sâmbătă, 19 mai 2018

„Păcatele fiului” (Păcatele fiului, #1) de Theo Anghel

Mulțumesc editurii Quantum Publishers pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Lia este o tânără jurnalistă, angajată a unui tabloid bucureștean. Viața ei decurge liniar, fără evenimente notabile, până într-o zi când este trimisă pe teren, cu misiunea de a intervieva un bărbat acuzat de mai multe crime.

Cum rareori lucrurile sunt ceea ce par a fi, nici deținutul pe care îl cunoaște cu ocazia vizitei la închisoare nu se dovedește a fi ceea ce așteaptă Lia să găsească.

Cu timpul, cei doi descoperă o legătură subtilă care le unește destinele și, indiferent cât de mult se străduiesc să renege evidențele, trecutul se încăpățânează să influențeze prezentul amândurora.

RECENZIA: După ce ultimul volum al seriei „Am murit, din fericire” a fost lansat la Târgul de Carte Gaudeamus de anul trecut, scriitoarea Theo Anghel revine, la scurt timp, cu o altă poveste în mai multe volume. Aceasta a dat startul seriei cu volumul Păcatele fiului, un fantasy ce mi-a amintit puțin de unele scene din Prințul Persiei, pe care l-am putut cataloga ca fiind ușor întunecat  – și nu neapărat datorită imaginii de pe copertă –, ci mai mult anumitor elemente ce au fost prezente în carte, dar și a senzațiilor pe care mi le-a oferit acesta. În afară de toate aceste aspecte care m-au atras foarte mult și care mi-au făcut lecturarea foarte palpitantă, modul atât de stilizat de a scrie al lui Theo – despre care tot am mai discutat și în celelalte cărți ale ei –, poate fi recunoscut chiar și dacă numele acesteia nu ar apărea pe copertă. Ușor jucăuș, cu o tentă de sarcasm și amuzament, faptul că Theo Anghel reușește să facă din orice situație câte o glumă care să prindă și mai mult cititorul în poveste, refuzând să îl lase să se plictisească, este un plus bine-venit tot timpul, pe care îl voi aprecia întotdeauna în cărți. Atâta timp cât gluma respectivă este una care să se potrivească oarecum în context și care să pară naturală, nu forțată și introdusă în acea scenă doar de dragul de a fi acolo; iar la Theo totul a fost și este natural.  

Povestea care se ascunde în spatele banalei vieți a jurnalistei Lia, o poveste pe care aceasta va ajunge să o descopere cu timpul – vorbim despre fragmente pe care fie le va accepta cu ușurință, fie fragmente pe care va încerca să le respingă, cu toate că situația nu i-o va permite –, vor face din protagonistă un personaj care va fi tot timpul pus la încercare, din care elementele noi nu vor conteni să stea departe. Și cu toate că o consider pe Lia încă de la început un personaj puternic – mintea nu mă poate lăsa să nu găsesc asemănări între ea și Oriana –, de la un timp încerc să nu îmi mai fac o părere despre un anume personaj, mai ales dacă este și principal, încă de la primul volum. Când mă refer la acest aspect, nu mă îndrept neapărat spre faptul că Lia și-ar slăbi din putere pe parcurs, sau ar ajunge să mă dezamăgească în vreun fel – o va face, trebuie să recunosc, deoarece deciziile personajelor nu se potrivesc de fiecare dată cu ceea ce ai face tu, ca cititor, din afară –, ci prefer să mă leg de elementul imprevizibilului. Deja sunt învățată din seria anterioară cu felul cum întoarce situația Theo și cum dă totul peste cap, reușind să îți schimbe cursul unei idei pe care ți-ai format-o până atunci și pe care o consideri de siguranță – pentru că îți dorești ca toate personajele care îți plac să trăiască. Concluzia fiind că prefer să aștept volumul următor pentru a începe să-mi conturez o părere despre Lia, dar și despre alte personaje din serie, pe care nu le consider episodice. (Bărbatul misterios din închisoare nu a fost uitat, doar că o să aduc vorba despre el puțin mai jos în recenzie.)

Nu este un spoiler când scriu faptul că după întâlnirea – chiar și cea dintâi – dintre Lia și acel bărbat totul avea să se schimbe atât pentru ceea ce știa tânăra despre prezent, cât și pentru ceea ce urma să se întâmple în viitor. Dar ceea ce se petrece pe parcursul volumului Păcatele fiului veți afla în momentul în care vă veți apuca să citiți cartea. În momentul în care afli de la șeful tău că ești trimisă să iei un interviu unui tip aflat în închisoare, singurul lucru pe care îl ai în cap – în afara faptului că trebuie să dai tot ce ai mai bun din tine pentru ca articolul respectiv să iasă perfect – este o ușoară teamă pentru mediul în care urmează să te afli. Niciodată nu avea să îți treacă prin minte ideea cum că ceva total scos din filmele fantasy, dintr-o lume ireală, avea să te prindă în mrejele ei, refuzând să îți dea drumul. Sau cum ceea ce știai despre tine ca fiind ceva normal, era de fapt un aspect pe care creierul și destinul tău le ținuseră acolo pentru momentul potrivit. O nebuloasă de evenimente, de trăiri, de informații pe care îți este cu greu să le procesezi – darămite să și crezi cu tot sufletul tău –, de secrete care reușesc să schimbe viața unui om aparent ca oricare altul. La prima vedere nu ar părea nimic ieșit din comun la o carte, dar dacă ați citit seria „Am murit, din fericire” sau măcar știți din auzite de ceea ce scrie Theo Anghel, veți realiza imediat cum că previzibilul poate deveni instantaneu imprevizibil, când menționăm numele acestei scriitoare.

Personajele sunt dintre cele care ajung să se dezvolte pe parcurs, să își arate puterea și curajul pe care le ținuseră adânc ascunse în interiorul lor – sau despre care nici nu știuseră că le posedă –, ieșind la iveală în momentele cele mai grele, în care viața se află într-o balanță precară cu moartea, deasupra unei prăpăstii fără fund. Există unele personaje pe care le-am descoperit în acest volum despre care sunt foarte curioasă și entuziasmată de cum vor reuși să evolueze, cum vor ajunge să arate până la finalul seriei; unul dintre ele fiind chiar Dima. (Dacă Theo se va gândi să le țină în viață, având în vedere situațiile ce se arată la orizont, ce primejdii  le vor veni în cale.) Nu știu dacă ar fi indicat să aduc în discuție despre vreun personaj din viața bărbatului din închisoare, deoarece simt că vor aduce cu ele aspecte pe care consider că va trebui să le descoperiți singuri. Îmi este teamă să nu vă pricopsiți cu vreun spoiler care să distrugă o parte din suspansul și misterul acestui început de serie. Așa că mă voi rezuma doar la cele care sunt evidente și pe care veți ajunge să le citiți chiar din primele pagini, cum ar fi Dima pe care l-am menționat mai sus. Un bărbat care, chiar și cu ușoara lui timiditate din mișcări și gesturi – oarecum paralele cu meseria pe care o are –, a reușit să îmi însuflețească ușoare sentimente care nu pot spune că sunt neapărat sinonime cu mila, ci mai degrabă acele sentimente ce țin de curiozitate. Da, este un personaj care sunt sigură că se va dezvolta foarte frumos pe parcurs, un personaj care ar putea să fie printre preferați, așa că o să fiu foarte atentă la ce o să se întâmple cu el în această serie. 

Deținutul. Ei bine, acest bărbat poartă cu el secrete și o soartă pe care le-am putea cataloga ca fiind perfecte pentru locul în care se află – o închisoare. Dar când ți se permite să sapi mai adânc de atât, să treci de anumite rețineri, de straturi pe care la început îți este interzis să le vezi, realizezi că povestea lui este cu totul și cu totul diferită. Că locul din care provine nu ar fi de fapt acela pe care ți l-ai format în minte și că ceea ce aduce cu el trece foarte ușor de pragul cu care sunt obișnuiți niște judecători atunci când dau sentințele. Pentru că atunci când trecutul ajunge să se unească cu prezentul, atunci când întâmplările din spate fac parte dintr-o cu totul altă lume, când afli motivele reale pentru care acele decizii au fost luate la modul respectiv, ești nevoit să îți reconsideri părerile. Te afli cu povestea din nou de la zero, trebuind să o reconstruiești într-un cu totul alt fel. Ești nevoit să iei în calcul aspecte la care refuzai să te gândești la început, mai ales să privești ca fiind reale, opțiuni viabile, devenind de pe o parte nerăbdător în legătură cu modul cum se va continua povestea, dar pe de cealaltă înspăimântat la ce se vede în față, pentru soarta personajelor. Deoarece așa cum Theo Anghel a reușit să ne aducă o poveste spectaculoasă și nouă prin prisma seriei „Am murit, din fericire”, sunt sigură că nici prin acest volum al noii serii nu se va lăsa mai prejos. Așa cum am savurat fiecare carte din povestea anterioară, așteptând volumele cu sufletul la gură, sunt convinsă – deja mi se întâmplă cu Păcatele fiului – că va fi la fel și cu seria de față. Theo nu ne-a dezamăgit nici de această dată, așa cum am garanția că nu o va face niciodată. 

vineri, 18 mai 2018

„Cum să oprești timpul” de Matt Haig

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Tom Hazard are un secret periculos. Poate că arată ca un bărbat de 41 de ani, dar din cauza unei boli extrem de rare, trăiește de câteva secole. Din Anglia elisabetană până la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York și până la insulele din Oceanul Pacific, Tom a văzut destule și acum nu-și dorește decât o viață normală.

Fiindcă trebuie să își schimbe mereu identitatea ca să rămână în viață, acum are acoperirea perfectă: este profesor de istorie la o școală din Londra. Aici îi poate învăța pe copii despre războaie și vânători de vrăjitoare de parcă nu le-ar fi fost martor. Poate încerca să îmblânzească trecutul, care îl ajunge tot mai repede din urmă. Singurul lucru pe care nu trebuie să-l facă e să se îndrăgostească.

Cum să oprești timpul este o poveste nebunească și dulce-amară despre cum te poți pierde și regăsi, despre iminența schimbărilor și despre zecile de vieți de care ai nevoie ca să înveți cum să trăiești cu adevărat.

RECENZIA: Dintre cele cinci cărți primite de la editura Nemira, după Colivia regelui, al treilea volum al seriei Regina Roșie, Cum să oprești timpul a fost povestea pe care mi-am dorit să o citesc cel mai mult, al cărui conținut mă intrigase în cea mai mare măsură. Nu doar coperta și descrierea care avea să îmi garanteze faptul că ceea ce se găsea în interiorul paginilor era diferit față de ce citisem înainte, ci și acel sentiment pe care îl trăiesc destul de rar atunci când văd o anumită carte, care îmi trezește anumite stări. Este un aspect care, de fiecare dată când l-am simțit, s-a adeverit atunci când am terminat de citit cartea respectivă. Niciodată nu am fost dezamăgită, în vreun fel, dacă trăiam acele lucruri înainte, valabil fiind și când a fost vorba de Cum să oprești timpul, deoarece povestea pe care ne-a relatat-o Matt Haig prin prisma personajului Tom Hazard a fost una extraordinar de frumoasă, de emoționantă și plină cu trăiri dintre cele mai minunate  pe de o parte  dar și triste, pe de alta. Un personaj puternic, dar despre care voi scrie mai multe pe parcursul recenziei, în care voi încerca să relatez tot ceea ce mi-a transmis această poveste.

Tom Hazard, un bărbat care ar putea să stârnească – la început – invidia multor cititori, și nu numai, datorită anumitor perioade în care a trăit, întâlnirile pe care le-a avut cu anumite personalități ale istoriei – marea majoritate a lor fiind scriitori –, aducând gelozie chiar și mie, pe parcurs sunt sigură că oricine a reușit să citească Cum să oprești timpul, sentimentul nutrit s-a diminuat considerabil. Când stai și analizezi la rece, descoperind că în această așa-zisă îmbătrânire încetinită, avantajele nu sunt mai numeroase decât dezavantajele, invidia ia locul compasiunii, și îți umple sufletul cu tristețe. Pentru că atunci când vine vorba de persoanele dragi, nimic și nimeni altcineva nu este mai puternic pe acea balanță, decât ele. Să stai să vezi cum cei apropiați îmbătrânesc, se îmbolnăvesc și mor unul câte unul, în timp ce tu îi privești neputincios, în același corp tânăr, dar cu un suflet plin de cicatrici pentru fiecare moarte primită, te mulțumești și te bucuri pentru schimbările firești – și la timpul lor – pe care le vezi la exteriorul rău. Nu îți mai dorești o secundă să îi fi împărtășit acea minune care se transformă, încetul cu încetul, într-un blestem pe care ajungi să nu-l dorești nici celui mai rău om pe care l-ai întâlnit la viața ta. Mulți – dacă s-ar fi aflat în locul lui Tom – cu siguranță că ar fi înnebunit de-a lungul anilor, fie ar fi ajuns să li se întâmple alte și alte lucruri oribile. Dar nu și pentru domnul Hazard, pentru acest bărbat care a încercat, necontenit, să își găsească un loc în lume, să se simtă în siguranță și nevânat de ochii suspicioși ai celorlalți din jurul lui. Pentru că, atunci când ești vecin cu o persoană care nu își arată anii nici după zece trăiți în acel loc, când ție îți apar riduri și fire albe de păr, în timp ce el tot tânăr arată, ai putea să îți spui că și-a injectat tot felul de substanțe pentru piele sau și-a vopsit firele cărunte; dar nu și în secolul XVII, când alte motive existau pe atunci, care te determinau să cataloghezi persoana respectivă că fiind într-un fel anume.
Întrebare mai simplă nici că există. 
— Istoria nu e ceva care trebuie adus la viață. Istoria este deja vie. Istoria nu înseamnă politicieni, regi sau regine. Istoria se referă la toată lumea. Include tot. Cafeaua aceea. Se poate explica toată istoria capitalismului, a imperialismului și a sclaviei doar vorbind despre cafea. E incredibil cât sânge a curs și câte nenorociri s-au întâmplat pentru ca noi să stăm aici și să bem cafea dintr-un pahar de carton.
Întâmplările pe care autorul ni le-a relatat despre viața lui Tom, despre începuturile și despre cei pe care i-a întâlnit de-a lungul a zeci, a sute de ani de când exista pe pământ, au alternat între momentele frumoase și clipele tragice și dureroase, pe care viața lungă îl obliga să nu le uite, oricât de mult și-ar dori. Te-ai fi așteptat ca de la o carte cu un astfel de subiect să primești și fragmente din trecut, dintr-unul atât de îndepărtat de prezentul nostru, dar de fapt deloc greu de amintit de către protagonist. Că s-a născut într-o familie săracă sau bogată, teoria pe care și-au format-o anumite persoane din carte despre ceea ce s-a întâmplat cu Tom, dar și ce au ascuns acele pagini din viața trăită de acesta, le veți putea descoperi doar citind Cum să oprești timpul. În timp ce eu vă voi dezvălui doar faptul că actele așa-zise vrăjitorești nu scutesc nicio categorie socială, nu-l iartă nici pe cel mai înalt în funcție, aceste aspecte dându-le doar ca pe un exemplu, nicidecum ca pe ceva aparținând de carte neapărat.  Iar personajele pe care Tom le-a întâlnit de-a lungul anilor, până la cele din prezent, au adus cu ele propriile povești, pe care personajul nu a făcut decât să le asimileze, pentru a trage din ele învățături, devenind, pe parcurs, de o înțelepciune pe care doar timpul și alte greutăți ți-o pot aduce. Fragmentele de meditație pe care Tom le trăia, dorințele care începuseră, din nou, să nască în el și speranța unui viitor bun, în care să se poată simți în siguranță, aparținând unui loc, l-au cuprins cu totul. 

Secrete, oameni care doresc să facă mai mult rău decât bine prin actele pe care le săvârșesc, încercări disperate de a ține persoanele pe care le iubești la adăpost, dar și o continuă teamă despre faptul că ai putea să fii descoperit în orice clipă, prezentul în care te afli ajungând să te dorească drept cobai dacă ți-ar cunoaște existența, dar și alte aspecte, toate le veți putea descoperi în Cum să oprești timpul. Un tumult de sentimente pe care nu ai cum să nu le trăiești, o dorință aprigă de apartenență pentru un personaj pentru care – oricât de mult te-ai strădui – nu ai cum să îți rămână indiferent, să nu îți stârnească fie compasiune, fie un respect nemărginit. Acele scene în care – așa cum am precizat la început – Tom se întâlnește cu anumite personalități ale istoriei, pe care Matt Haig le-a personalizat, cu siguranță, într-un mod atât de interesant, care m-a determinat să îmi doresc să citesc și mai mult, să nu las acele persoane să dispară atât de repede din peisajul cărții. Felul cum profesia de profesor de istorie pe care Tom și-a ales-o, a fost – categoric și fără doar și poate – liantul care i-a ușurat autorului, într-un anume fel, scrierea poveștii, dar și acele momente în care personajul relata în fața unor adolescenți înconjurați de tehnologie, istoria pe care a trăit-o pe propria piele, în unele cazuri. Pentru mine acele clipe au fost apogeul emoțiilor pe care scriitorul a reușit să mi le ofere, deoarece mi se părea atât de magic cum un om al istoriei – din toate punctele de vedere – reușise să însuflețească uneori unor copii aroganți, indiferenți, interes pentru ceea ce le povestea. Și că tot am pomenit de istorie și tehnologie, și de acele clipe dintre profesor-elev. Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la ce ar spune un om – să zicem din perioada Primului Război Mondial – de cum a evoluat omenirea. Știu că această întrebare a fost pusă de atâtea și atâtea ori, dar cartea aceasta nu doar că m-a determinat și mai avid să am această curiozitate în cap, dar într-un fel parcă mi-a și răspuns la ea, într-o anumită măsură. 
Alte animale nu au progres, se zice. Dar mintea omenească în sine nu progresează. Rămânem aceiași cimpanzei ridicați în slăvi, doar că dotați cu niște arme mai mari. Avem cunoștințele necesare să ne dăm seama că suntem doar o masă de cuante și particule, la fel ca orice altceva, dar noi tot încercăm să ne distanțăm de universul în care trăim, să ne dăm un sens superior unui copac, unui bolovan, unei pisici sau unei broaște-țestoase.
Dragostea. Așa cum spunea și un anume personaj, într-o asemenea viață – care pare fără de sfârșit – îți poți permite să trăiești orice, numai sentimentul de iubire îți este interzis, pentru binele tău, să îl simți, să ți-l dorești și să îl capeți. Pentru că ea este singura care îți poate aduce cea mai mare durere, și te poate distruge în cea mai mare măsură. Când persoana pe care ai iubit-o cel mai mult nu îți poate fi alături pentru întreaga viață, când știi că i-ai putea face mai mult rău decât bine dacă nu te-ai îndepărta cât mai repede de ea sau când știi că o boală iminentă ar putea-o răpi de lângă tine în cel mai scurt timp, nu îți permiți să încerci să o atragi lângă tine, să îți clădești un viitor alături de ea. Mereu trebuie să fii pus în gardă, mereu ești nevoit să fii pe picior de plecare, să dispari din viața ei, fără șansa de a o mai vedea vreodată în acea viață. 

Matt Haig a reușit să creeze o poveste cutremurătoare, în care ne-a arătat cât de importantă și cât de frumoasă este viața de muritor, și cât de mult ar trebui să ne bucurăm și să îi apreciem pe cei pe care îi iubim. Să ne mulțumim cu anii pe care îi avem, să nu ne dorim viață fără de moarte, deoarece singurătatea ar fi fost elementul definitoriu al unei vieți în care nimeni nu ar fi stat lângă tine până la moarte. Nimeni despre care să spui că îl cunoști de o viață și că a fost lângă tine de la începutul și până la sfârșitul vieții. Un roman ușor de citi datorită stilului minunat al autorului, dar foarte greu de digerat, cu o încărcătură emoțională uriașă. O carte pe care o vei înțelege doar cu timpul, și pe care îți vei dori să o recitești peste ani și ani, pentru a-ți reaminti – în unele momente mai puțin plăcute – cât de frumoasă și de prețioasă este viața scurtă pe care o avem, așa-zisa eternitate fiind doar un blestem.

sâmbătă, 12 mai 2018

„Borgia. Păcatele familiei” de Sarah Bower

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie!

DESCRIEREA: Urzelile politice care l-au împins pe tatăl ei la Vatican au trimis-o pe Lucrezia Borgia într-un labirint periculos de patimi și ambiții, la una dintre cele mai grandioase Curți din Italia. Privit prin ochii ei, Cesare Borgia, diabolicul ei frate, este unul dintre personajele care se dezvăluie în altă lumină decât cea consemnată public.

Violante se întâmplă să fie doamna de onoare a frumoasei Lucrezia, dar și păzitoarea unor secrete primejdioase și eroina unei povești de dragoste periculoase. Totul, pe fundalul unei istorii spectaculoase din Renaștere.

RECENZIA: Din start țin să menționez faptul că este prima carte pe care am citit-o care să aibă ca subiect principal familia Borgia și tot ce se întâmplă în jurul acesteia. Iar acesta a fost un aspect care a fost foarte important pentru mine, deoarece am pornit la drum cu un entuziasm pentru ceva ce îmi era foarte necunoscut, așa că orice informație pe care urma să o aflu despre renumita familie Borgia, pentru mine ar fi fost o parte din istoria Europei pe care o învățam de la zero. Cu care nu mă mai intersectasem niciodată în alte cărți, fie de ficțiune istorică, bibliografii sau manuale; poate doar, în treacăt, în seria Assassin's Creed, acolo unde nu mi se dezvăluise cine știa ce lucruri extraordinare despre membrii acestei familii. Dar pe parcursul lecturării acestei cărți, conținutul a reușit să mă dezamăgească din ce în ce mai mult, deoarece ceea ce mi s-a oferit de către autoarea Sarah Bower nu fusese deloc ceea ce m-aș fi așteptat; și nu poate fi luat, neapărat, ca un lucru bun această imprevizibilitate. Nici înainte nu credeam că Borgia. Păcatele familiei urma să fie o poveste previzibilă, dar eu, o cititoare naivă și novice în privința acestei frânturi din istorie, sperasem să descopăr ceva mult mai interesant și mult mai frumos, având în vedere că istoria îi descrisese pe membrii familiei Borgia ca fiind una nu tocmai comună.

Nici nu știu cu ce aș putea să încep să îmi spun părerea despre conținut, deoarece după două sute și ceva de pagini citite, restul deveniseră pentru mine nu tocmai o lectură savuroasă, pe care să o parcurg cu entuziasm și foarte mult interes. Așa că aspectele mai detaliate din această carte, mult mai importante  care ar fi putut să fie scoase mai mult în evidență, dacă nu ar fi fost îngropate de prea multă descriere, de cele mai multe ori în plus și fără înțeles , au cam reușit să se șteargă din memoria mea, după nici jumătate de săptămână de la terminarea romanului. Ceea ce înseamnă că nu prea a reușit să mă fascineze această carte, încât să mă determine să mă gândesc prea mult la ea, după încheiere. Dar totuși aș putea să încep cu începutul  pe care nu am cum să îl uit atât de ușor , care, din perspectiva mea, fusese una dintre cele mai interesante părți ale cărții. Mi-ar fi plăcut ca povestea să se lungească mai mult cu acest început, deoarece ceea ce se întâmplase cu Violante  la început purtând un alt nume , acel trecut dureros și trist putea fi exploatat mai mult, deoarece existaseră niște elemente foarte interesante. Așa că nu prea sunt sigură dacă să îl consider un plus dat cărții  pentru că începutul mi-a plăcut foarte mult și m-a determinat să îmi crească și mai mult entuziasmul  sau să fie notat drept un minus, deoarece nu a fost exploatat mai mult. În orice caz, dacă nu ați văzut nota pe care am dat-o pe Goodreads acestei cărți, vă spun că a fost cotată cu 2,5-3 stele. O notă destul de acceptabilă, în condițiile în care m-a dezamăgit destul de mult.

În schimb, un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult  și care s-a păstrat până la final  s-a datorat fix singurului fapt pe care îl cunoșteam, de dinainte să citesc Borgia, din anumite surse auzite. Așa cum tot am precizat mai sus, familia Borgia avusese o influență destul de mare asupra Italiei din acea perioadă (și nu numai), reușind să răstoarnă și să clădească destul de multe lucruri; fie că o făcuseră dintr-o ambiție numai de ei știută, fie pentru a-și arăta bunătatea doar pentru fațadă, fie alte și alte motive. De Lucrezia Borgia știusem cele mai multe aspecte, în schimb despre fratele ei vitreg, Cesare Borgia, cam nimic. Și cu toate acestea, mă determinase să fiu interesată de activitățile pe care le întreprindea mai mult față de ceea ce reușea să facă cea dintâi persoană. Nu știu cum, dar pe Lucrezia mi-o imaginasem altfel  din punct de vedere al fizicului, din imaginile pe care le creionaseră anumite ecranizări în care apăruse , spre deosebire de cum ne fusese descrisă de către Sarah Bower. Dar acesta consider că a fost, pentru mine, un aspect important atunci când am dat nota romanului. Chiar nu a contat deloc, de fapt! Cât despre personalitatea acesteia, Lucrezia nu fusese tocmai o femeie blândă și drăguță cu cei care se aflau în jurul ei, fiind tot timpul cu un pas într-o direcție diferită față de cum se arăta la exterior, și mereu cu anumite ghicitori scoase la iveală din privirile pe care le arunca, prin gesturi sau prin felul cum își alegea cuvintele. Dacă pe Cesare Borgia îl plăcusem pentru expansiunea de care dădea dovadă, pentru enigmele  mult mai adânci față de cele ale surorii lui  și eleganța masculină pe care o afișase mereu în public, pe Lucrezia o apreciasem mai mult datorită șireteniei. Doi frați despre care îmi doresc să aflu mai multe, deoarece consider că această carte nu mi-a dezvăluit cât mi-aș fi dorit, de fapt.

Violante. Personaj principal. O tânără trimisă într-un loc necunoscut, cu oameni noi și cu o viață diferită față de cea trăită până la acel punct. Un caracter de o naivitate dusă la superlativ, pe care nu o înțelesesem în niciun minut cât mă aflasem în lumea creată de Bower, un personaj care îmi însuflețise doar o compasiune trecătoare, fiind înlocuită cu strâmbatul din buze datorat multor greșeli aiurite pe care le săvârșise. La început îi înțelesesem ezitările și greșelile  singură, într-un loc nou, cu alți oameni , dar pe parcurs realizasem că experiențele pe care le trăise nu prea o întăriseră. Fuseseră momente în care luase o oarecare inițiativă, dar nu mi se păruse a fi una naturală, ci forțată, deoarece imediat după acele scene, se întorsese în același punct. De parcă le făcuse un alt personaj care intrase în corpul ei. Nu știu dacă aș putea să spun că îmi plăcuse ceva la ea, că mi se arătase într-un fragment exact așa cum aș fi sperat să fie, deoarece, pentru mine, acest personaj nu reușise să evolueze de la prima pagină și până la ultima. Constantă, lipsită de o putere reală și de o naivitate  așa cum am precizat mai devreme  exagerată. O fată ușor prostuță care se lăsa influențată foarte ușor de mici atenții și speranțe fără vreun viitor.

Cu toate că stilul plăcut și fluent de a scrie al Sarei Bower mi-ar fi putut ușura foarte mult lecturarea acestui roman, faptul că în multe cazuri descrierile chiar nu își aveau locul, fragmente în care simțisem că acțiunea sărise dintr-un punct într-altul fără vreo explicație vizibilă, nu doar că mă îngreunase foarte mult, dar ajunsesem într-un punct încât plictiseala depășise cota maximă, ajungându-se chiar la o ușoară frustrare. Deoarece fie nu se întâmpla ceva  mergând pe o linie pe care nu o înțelesesem deloc, fiind foarte monotonă , fie pur și simplu mă reușisem să înțeleg ce se petrecuse în acel fragment. Poate că parcurgerea acestei cărți a fost făcută în niște momente nu foarte favorabile, dar mă îndoiesc destul de mult că în toată perioada în care citeam Borgia, nu fusesem în stare să mă conectez cu povestea. Mai mult merg pe premisa că acest roman nu a reușit să fie pe gustul meu, cu toate că sunt un mare fan al cărților de ficțiune istorică. Sau un alt motiv ar fi  pentru că încerc să găsesc cât mai multe, din cauza faptului că încă sunt foarte nedumerită că mi-a displăcut într-o proporție atât de mare  personajul pe care Sarah Bower a reușit să îl creez, perspectiva lui fiind cea din care se povestise cartea, nu fusese  cel potrivit. Aș fi preferat-o pe Lucrezia, sau chiar și pe Angela, un personaj pe care îl veți descoperi doar dacă veți hotărî să citiți cartea.   

Ca o concluzie, Borgia. Păcatele familiei ar fi putut să fie o carte foarte interesantă, dacă s-ar fi evitat anumite aspecte pe care le-am precizat de-a lungul recenziei. Pentru că au existat anumite scene și momente care ar fi putut să fie scoase mai mult în evidență, mult mai exploatate, dacă povestea ar fi fost construită într-un alt mod. Deoarece în jurul familiei Borgia au existat comploturi, alianțe, secrete, prietenii și iubiri imprevizibile, toate acestea au fost oarecum sufocate de adăugările care au reușit doar să mă obosească și să mă scoată din poveste, multe dintre ele datorate unui personaj principal ce nu a putut să devină  pe parcursul cărții  plăcut, ajungând să fiu interesată foarte puțin de soarta acestuia. Pe de cealaltă parte, Lucrezia și Cesare au fost personajele care mi-au plăcut foarte mult, amândoi construind o conexiune care a fost - printre puținele motive - pentru care interesul pentru această carte încă a existat, până la final. Că îmi doresc să mai citesc despre familia Borgia, cu siguranță că fascinația s-a născut în Borgia. Păcatele familiei, mai mult pentru faptul că nu am primit ceea ce m-aș fi așteptat să citesc, în felul acesta dorindu-i să descopăr din alte scrieri. Doar că mă voi îndrepta strict spre cărți bibliografice, fără accente de ficțiune. 

sâmbătă, 5 mai 2018

„Colivia regelui” (Regina roșie, #3) de Victoria Aveyard

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: Acum fără puteri și bântuită de greșelile fatale, Mare Barrow e prizonieră. Trăiește la mila unui băiat pe care l-a iubit cândva, dar care i-a răspuns numai cu minciuni și trădări. 

Ajuns rege, Maven complică plasa de păianjen țesută de răposata lui mamă și încearcă să păstreze controlul asupra întregului regat. Roșiii continuă să recruteze și se pregătesc tot mai intens pentru război. În mijlocul lor, Cal, prințul exilat, va face totul pentru a recupera tronul și inima lui Mare. Toată lumea pare la un pas să explodeze. 

În Colivia regelui, al treilea volum din seria de succes Regina roșie, rebeliunea ia proporții și loialitățile tuturor sunt puse la încercare. 

RECENZIA: Recenziile primelor două volume ale seriei Regina roșie nu vor putea fi găsite pe blog, deoarece acestea nu există. Am citit cărțile în perioada în care nu eram în colaborare cu editura Nemira, iar după ce am parcurs primul volum, Regina roșie, cu toate că mi-a plăcut foarte mult, nu am simțit nevoia atunci să îmi spun părerea pe blog. Dar cum Colivia regelui a fost primită în pachetul de la editură – la cererea mea, bineînțeles , este de datoria mea să discut despre acest volum, cu toate că simt un gol când mă uit la secțiunea cu recenzii și văd trecerea directă la cartea a treia din serie. Dar cine știe, posibil ca după un timp destul de îndelungat, să simt nevoia să recitesc cele două volume, astfel scriindu-le și câte o recenzie fiecăreia. Am ținut să precizez acest aspect atât pentru a explica de ce nu veți găsi și câte o postare despre Regina roșie și Sabia de sticlă, dar și pentru că, având în vedere că scriu – pentru întâia oară  despre această poveste pe blog, înainte de a începe să discut strict despre acțiunea din Colivia regelui, voi menționa și câteva lucruri destul de importante cu m-am confruntat și care au însemnat foarte mult pentru mine în celelalte cărți din seria scriitoarei Victoria Aveyard. Aspecte legate mai mult de unele personaje principale și secundare – care mi-au atras atenția pe plan pozitiv sau negativ , nu neapărat despre ceea ce s-a întâmplat în privința evenimentelor. Plus că o să reușiți să observați și niște ușoare discrepanțe dintre trecut și prezent; cum priveam atunci și cum văd acum, după lecturarea Coliviei regelui.
Îl urăsc din tot sufletul, mai ales pentru că nici acum nu mă pot împotrivi sentimentului de milă pentru umbra acelei flăcări. Oamenii nu se nasc monștri. Ajung să fie așa mai târziu. La fel s-a întâmplat și cu Maven. Cine poate spune cum ar fi trebuit el să fie? 
Am tot citit în diferite comentarii pe care le postau pe Goodreads – cu precădere cititorii din afară , cum că seria de față s-ar asemăna foarte mult cu trilogia Jocurile foamei. Comentez strict din perspectiva unei persoane care doar a văzut filmele, așa că nu am apucat să citesc și cărțile atât de cunoscute, dar luând elemente din trilogia lui Suzanne și din seria Victoriei nu pot spune că nu există oare și ce asemănări între ele, dar consider că se încadrează mai mult în limita bunul simț. Aspecte pe care le-am considerat oarecum inevitabile. Plus că, ajungând deja la al treilea volum cu seria de față, o văd devenind destul de independentă și, sincer, aș putea-o asemăna mai mult cu Grisha a lui Bardugo, referindu-mă la elementele fantastice din ambele povești, ce țin de puterile pe care le au anumite personaje. Recunosc, Regina Roșie nu este și nu a fost o lume creată care să mă dea pe spate foarte mult, dar a avut și are momente de independență, care o fac diferită și într-un fel specială pentru mine. Știți cărțile acelea pe care le-ați citit, sunteți conștienți că nu sunt tocmai scoase dintr-o sferă a extraordinarului, că sunt clișeice de cele mai multe ori, dar totuși vouă v-au plăcut foarte mult și undeva acolo în sufletul vostru nu puteți să le faceți să dispară? Cum sunt unii cititori cu Fifty Shades sau cu mai știu eu ce alte cărți care nu sunt tocmai foarte apreciate, dar voi vă simțiți atrași de acea lume. Precum o plăcere vinovată. Așa mă simt eu când mă gândesc la seria de față. Totuși, Regina Roșie – așa cum am menționat mai sus  nu se poate compara cu trilogia erotică, dar când o citiți nu puteți să nu vă amintiți – într-o oarecare măsură  de o altă carte. Dar ca o concluzie la acest subiect, seria Victoriei Aveyard are și aspecte care o pot diferenția foarte ușor de alte serii, dar și clișee, și cu toate acestea nu m-a lăsat indiferentă și sunt sigură că nu o să mă lase nici la ultimul volum.

Diferențele acestea de trai, de etică socială și de tot ceea ce ține de cum își duceau viețile Roșiii și Argintii nu au avut cum să nu creeze, de-a lungul timpului, o revoltă iscată de cei dintâi menționați. Faptul că Argintii au fost  printr-o circumstanță despre care voi discuta puțin mai târziu – înzestrați cu anumite abilități supraomenești a creat o balanță între muritorii care nu aveau niciun drept să trăiască mai bine, și între cei care puteau fi considerați ca fiind niște zeități. Nimănui nu-i place să fie considerat inferior, cu atât mai mult oamenii care știu că muncesc mai mult pentru a primi nimic și că produc mult mai multe, față de cei care au de toate, oferind mai puțin. Un aspect care se regăsește și în realitate, în orice țară, doar că motivele acestor discrepanțe uriașe se datorează altor factori, mai puțin ce țin de domeniul fantasticului și mai mult de cel al banului. Dar totul se schimbă mult mai drastic în momentul în care apar persoanele cu sângenou, acei oameni cu sânge roșu care dețin puteri de Argintii. Ce mi-a plăcut până acum în această serie legat de aceste două tabere a fost faptul că cei care conduceau s-au folosit de aceste lucruri pentru a crea altceva, cu toate că existența acestora nu este una foarte veche. Un acel ceva pe care nu îl prea pot explica în cuvinte, dar care în capul meu există.
Zâmbetul lui este oricum, numai binevoitor nu. Subțire și tăios ca un brici, gata să mă muște cu toți dinții. Dar ochii, ochii lui sunt cei mai îngrozitori. Ochii ei, ai Elarei. Pe vremuri credeam că sunt reci, ochi de gheață vie. Acum știu mai multe. Cele mai dogoritoare focuri ard cu flacără albastră, iar ochii lui Maven nu sunt o excepție. 
Cred că experiența pe care am trăit-o în Regina roșie și Sabia de sticlă  în Colivia regelui reușind să se schimbe într-o oarecare proporție  a fost una foarte în contradictoriu cu sufletul meu, deoarece foarte puțin personaje care au apărut în ambele volume au rămas așa cum le-am descoperit. Cele mai multe ba ajungeau să îmi schimbe impresia despre ele, fie îmi plăcuseră foarte mult la început ca apoi să se întâmple ceva și părerea să mi se schimbe brusc, fie invers. Iar Mare Barrow a fost unul dintre puținele personaje principale despre care nu am știut ce să cred, nu am fost în stare să îmi formez o părere finală, în afară de faptul că o persoană mai sucită și mai indecisă ca ea, nu cred că există. La fel și Cal, iar din acest trio  care în capul meu nu e amoros, iar acel pătrat refuz să îl iau în calcul , Maven este cel, dintre acele puține personaje din serie, unde plăcerea pentru el s-a continuat și până la finalul volumului trei. În privința lui am rămas constantă.

Nu pot spune că  dintre toate cele trei volume citite  Colivia regelui a fost cel mai sângeros volum, deoarece nu s-a putut compara cu Sabia de sticlă, acolo unde dispariția unor personaje la care nu s-ar fi așteptat nimeni, a reușit să mă șocheze foarte mult. Nu când unul dintre caracterele mele preferate a fost ucis atât de fulgerător, determinând-o pe Victoria Aveyard să își mai formeze un dușman. Pentru asta nu o voi ierta niciodată, oricâtă plăcere ar putea să îmi aducă cu volumul final. Pe de cealaltă parte, în Colivia regelui am putut trece la un alt nivel din punct de vedere al nebuniei, al informațiilor aflate, dar și al destăinuirilor foarte neașteptate dar înțelese pe deplin. Poate că înainte să fi aflat acele lucruri aș fi putut să condamn anumite alegeri luate, dar după ce am citit acele fragmente, am realizat că nu mă simt în stare să mai judec deciziile finale. Oricât de mult m-ar durea consecințele pe care unele personaje ar urma să le îndure. Datorită acestui punct, mă simt legată de acest personaj până la sfârșitul sfârșiturilor, ca să o spun așa.  

Știți cum a fost Colivia regelui pentru mine, dacă povestesc legându-mă de alte lucruri? Te îmbarci la un alt treilea drum  după ce știi cât de urât s-a terminat cel de-al doilea , lași mașina să te ducă pe ruta pe care o cunoști, ca apoi să ia un viraj brusc, cu o destinație total opusă, unde nesiguranța și incertitudinea sunt singurele lucruri pe care le mai știi. Așa m-am simțit eu cam de la jumătatea volumului, dacă nu puțin mai departe. Aveam în cap formate niște imagini finale, după ce am cules bucățile de puzzle din Sabia de sticlă, știind deja cum avea să arate capătul; pentru un anumit punct din poveste. Ei bine, când ești rege regulile nu există, nimeni și nimic putând să îți ordone să rămâi pe acea cărare. Inițial aș fi vrut să culeg din nou bucățile de puzzle, să văd cum va fi imaginea după Colivia regelui, dar sunt convinsă că aș lucra în zadar. Nici după atâtea serii pe care le-am citit, de-a lungul timpului, nu am ajuns să mă învăț minte. Poate pentru că sunt mult prea încăpățânată și îmi place să îmi fac rău când vine vorba de povești.
O secundă mă simt nespus de fericită. Dar imediat îmi aduc aminte că monștrii sunt mult mai periculoși atunci când le este frică.
Personajele s-au schimbat foarte mult de la primele două volume și până la finalul acestuia, unele atât de mult sau de neașteptat încât nu te mai surprinde nimic. Și cu toate că multe au făcut-o poate doar de fațadă, cu un scop foarte bine format, parcă refuz să nu îmi imaginez ce frumos s-ar vedea dacă acele scopuri ar dispărea, schimbarea venind de la sine și fiind una spre binele tuturor, primită cu brațele deschise. Aș fi vrut să dau drept exemplu un alt personaj, dar tare îmi este să nu dau un spoiler, așa că o să mă rezum la foarte principala noastră Mare Barrow. Chiar ea a spus-o într-un moment al ei de singurătate cum că îi părea foarte rău pentru aroganța pe care o manifestase în anumite privințe cu unele personaje și că regreta foarte mult. Chiar și fără destăinuirea ei, tot aș fi văzut aceste regrete prin comportamentul ei, prin felul de a se manifesta în anumite privințe, totul fiind foarte vizibil împreună cu începerea ei de a se maturiza, de a nu se mai plânge din orice prostie, de a deveni și mai independentă dar și de a lua decizii pe căi raționale, nu împinsă și influențată de alți factori care, din perspectiva mea, nu ar trebui luați în calcul în unele privințe. Mi-a plăcut foarte mult să îi descopăr și aceste laturi, să o văd altfel față de cum fusesem învățată în celelalte volume, iar un exemplu foarte potrivit ar fi ceva ce s-a întâmplat mai spre final. Dar o să descoperiți doar citind această parte a seriei.

Au fost și momente în care nu am fost deloc încântată de cum au decurs întâmplările, preferând să ia o altă turnură, dar nu pretind a-mi dori ca totul să fie perfect, deoarece nu ar mai exista suspans, imprevizibil și dorință de a citi în continuare, dacă mi s-ar da totul de-a gata. De felul meu sunt o fire care se emoționează foarte ușor, așa că nu am putut să rămân indiferentă când am ajuns la unele scene din carte care au fost mai sensibile, fie legate de anumite conversații sau de monologuri pe care le avea uneori Mare; da, a devenit mai puternică și apreciez acest aspect, dar știind cum s-a terminat Sabia de sticlă, disperarea ei și uneori simpla dorință de renunțare, mă frustrau, parcă vrând să plâng cu ea din cauza nervilor, pentru că nu se întâmpla nimic bun. 
 Când intri, roagă-te să ieși. Când ieși, roagă-te să nu te mai întorci niciodată.
  Nimeni nu vine să mă ia de aici. Este o cruzime să lași loc pentru speranță acolo unde nu trebuie să fie decât deznădejde.
Nu mai țin minte dacă în celelalte volume s-a discutat despre acest aspect, dar un lucru pe care l-am așteptat foarte mult a fost motivul pentru care Argintii au ajuns să fie așa, în Colivia regelui explicându-ni-se istoria acestora, dar și mai mult de atât. Și mi s-a părut foarte interesant cum a luat totul naștere, cum s-au divizat, dar și faptul că unele schimbări au fost atât de drastice, încât mi-a fost greu să îmi imaginez cum totul fusese întors cu susul în jos. Aș fi foarte interesată să descopăr mult mai multe, deoarece m-a captivat foarte mult istoria Nortei, dar și a celorlalte regate din jur, și sper foarte mult ca Victoria Aveyard să ne relateze mult mai multe. Am o presimțire  și sper să fie de bun augur  cum că mai sunt multe de spus despre trecutul personajelor și al evenimentelor de demult. O parte pe care am așteptat-o, dar pe care, sincer, nu credeam că voi ajunge să o și primesc. Iar pentru acest lucru, cu toate că mi-a plăcut mai mult Sabia de sticlă  acțiunea parcă a fost mult mai existentă, iar suspansul mult mai intens, chit că în Colivia regelui Mare se afla la mâna lui Maven , volumul de față urcă pe primul loc. Dar și pentru că perspectivele din care a fost povestită cartea de față au depășit mintea lui Mare, trecând și la alte personaje.

Războiul bate la ușile tuturor  fie că ești din Norta, Ținutul Lacurilor sau alte regate , un război mânat de răzbunare, de arătarea puterii, dar și de libertate. Alți conducători iau naștere, dorințe care ar putea să aducă pacea dacă s-ar îndeplini, alianțe create pentru întărirea armatei, dar încheiate și cu scopuri personale. Prietenii puse la încercare, vieți luate pentru a lua naștere altele, dar și despărțiri care nu garantează nicio secundă că se vor reîntâlni. Colivia regelui a pregătit terenul pentru lupta finală din War Storm, pentru o ciocnire a forțelor naturii sau a celor interioare, unde consecințele cele mai grave sunt moartea și tirania unui conducător învățat să fie așa, dar în al cărui suflet se găsesc două vieți total opuse. Nu îmi pot imagina ce s-ar putea întâmpla în cartea finală, dar după titlu sper să fie ceva epic, dar cu un final care să nu mă lase cu un gol prea mare, pe care să îl accept mult mai ușor. Tare îmi este teamă să nu se întâmple fix contrariul. Dar până la War Storm, voi reflecta în amănunt asupra acestui volum trei.

joi, 3 mai 2018

„Scrisori din insula Guernsey” de Mary Ann Shaffer & Annie Barrows

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: În ianuarie 1946, într-o Londră care abia iese din umbra celui de-Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton caută un subiect pentru noua ei carte. Cine s-ar fi gândit că îl va găsi în scrisoarea unui bărbat  necunoscut, de pe insula Guernsey? Cei doi încep un fascinant schimb de scrisori despre lumea excentrică în care trăiește bărbatul misterios.

Pentru a scăpa de tragedia ocupației germane, bărbatul și prietenii lui inventează un club de lectură cu cei mai neobișnuiți membri, de la crescători de porci și fermieri la frenologi, toți mari iubitori de literatură. Și toți îi trimit lui Juliet poveștile lor de zi cu zi.

Plin de mult umor și căldură, romanul reprezintă o odă adusă cuvântului scris și felului în care el apropie oamenii.

RECENZIA: Înainte de a mă apuca să citesc Scrisori din insula Guernsey, am terminat una dintre cele mai marcante și mai șocante cărți pe care le-am citit, în toată viața mea. Țin minte că am precizat atât pe pagina de Goodreads a cărții, cât și pe contul meu de Instagram, cum o să îmi fie foarte greu – dacă nu chiar imposibil  să ajung la momentul acela în care să spun: gata, mă simt în stare să scriu o recenzie despre Războiul nu are chip de femeie. Nu am considerat că sunt capabilă  în acea perioadă  să mă așez în fața laptop-ului și să scriu despre ea, deoarece a fost atât de cutremurătoare și de oribilă, din anumite puncte de vedere, încât nu știam ce aș putea să scriu despre ea. Am lăsat cartea la o parte, spunându-mi că o să vină și vremea în care să mă consider în stare, apoi mi-am îndreptat atenția spre o carte care speram să mă scoată din acea stare tristă și fără de valoare, în care intrasem. Mare greșeală a fost, ca dintre toate cărțile pe care le-am primit de la Nemira, să mă îndrept fix spre aceste Scrisori. Nu doar că are ca subiect tot acea perioadă din cartea Svetlanei, în care se vorbea – de cele mai multe ori  despre momentele din timpul și de după Cel De-al Doilea Război Mondial, dar fiind deja intrată în acea transă din cartea precedentă, cam la fiecare pagină în care se povestea un amănunt mai puțin fericit din relatările celor care îi trimiteau scrisori lui Juliet, mai aveam puțin și mă podidea plânsul. La prima impresie, văzând numărul nu foarte mare de pagini, îți poate trece prin cap gândul că nu ar putea să te afecteze atât de mult. Poate că este adevărat, doar eu venind din spate cu un bagaj proaspăt de sentimente dureroase și emoții neplăcute, când de fapt Scrisori din insula Guernsey nefiind chiar atât de ușor de afectat cititorul. Dar consider că și individuală, această carte m-a copleșit cu o mulțime de sentimente și emoții, pe care cu greu voi reuși să le diminuez din intensitate; de uitat, cam dificil.
O bijuterie... incisivă și cu observații extraordinar de fine. O capodoperă fragilă despre dragoste, război și despre marele ajutor pe care ți-l dau cărțile bune și prieteniile adevărate.  _ People
Foarte rar se întâmplă să citesc recenziile unor cărți, de dinainte să fi parcurs eu povestea, doar dacă nu sunt complet sigură dacă să cumpăr sau nu acea carte. Dar m-am încăpățânat – cu toate că îmi intrase în cap foarte clar faptul că voi ajunge să citesc despre Scrisori – și am parcurs părerea Ghandei (via Jurnalul unei cititoare), deoarece știam că poveștile de genul nu sunt tocmai în sfera ei de atenție, așa că devenisem foarte curioasă de ce scrisese în recenzie. Părerea unui cititor din afara genului, ca să o spun așa, mă făcuse nespus de curioasă. M-a impresionat și mi-a atras atenția foarte mult faptul că a ales să nu scrie o recenzie propriu-zisă, ci să vorbească despre ce înseamnă pentru ea cluburile de carte și cât de mult apropie acestea oamenii cu interese asemănătoare. A ales să se pună, într-un anumit fel, în pielea lui Juliet Ashton. Un mod foarte interesant și diferit. Eu nu o să fac așa – dar vă îndemn cu multă căldură să citiți ceea ce a scris ea acolo , în schimb am ales să aduc în discuție acest lucru, pentru a îndemna cititorii să treacă pragurile cluburilor de lectură, să ia parte la ele și să vadă (dacă nu au mai fost niciodată la unul) cum se simte atmosfera în interiorul lor. 

Este un sentiment magic și minunat atunci când ajungi să vorbești față în față cu oameni (aparent străini, dar care te simți foarte apropiat din prima clipă) care împărtășesc aceleași bucurii cu ale tale. Timiditatea, descurajarea dispar, pentru că te simți animat de tot ceea ce spun oamenii din jurul tău, de felul cum le sclipesc ochii atunci când povestesc o anumită secvență pe care, brusc, ți-o aduci și tu aminte și fie le împărtășești opinia, fie aduci un contra argument. Supărările, părerile opuse nu sunt luate drept un atac, ci sunt împărtășite și primite cu interes, zâmbete și curiozitate. Am participat la puține – acum din motiv de lipsă de timp , dar abia aștept să primesc niște timp liber pentru a mă bucura din nou de aceste clipe minunate și foarte speciale.
Asta-mi place mie la citit: te interesează un lucru mărunt dintr-o carte, iar lucrul acela mărunt te conduce la o altă carte, iar acolo vei găsi altceva, care te va duce la un al treilea volum. Este o progresie geometrică – al cărei sfârșit nu-l poți anticipa, dar care pur și simplu îți face o foarte mare plăcere. 
Nu am mai avut până acum niciodată ocazia să citesc o carte creată într-un astfel de mod: doar cu ajutorul scrisorilor transmise de la un personaj la altul. A fost o experiență foarte frumoasă și pe care, sincer, mi-aș dori să o mai trăiesc; ca autorii să creeze povești și prin această modalitate. Dar sunt conștientă că ar fi foarte greu pentru anumite subiecte, dar și pentru autorul în sine să își poată așeza ideile în așa fel încât să fie înțelese cum trebuie, doar cu ajutorul scrisorilor. Iar un alt motiv pentru care am considerat că Scrisori din insula Guernsey a fost o experiență inedită, s-a datorat și faptului că atunci când citeam o carte din perspectiva unui personaj sau a mai multor, simțeam că îi invadam gândurile, dar când ajungi să afli despre niște caractere prin intermediul unor scrisori adresate cuiva, te simți de parcă i-ai invadat intimitatea. Nu știu dacă este neapărat adevărat, dar eu m-am considerat puțin ca fiind o persoană care citește corespondența care nu îmi era adresată mie. Că am încălcat o regulă de bună-creștere. Știu că mai regăsim și în cărțile obișnuite câte o scrisoare, dar aici, totul fiind povestit prin intermediul lor, am considerat a fi mult totul mai intens.

Dacă ar fi să o caracterizez pe Juliet Ashton într-un cuvânt, cred că acela ar fi nesăbuită. Dar nu neapărat privind-o într-un fel rău, deoarece personajul mi-a dat impresia că această caracterizare ar face parte din personalitatea ei, simțindu-se bine să fie o nesăbuită. Uneori inconștientă, dar într-un fel spre binele celor dragi, nu doar pentru că așa vrea să fie neapărat. Juliet este tipul acela de prieten care ar fi lângă tine indiferent de circumstanțe, care te-ar iubi necondiționat și nu te-ar lăsa să te te scufunzi, fără a face tot posibilul să te țină la suprafață. Iar faptul că Lily James o joacă pe Juliet în ecranizarea cărții – care a și apărut sub denumirea de The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society , mă încântă la cote maxime. Deoarece văd personajul interpretat perfect de către Lily, și nu cred s-ar fi găsit o altă actriță mai potrivită, care să dețină delicatețea și curajul acesteia. 

Pe o insulă atât de mică precum este Guernsey, personajele ascund povești uriașe, cu o intensitate care nu te-ar putea lăsa indiferent, oricât de încăpățânat ai fi. Cu un trecut comun, legat mai mult decât faptul că trăiesc pe aceeași insulă, prin intermediul unei seri care avea să le schimbe viața pentru totdeauna acelor oameni greu încercați și înainte. Aparent cu nimic în comun, în afară de pământul pe care calcă și a cerului pe care îl văd, cu timpul realizează că asemănările merg mai departe și că prieteniile care se vor lega pe parcurs îi vor ține legați pe vecie. De multe ori am auzit și citit cum că greutățile unesc oamenii, iar cartea aceasta este un alt exemplu al faptului că acele cuvinte sunt cum nu se poate mai adevărate. Când tu nu ai ce mânca, când nici vecinul tău nu are, fii sigur că nici vecinul vecinului nu este mai presus. Dar când unul face rost de ale gurii, cei de lângă el nu vor fi lăsați să stea și să privească hămesiți. Pentru că oricât de puțin ar fi, totul se împarte. Un punct care m-a emoționat foarte mult, pe lângă multe altele. Separați sunt mai pustii și mai triști, dar împreună au atât de multe la care să reflecteze! Cartea aceasta a fost mai mult decât o simplă poveste, ci o relatare a unei perioade dintr-un alt trecut dureros lăsat de războaie, care – cu toate că pare o fantezie ceea ce veți citi în Scrisori din insula Guernsey  s-ar fi putut întâmpla, cu adevărat fie în Guernsey sau în oricare alt loc de pe acest pământ. O carte emoționantă despre viață, durere, puterea de a merge mai departe, găsirea locului în care să te simți ca făcând parte, cu un final pe care numai un personaj precum Juliet Ashton l-ar fi putut aduce.