici la lansare nu am reușit să ajung, și nici recenzia nu am putut să o postez atunci. Dar cel puțin sunt încântată și sigură de un anumit lucru: volumul de povestiri al autoarei a fost unul ce parcă ar fi fost scos dintr-o cu totul altă lume a literaturii. M-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva, în spatele acestei literaturi cu care suntem obișnuiți – și nu mă refer la cea predată în școli, ci strict la cărțile pe care le citește un cititor –, nu există o cu totul altă entitate, pe care numai o anumită categorie de scriitori o poate realiza. Probabil, dacă Sinuciderea Ielelor ar fi fost prima carte citită, sub semnătura Anei Mănescu, nu aș fi fost la fel de sigură pe cuvintele de mai sus, dar având în vedere că din celelalte trei cărți pe care le-a publicat aceasta, am lecturat două dintre ele Stresul dintre orgasme și Quasar –, pot spune că știu cu ce se mănâncă proza pe care scriitoarea ne-a oferit-o, până acum. 

Cu ceea ce m-am delectat din scrierile ei, la fiecare carte am ajuns la concluzia că poveștile Anei nu se pot asemăna cu nimic citit; stilul atât de poetic, care îți curge efectiv prin minte atunci când parcurgi cuvintele, subiectele pe care le abordează, la început părând nu foarte diferite, dar ele fiind de fapt nemaiîntâlnite, deoarece reușește să împletească ideile atât de frumos, încât sapă în profunzime, aducând la suprafață lucruri pe care, în mod normal, nu prea le-ai observa, fac din Ana un scriitor pe care toată lumea ar trebui să-l citească. Dacă Anei i s-ar da provocarea să vorbească despre o simplă piatră – absolut banală și fără nimic deosebit la ea –, aceasta ar scoate la iveală tot ce este mai frumos din ea. Ar reuși să o descrie atât de minunat, încât te-ar convinge să ajungi să vezi acea piatră ca fiind una specială. Sper să se înțeleagă că acesta este un compliment și că această fată, orice ar plămădii literar vreodată, este obligatoriu să fie publicat. 

Când vine vorba de proza scurtă – și o spun de fiecare dată în recenziile în care scriu despre vreo una –, mereu mi-a fost și încă îmi este foarte greu să îmi găsesc cuvintele. Când ai aceeași poveste care începe de la prima filă și se încheie la ultima pagină din carte, îți poți găsi destul de ușor vorbele pentru a-ți spune ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut, dar când discutăm despre proza scurtă, când ai în fața ochilor atâtea povești, care fie te-au încântat toate, fie nu – ceea ce aici categoric nu a fost vorba despre ceva care să nu îmi placă –, ideile pe care le ai în cap despre ce ai dori să discuți în recenzie, ți se învălmășesc. Dar aici – spre uriașa mea bucurie și ușurare –, nu am simțit acest inconvenient, deoarece, cu toate că a fost vorba despre mai multe povești, am simțit că, oarecum, ele aveau o continuitate. Că se legau în vreun fel, cu toate că nu prea păreau a fi așa. Să fie oare datorită acestui iz de magic din fiecare, sau pur și simplu felul cum a reușit Ana să le modeleze, nu știu să spun, dar lucrul de care sunt convinsă – și pe care îl pot spune, fără a mă gândi de două ori – este faptul că este imposibil ca Sinuciderea Ielelor (într-un întreg) să nu transmită cititorului acele emoții pe care și le doresc cu toții. Pentru că Ana – lăsând la o parte, de această dată, acest iz de magic, de fantastic – ne-a oferit de toate, fără a lăsa vreun cititor nemulțumit: povești despre speranță, despre depresie, despre sfârșit și început, despre viață, despre regăsire și câte și mai câte.  

Dacă ar fi să mă pună cineva să aleg o singură poveste din Sinuciderea Ielelor, mai bine m-ar pune să nu citesc o săptămână, deoarece mi-ar fi mult mai ușor să mă abțin – cu greu, dar aș face-o –, dar nu să aleg o singură poveste. Toate au fost speciale și necesare în acest volum, și acum înțeleg perfect de ce i-a luat Anei atât de mult să publice această carte și de ce ne-a chinuit atât de mult cu mici fragmente inserate pe Facebook. Știa că avea să fie o carte pe care o vom iubi necondiționat: de la feerica copertă, până la cele mai simple cuvinte din volum, care doar par a fi așa. Nu ai cum să te oprești la o singură poveste atunci când ai de a face cu o Ileană Cosânzeană, cu un Făt-Frumos, un balaur, Iele și alte personaje din popor, cu care ne-am petrecut majoritatea dintre noi  printre care și eu, spre bucuria mea  copilăria. Așa cum am menționat și în postarea anterioară, cea cu leapșa, Ana Mănescu mi-a readus la viață anii de copilărie, mi-a însuflețit acele momente când mă lăsam purtată de poveștile cu prințese răpite de balauri și salvate de prinți, despre spâni și alte personaje pe care atunci le consideram negative. Prin ceea ce a creat zAna în Sinuciderea Ielelor a dat o continuare anumitor povești pe care pe atunci le consideram cu final fericit sau le vedeam doar dintr-un anumit punct. Fie că a fost vorba despre unele mai puțin fericite, care transmiteau alte emoții, fie că îți ofereau acel aer de basm modern, adus în autenticitate, Ana a dăruit clipe minunate în timpul cât am citit această carte. 

Poate că toată recenzia a fost un talmeș-balmeș de idei pe care am vrut să le transmit cititorilor, dar pe care poate că nu le-am așezat așa cum ar fi trebuit, sau poate  și sper să fie așa  ați înțeles ceea ce am vrut să vă spun. Dar sunt convinsă că esențialul sigur a fost transmis așa cum mi-am dorit, și anume: Ana scrie cum nimeni nu o face. Și așa cum am aflat în filmarea de la lansarea de la Bookfest, ultima poveste din volum  Începuturile de la sfârșitul lumii – ar urma să aibă o carte proprie, Ana dorind să publice o continuare a acestei povești. Ceea ce nu poate decât să mă încarce și cu un mai mare entuziasm, deoarece ceea ce s-a aflat în interiorul acelui fragment din povestea pe care ne-o va relata mai pe larg, a fost ceva absolut magnific. Sunt foarte, foarte nerăbdătoare să citesc următoarea carte a Anei Mănescu! A acestei zAne care are tot dreptul să își spună și vrăjitoare... a cuvintelor. Și ca să închei această recenzie într-un mod cum nu am mai făcut niciodată, aș dori să precizez un lucru, pe care nu am simțit nevoia să îl fac la nicio altă carte citită: Sinuciderea Ielelor a fost citită cu glas tare. Pentru că nu am avut cum să nu dau glas citirii pe care o făceam, în mod obișnuit, în gând. Nu când autorul împletește atât de bine cuvintele! Citiți acest volum atunci când sunteți înconjurați de liniște, atunci când doar ciripitul păsărilor și ușoara adiere a vântului se aude. Senzația chiar este una de poveste!

duminică, 24 iunie 2018

Leapșă: Nemuritor Book Tag

De fiecare dată când ajung să completez câte o leapșă, la momentul respectiv spun mi-a fost dor să mă delectez cu câte una și că este pentru mine ca o oază de liniște, atunci când îmi rezerv câteva zeci de minute pentru a-i acorda toată atenția mea. Nici de această dată nu a fost diferit față de celelalte ocazii, cu atât mai mult acum am fost mai nerăbdătoare și mai fericită, deoarece Andreea  de pe blogul Praf de stele  a realizat-o cu gândul la seria „Nemuritor” a Oanei Arion, ce și-a aflat finalul la Gaudeamus-ul de anul trecut. Ca o dovadă de a arăta că deja ne este dor de personajele din acea serie și că ne-am dori foarte mult să revenim în lumea minunată și magică creată de Oana.

I. ULTIMUL VIKING: Te afli în cafeneaua preferată, iar în fața ta stă una dintre figurile memorabile întâlnite de-a lungul lecturilor ce ți-au bucurat sufletul. Cu cine împarți cafeaua?
În mod normal nu m-aș fi gândit să aleg acest personaj, deoarece am citit trilogia acum foarte mult timp  cu ani în urmă , dar zilele trecute mi-am cumpărat un prim volum al unei noi serii, scrisă de această autoare, așa că toată acea poveste veche mi-a revenit în memorie. Personajul la care mă refer se numește Roiben, un elf uimitor de arogant dar de minunat și cu care aș servi un ceai  pentru că nu beau cafea  ore în șir, vorbind fel și fel de nimicuri. Roiben este personaj în seria „Basme moderne cu zâne”, scrisă de Holly Black. Având în vedere că am citit povestea acum mult timp, dacă aș recitit-o acum, cu siguranță că nu aș mai considera-o atât de bună precum am crezut că este în acel moment, dar aș parcurge-o tot cu nespus de multă bucurie. 

II. TE VOI GĂSI: Ai mare nevoie de un ghid turistic. Ești singur într-un oraș cunoscut ca și „capitala gastronomiei”, din Franța, iar orientarea ta în spațiu e plecată în vacanță. Pe cine alegi să-ți îndrume pașii?
Aici mi-a fost puțin mai greu să aleg, dar după o căutare pe Goodreads, m-am hotărât să-l aleg pe Tom Hazard, protagonistul romanului Cum să oprești timpul, scris de Matt Haig. De ce am făcut această alegere, v-ați putea întreba? Cei care ați citit cartea și știți ce s-a întâmplat cu Tom, poate că veți considera un clișeu ceea ce voi scrie acum, dar am hotărât să rămân la acest personaj deoarece este unul care a trecut prin multe lucruri  atât emoționale, cât și fizice , a vizitat de-a lungul vieții multe țări, printre care și Franța, așa să sunt convinsă că un astfel de personaj este unul potrivit pentru a mă ghida în Paris. 

III. DINCOLO DE TIMP: Ai șansa de a-ți readuce la viață unul dintre cele mai dragi personaje. De la surse nu prea sigure, se zvonește că există un elixir magic care poate trezi până și un vampir din „morți”, așa că te încumeți să-l găsești orice ar fi. Cine e norocosul sau norocoasa?
Mereu voi avea un regret și o mare tristețe pentru faptul că Întunecatul din trilogia „Grisha” și-a avut acel sfârșit, mai ales când am văzut, pe parcurs – în bucățele mici, ce este drept – cum acea întunecime cu care ne obișnuisem, ascundea totuși după ea umanitate. Și chiar dacă Leigh Bardugo nu ne-ar fi dezvăluit acest aspect despre dragul de Întunecat(ul), tot mi-ar fi părut rău pentru cum s-a terminat povestea lui. A fost și va rămâne unul dintre cele mai fascinante personaje pe care le-am descoperit în vreo poveste, și cu siguranță că îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna; mai ales când el a fost unul dintre factorii care m-a determinat să ajung să iubesc atât de mult scrierile autoarei și să o adaug în categoria scriitorilor preferați.

IV. PRIN CENUȘĂ DE VISURI: Dacă ai rămâne blocat într-un alt timp pentru totdeauna, unde ai dori să poposești și cu cine?
Îmi este foarte greu să aleg un singur loc – după ce am ajuns să citesc atâtea și atâtea povești frumoase, încadrate în lumi fel și fel –, dar având în vedere că acum două zile am terminat una dintre cele mai fermecătoare cărți, mai magice și mai plină de poezie, mă voi opri la Sinuciderea ielelor. Știu că trișez alegând cartea Anei, deoarece este una de proză scurtă, dar poveștile pe care ni le-a oferit aceasta mi-au transmis atâtea sentimente de plăcere – și uneori de tristețe și deznădejde –, lumile ei fiind multe din copilărie, încât îmi doresc enorm de mult să revin la acea parte din viața mea. La copilărie. La Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos, dar și la restul. Așa că în privința personajului, le voi alege pe toate din Sinuciderea ielelor, a cărei recenzii o voi posta în zilele următoare. 

V. PENTRU CĂ EU SUNT. PENTRU CĂ TU EȘTI: Pui capul pe pernă și adormi. Începi să visezi. Lilith te ține prizonieră într-o lume necunoscută ție. Nu există nici o cale de scăpare, în afară de a adormi la loc și de a visa iar. Însă nu poți. Cafeaua pe care ea ți-o oferă zi de zi te ține treaz/ă și îți creează dependență. După ceva vreme, simți că ceva te îmbie în sfârșit la somn. Oare cine încearcă să te salveze de visul ce te-a prins în plasă?
Nu m-ar deranja atât de mult să stau cu Lilith, dar nici nu mi-ar plăcea să o fac la nesfârșit. Citind seria Oanei, știu că nu este un personaj tocmai ușor de agreat, așa că prefer să nu întrec limita, ajungând să văd și partea aceea mai puțin frumoasă a ei. Mi-ar plăcea să cred că și-ar dori cineva să mă salveze, și aș fi foarte bucuroasă dacă persoana aceea ar fi Andrei din seria „Dincolo de moarte”, scrisă de Adina Speteanu. Cu atât mai mult dacă, după salvare, s-ar duce în lumea lui Lilith și i-ar spune vreo două replici de-ale lui, arogante și pline de înfumurare. Cu privirea aia a lui încrezută și de om care le știe pe toate. Deja îmi și imaginez scena, măreța Lilith pusă la punct de către Andrei, un strigoi foarte nesuferit – din anumite puncte de vedere -, dar extrem de loial prietenilor lui. Și apoi să vină Natalia pe urmele lui și să îl tragă de urechi înapoi în lumea oamenilor, spunându-i să lase femeia în pace. He-he! Vai, cât de dor îmi este de seria asta! 

BONUS: Următoarea întrebare este adresată doar persoanelor care au citit seria Oanei Arion.

NEMURITOR: Care este nemuritorul tău preferat?
În mod normal aș scrie Arrio sau Ian, dar cum pe ei i-aș alege de fiecare dată, am zis să mă îndrept spre un alt personaj pe care l-am descoperit în seria Oanei, pe care l-am plăcut foarte mult și mi s-a părut foarte interesant și intrigant, dar despre care Oana, cu toate că ne-a povestit destul de multe despre el, consider că acesta mai avea lucruri de spus. De scos la iveală. Iar acesta este Erden, un nemuritor despre care nu aș dori să dezvălui foarte multe, deoarece nu mi-ar plăcea să știrbesc plăcerea cititorilor care nu au parcurs seria Oanei, de a-l descoperii pe acesta de unii singuri. Dar ceea ce voi spune – în speranța că voi maximiza curiozitatea și suspansul – este faptul că Erden este un personaj care, atunci când își pune în plan ceva, are de gând să îl ducă la îndeplinire, prin orice mijloace. Fiindcă este un muritor care știe foarte bine ceea ce își dorește, având grijă să arate tuturor din jurul său acest lucru. Unul dintre cele mai interesante personaje din această serie și, categoric, se află printre caracterele mele preferate; după Arrio și Ian. 

vineri, 22 iunie 2018

„Șarpele din Essex” de Sarah Perry

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: După moartea soțului ei, Cora Seaborne începe o viață nouă în Colchester, un sătuc englez, în care se zvonește că micul Șarpe din Essex, care odinioară stătea în ținutul mlăștinos, s-ar fi întors în parohia Aldwinter.

Amatoare de științe ale naturii, Cora este convinsă că ceea ce localnicii iau drept o creatură magică poate fi un exemplar dintr-o specie nedescoperită. William Ransome, vicarul parohiei locale, pe de altă parte, consideră că zvonul sunt doar rodul lipsei de credință adevărată.

O legătură strânsă se creează între Cora și Will în ciuda diferențelor dintre ei, pe măsură ce amândoi încearcă să deslușească misterul Șarpelui din Essex. 

Povestea spusă cu multă grație și inteligență, Șarpele din Essex este înainte de toate o carte despre dragoste și multele forme pe care ea le poate lua.

RECENZIA: Am terminat de citit Șarpele din Essex nu de foarte mult timp, dar din pricina rarelor momente în care mi-am permis să ies din ritmul în care am intrat de câteva săptămâni  datorat activităților pentru facultate , nu prea am reușit să îmi găsesc timpul necesar pentru a scrie această recenzie. În schimb, dacă nu am terminat lecturarea romanului de față de foarte multe zile, când vine vorba despre cât mi-a luat să îl citesc, este o cu totul altă poveste. Deoarece nu mi-a luat la fel de puțin precum m-aș fi așteptat la început, după citirea câtorva pagini, când eram foarte sigură că avea să îmi placă nespus de mult această carte. Dar, din păcate, ceea ce mi-am dorit nu s-a îndeplinit; au existat destul de multe aspecte care nu mi-au plăcut la această carte, dar totuși nu a fost pe deplin așa. Despre toate lucrurile voi discuta, mai pe larg, în decursul acestei recenzii.

Și ca să o iau cu începutul, așa cum am specificat mai sus, la început romanul m-a introdus imediat în atmosfera creată de autoare, tot ceea ce se întâmpla cu personajele, situația în care se aflau, ceea ce lăsase în urmă soțul Corei după moarte, toate îmi dădeau impresia a fi niște factori care creau o poveste tristă  dacă o privești dintr-un anumit unghi , dar și intrigantă. Devenisem foarte atrasă de ceea ce urma să se petreacă cu personajul principal și cu fiul acesteia; care, apropo, țin să menționez încă de la început faptul că a fost unul dintre cele mai interesante și mai enigmatice caractere pe care le-am descoperit vreodată. Acest puști care, aparent nu ar părea foarte diferit de alții de vârsta lui, deține o independență și o unicitate ce m-a obligat  într-un anume fel  să fiu foarte atentă la modul cum se „dezlănțuia” pe acest drum imaginat de Sarah Perry. Și ca să revin totuși la ideea pe care mi-am dorit să o aduc în discuție, începutul a fost exact cum mi-aș fi dorit să fie la vreo carte: atrăgător, determinând cititorul să se lipească de cuvinte și să își dorească să citească mai departe. Dar după aproximativ o sută de pagini  să zicem  a intervenit o anumită monotonie în carte mă dezlipea cu foarte multă ușurință de poveste, reușind să îmi provoace stări de plictiseală și o ușoară frustrare. Simțeam că nu se întâmple nimic care să miște povestea, totul bătea pasul pe loc, personajele învârtindu-se în aceeași nebuloasă iar și iar. Am încercat să găsesc motive pentru care acea parte din poveste a fost construită în modul acesta, dar nu am reușit să o scot la capăt. Fie nu am prins esența acelor pagini – sau chiar a întregii cărți –, fie autoarea nu a știut foarte bine cum să construiască întreaga carte. În capul meu, datorită începutului, îmi creasem o așa-zisă continuare, iar faptul că se distanțase foarte mult de ceea ce îmi imaginasem  și nu într-un mod foarte plăcut , ajunsese să mă enerveze destul de mult. Pentru mine această carte a fost construită în așa fel încât să îmi placă enorm de mult începutul și sfârșitul  pentru că abia când ajunsesem tot cam la aproximativ ultimele o sută de pagini, acea scânteie pe care povestea mi-o crease la început, apăruse în acele pagini. Nu mai simțeam nevoia să iau atât de multe pauze, să nu îmi mai doresc să mă opresc din citit, ci să revin pe acea undă de la început. 
[...] Tot timpul era moneda cu care plăteau cei izolați în spatele zidurilor închisorii Newgate; timpul era irosit de filozofi în cafenele și pe Strand; era pierdut de cei care își doreau ca trecutul să devină prezent și era urât de cei care își doreau ca prezentul să devină trecut cât mai repede. [...]
Pe de altă parte, dacă înlăturăm mitul șarpelui din Essex, dăm la o parte toată această tensiune și teamă creată de așa-zisa existență a acestuia și ne concentrăm mai mult pe trăirile personajelor  datorate altor aspecte , pe viețile lor și pe modul cum au fost afectate acestea, descoperim că au avut parte de tot felul de emoții și sentimente. Fie că a fost vorba despre unele plăcute, fie că vorbim despre altele triste și dureroase, personajele participante la acțiune au trecut prin multe. Și dacă facem abstracție de puțina acțiune propriu-zisă din carte, realizăm că aceasta a fost mai mult concentrată pe ceea ce s-a întâmplat, în plan emoțional, cu personajele. Și dacă stau bine să mă gândesc, cred că această creatură care a stârnit agitație și frică în sânul localnicilor – și nu numai –, a fost doar un înveliș mai solid, pentru a ne determina să săpăm mai adânc și să ne dăm seama că povestea a fost, de fapt, despre ceea ce a lăsat în urmă această curiozitate sau oroare adusă de mitul șarpelui. Presupun doar. Iar acest aspect s-a încadrat în sfera celor care mi-au plăcut și pe care le-am apreciat foarte mult. Poate că, până la urmă, despre asta a fost vorba în carte, de fapt, iar ceea ce am scris eu mai la început s-ar putea bate cap în cap cu ce am scris acum. Cine știe? Cert este că nefiind sigură spre ce să mă îndrept, din acest punct de vedere voi rămâne mereu în ceață cu această poveste. Așa cum naivitatea marii majorități a localnicilor din acel sat devenise uneori puerilă, mă pot contrazice spunând următoarele cuvinte: noi cum ne-am fi comportat oare, dacă am fi trăit în acea perioadă sau dacă pur și simplu am fi trăit în prezent, dar nu am fi avut foarte multă judecată, urmând turma, fără a gândi cu propria noastră minte?

Un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult  dacă nu cel mai mult   s-a datorat unei anumite legături creată, timid, pe parcurs, dar care a ajuns ca, până la final, să îmi provoace furnicături pe șira spinării; la propriu. Și nu, nu mă refer la reverendul William și la Cora, a căror legătură este adusă în discuție și în descriere. Iar imaginea aceea la care un alt personaj a fost martor, pentru mine a fost cel mai frumos moment din întreaga carte, și dacă ar fi să descriu Șarpele din Essex printr-o singură imagine din poveste, cu siguranță că pe aceea aș alege-o. Moment care s-a întâmplat mai spre final, în interiorul acelor o sută de pagini, ca să vă dați seama mai bine de ce mi-au plăcut atât de mult paginile de început și de sfârșit. Prin acest tablou, am realizat faptul că Sarah Perry dispune totuși de o imaginație foarte bogată, împletită frumos și cu un stil atât de plăcut și de fluid de a scrie, încât – pe de o parte – mă frustrează că acest aspect nu m-a ajutat mai mult pentru a parcurge povestea cu mai multă ușurință! Cu siguranță că știe să scrie, cuvintele îi curg fără dificultate, nu te încurci în idei, înțelegi tot ce se întâmplă în lumea pe care a creat-o. Dar așa cum am precizat mai sus, se pare că nu a fost îndeajuns pentru a-mi oferi o lectură mai plăcută de 3 stele. M-am străduit să găsesc argumente pentru a-i crește numărul de puncte, dar mi-a fost imposibil. Și cu toate acestea, am de gând să citesc și alte cărți de-ale scriitoarei; felul de a povesti este minunat și consider că merită chiar și pentru el să răsfoiești și alte scrieri ale acesteia.

vineri, 1 iunie 2018

„Fugi!” de O. G. Arion

DESCRIEREA:  Fugi!
— Unde? Nu a mai rămas nimic. Nimic de iubit. Nimic de apărat. 
— Doar fugi. Vei afla.”

Ce-ai face dacă mâine ar fi ultima ta zi în lumea în care trăiești? Ce-ai dace dacă de mâine oamenii pe care îi cunoști ar dispărea. Și dacă, pentru a reuși să supraviețuiești trebuie să uiți cine ai fost. Să nu te oprești. Să nu privești în urmă. 

Ei sunt acolo. Pândesc. Așteaptă.

Nu poți decât să fugi!

RECENZIA: După ce Oana Arion a oferit un final surprinzător seriei „Nemuritor”, am crezut că avea să ne mai lase ceva timp pentru a ne acomoda cu gândul că povestea Victoriei Grey s-a încheiat. Dar nu a dorit să ne țină prea mult timp departe de lumile pe care le creează, așa că în primăvara acestui an ne-a oferit o poveste cu totul și cu totul diferită față de ce a scris până acum. Și pe lângă acest aspect, o altă noutate – ce aduce cu ea tristețe, deoarece simt nevoia de o continuare – este faptul că Fugi! nu va fi o serie, ci este o carte de sine stătătoare; cu o poveste care începe în acest roman și se termină la final, fără a ne lăsa să ne facem idei despre ce se va întâmpla în continuare. Mi-a fost destul de greu să accept acest lucru, să mă obișnuiesc cu gândul, când vine vorba de Oana Arion, deoarece de fiecare dată când terminam o carte din seria „Nemuritor”, știam sigur că avea să apară o continuare câteva luni mai târziu. Dar trebuie să ne învățăm și cu faptul că scriitorii nu vor avea mereu serii, uneori un singur volum fiind suficient pentru ceea ce și-au construit legat de poveste și de ceea ce ne-au dorit să ne ofere; dacă noi ne dăm cu fundul ne pământ, asta nu o să schimbe nimic. Așa că mulțumiți-vă doar cu un Fugi!.

Simt nevoia să încep recenzia propriu-zisă cu un aspect pe care l-am citit de câteva ori pe Facebook după ce Oana a făcut anunțul despre cartea de față. Existau oameni care au presupus atunci că urma să fie o carte cu zombii, genul acela de arătări întâlnite fie în The Walking Dead sau alte ecranizări și cărți ce abordează acest subiect. Și o făcuseră într-un mod oarecum de acuză asupra scriitoarei. Nici dacă nu aș fi ajuns să citesc cartea prea curând nu aș fi fost de acord cu acele cuvinte – nu după ce Oana a adus vikingii în România –, și cu atât mai mult acum după ce am parcurs conținutul, știu despre ce este vorba, care este diferența dintre zombii cu care ne-am obișnuit noi și cei pe care i-a creat autoarea. Motivul pentru care oamenii au ajuns astfel este unul total diferit, foarte interesant și actual, ce ține de prezent. Dar mai multe veți afla pe propria piele, citind. 

În schimb, țin să discut mai pe larg despre un alt aspect, dar care ține tot de subiectul cu zombii, dar pe care Oana îi denumește altfel. Consider că atunci când construiești o carte de genul, este inevitabil – oricât de bun scriitor ai fi și oricât de mult ai încerca să schimbi situația – ca aceste arătări să nu se asemene între ele când ajung în acest stagiu de legume umblătoare, ce sunt conduse doar de instincte animalice. Când vine vorba de ele, în toate cărțile sunt la fel, și este perfect normal să fie așa. Nu ai cum să-i determini să gândească, să judece, să revină la cum erau înainte. Este imposibil! Tot corpul lor este distrus, atât din interior, cât și din exterior. Funcțiile cerebrale sunt reduse la stagiul de legumă. Dar la ceea ce voiam să ajung de fapt cu ceea ce am scris mai sus, este legat de faptul că era de la sine înțeles că în Fugi! vom citi despre aceste creaturi, doar că parcursul poveștii este cel care face diferența, cel la care consider că voia să ajungă Oana Arion. Acea poveste care îți va rămâne în suflet, la motivul pentru care s-a ajuns în acea situația și la cum se va termina totul. La cicatricile pe care le vor avea la exterior, cât și la interior oamenii care au supraviețuit. Acestea sunt cele mai importante lucruri la o carte de genul – consider eu –, iar Oana s-a descurcat perfect.
Stătea rezemat de mașină. Priveliștea pe care marea o oferea era incredibilă: o întindere de apă turcoaz în mijlocul deșertului. Malurile erau acoperite cu nisip alb. Un cârd de păsări mari și albe coborâte pe țărm, iar el își dădu brusc seama că erau pelicani. Era pentru prima oară când vedea pelicani, altfel decât la grădina zoologică sau la muzeul de științe naturale. O barcă veche de pescuit zăcea pe jumătate îngropată în nisip lângă apă. Aerul mirosea a sulf. Inhală cu sete. Aici lângă marea sărată nu mirosea a moarte.
Fugi! este o carte care – așa cum te îndeamnă și titlul – te ține într-o continuă fugă. O carte care nu a lăsat personajele să își tragă suflul, să se odihnească foarte mult, obișnuindu-se cu un loc anume, ci le-a obligat să stea mereu de gardă, să fie precaute și să știe că în orice moment se poate instala haosul. Făcuse ca liniștea din acele momente să pară că venise dintr-o altă lume sau că existase cu foarte mulți ani în urmă. Este genul acela de poveste alertă, dinamică, care se citește într-un timp foarte scurt, dar care îți rămâne în gânduri pentru foarte multă vreme, determinându-te să o analizezi apoi la rece, să îți aduci aminte de acele conversații triste dintre personaje, cu o încărcătură emoțională foarte mare, pe care îți va fi foarte greu să le uiți. Recunosc că mi-aș fi dorit ca în unele momente acțiunea să fie mai lungă, sau uneori momentele de liniște și pace să dureze mai mult, dar consider că atunci când riști să mori în orice moment, te interesează doar să scapi, totul fiind un du-te-vino continuu. O luptă neîncetată pentru supraviețuire, într-o lume în care foarte puțini ajung să învingă mediul în care se află; atât la modul fizic, cât și la cel psihic, deoarece scenele grotești din carte, consider că sunt doar o mică parte din realitate, dacă vreun virus – sau orice alt motiv care ar declanșa această orgie – s-ar răspândii pe Terra.  

Personajele au fost puse mereu la încercare, atât emoțional cât și fizic. Nevoite să asiste la scene îngrozitoare, să suporte chinuri greu de imaginat, toate acestea ajung să aibă un capac format din secrete, dezamăgiri, raza de speranță aducând prietenii neașteptate. Dacă pe Axel mi-a fost foarte ușor să îl plac, să îi înțeleg deciziile și să îi apreciez curajul nebunesc, dar și sensibilitatea de care dădea dovadă când te așteptai mai puțin – care a trecut prin multe încercări de-a lungul timpului, la fel ca multe alte personaje , nu pot spune același lucru și despre Amira. În mod normal poate că ar fi trebuit să îi înțeleg acțiunile, motivele pentru care lua acele decizii nebunești, dar chiar și în mediul în care se desfășoară povestea din Fugi!, mi-a fost imposibil să o accept ca persoană. Nu am plăcut-o aproape deloc, dar singurul aspect pentru care nu am ajuns să o disprețuiesc – totuși – s-a datorat unui anume lucru pe care l-a făcut. Atunci m-a determinat să mă gândesc cum că dracul nu este chiar atât de negru; dar nici nu se face alb peste noapte, nici măcar gri. În afara acestor două personaje au mai fost – pe parcursul cărții – și altele care fie mi-au plăcut, fie le-am acceptat mai greu. Și cu toate astea am fost îndeajuns de înțelegătoare încât să realizez că disperarea, speranța foarte puțină și deznădejdea ajung să schimbe un om la o sută optzeci de grade, făcându-l atât de diferit de cum îl cunoșteai înainte să se declanșeze nebunia, încât simți că te-ai întâlnit cu el pentru întâia oară. De-a lungul romanului Fugi!, Oana Arion ne-a făcut „cunoștință” cu tot felul de personaje, încât consider că ne-a trecut prin toate tipurile de nebunie, normalitate – schimbare –, pe care le-ar putea suferi oamenii în timpul unui astfel de dezastru al omenirii. Au fost scene în care fie îmi doream să râd – din cauza concepțiilor unora –, fie să îi plâng de milă pentru cum au ajuns. 

Oana Arion ne-a demonstrat – și de această dată – că știe cum să construiască o poveste care să atragă cititorul încă de la primele pagini parcurse. Cunoaște modurile prin care să îl țină captiv, să îl determine să nu se poată opri din citit până ce nu ajunge la final. Cărțile ei au o fluiditate aparte, care ajută cititorul să nu se împotmolească în lectură, simțind nevoia să se oprească pentru a-și odihni creierul. Dacă Fugi!, la prima vedere, este o carte despre supraviețuire, despre trecerea limitelor, tăria unui om, despre cât este de dispus să sacrifice, mai este și despre renaștere, dorința de a nu te da bătut, speranța la care refuzi să renunți cu orice chip, sau despre iertare și iubire. Este o poveste ce le conține pe toate, ducându-te prin fiecare stare posibilă: fericire, tristețe, ură, dezgust, dezamăgiri și altele. Dacă știam că Oana scrie serii foarte bune și captivante, cu romanul Fugi! am aflat că nici la capitolul stand-alone-urilor nu este mai prejos, știind cum să „mânuiască” cuvintele, cum să ofere atât cât trebuie, să construiască o poveste cu început și sfârșit numai în câteva sute de pagini, dar și cum să ne ofere un final demn de un roman care va fi cu siguranță apreciat de cititori. Așa că dacă ați citit seria „Nemuritor”, v-a plăcut foarte mult și ați așteptat cu sufletul la gură următoarea carte a Oanei, romanul Fugi! vă așteaptă să îl cumpărați, să îl răsfoiți și să vă cufundați în povestea pe care scriitoarea ne-a pregătit-o cu atâta măiestrie.