miercuri, 11 aprilie 2018

„Blestemul regelui” (The Plantagenet and Tudor Novels, #7) de Philippa Gregory

DESCRIEREA: Curtea regelui Henric al VII-lea al Angliei este un loc dur, primejdios și nimeni nu știe asta mai bine decât Margaret Pole, tânăra moștenitoare a Plantageneților. Fratele ei a fost întemnițat și executat din porunca monarhului, iar ea s-a căsătorit, împotriva voinței sale, cu un nobil modest, susținător al Tudorilor. 

Margaret pare sortită să rămână în umbră pentru tot restul vieții, dar întâmplarea o aduce la rangul de protectoare și apoi doamna de companie a reginei Caterina de Aragon, prima soție a legendarului Henric al VIII-lea. Din aceasta ipostază, Margaret trebuie să înfrunte o triplă provocare: să-și apere regina, căreia îi este loială, să-și protejeze interesele și familia la curtea Angliei și să se ferească de suspiciunea crescândă a unui rege vanitos. Mai mult decât orice, Henric își dorește cu disperare un moștenitor, pe care Caterina pare incapabilă să i-l ofere. Cu cât deznădejdea lui crește, cu atât dușmănia i se îndreaptă mai mult împotriva lui Margaret, de al cărei nume ilustru Henric se simte amenințat.

RECENZIA: Am ajuns să cumpăr cărțile Philippei Gregory  cele care țin de seria The Plantagenet and Tudor Novels  fără a mă mai uita la descrierea de pe coperta a doua, acolo unde apar acestea, când vine vorba de ce se publică la editura Polirom. De ce? Pentru că a ajuns să nu mă mai intereseze despre ce va fi vorba în volumul respectiv, despre ce personaj se va afla în planul principal și din a cărui perspectivă va fi povestită cartea deoarece, pentru mine, aceste aspecte, când aduc în discuție părțile din această serie, nu mai sunt relevante. Mi-am pus în plan să citesc toate volumele pe care editura Polirom le va publica la noi, deoarece această etapă din istoria Angliei mă atrage într-un mod foarte intrigant.

S-a întâmplat ceva foarte interesant de la momentul în care am cumpărat Blestemul regelui și până la a ajunge să citesc cartea; pentru că între acestea se află o distanță de cam doi ani de zile. Când am văzut, pentru prima dată, coperta și titlul volumului, am ajuns la concluzia că Blestemul regelui este povestită din perspectiva lui Henric al VIII-lea, deoarece portretul lui este cel care apare pe copertă, în timp ce titlul parcă îmi întărea și mai mult siguranța pe care mi-o formasem. Îmi imaginasem deja că volumul va începe cu scena în care acesta urcă pe tronul Angliei și se va încheia la moartea acestuia, după ani și ani în care se luptase cu dorința aprigă și cu un blestem care nu îl lăsase să ofere țării un moștenitor de sex masculin viu; care să nu moară la naștere sau în perioada imediat următoare. Plus o regină pe care nu a putut să o țină toată viața lângă el, ajungând să se căsătorească de șase ori, motivele separării de fiecare fiind ori incapacitatea de a-i zămisli un moștenitor, trădarea prin adulter sau moartea acestea, la puțin timp după ce născuse.

Nu din perspectiva lui Henric al VIII-lea a fost povestit volumul Blestemul regelui, ci din cel al mătușii acestuia, Margaret Pole, atenție spre care nu m-am interesat să o îndrept în niciun volum anterior în care a apărut persoana ei. Am ignorat cu totul cele două mâini palide din colțul coperții, cu degetele lungi ușor îndoite, crezând că nu au nicio semnificație importantă. Greșit, pentru că  fără a citi descrierea volumului, pe care eu am ignorat-o – posesoarea celor două mâini a reușit să realizeze  de-a lungul întregului volum  foarte multe, fie pe la spatele regelui, dar spre binele lui, într-un anumit mod, fie prin vicleșugul vorbelor, schimbând cu totul direcția situației. Nu i-am acordat nicio atenție Margaretei Pole, o yorkistă din naștere și până la moartea ei, și rău am făcut, deoarece de-a lungul cărții am descoperit atât de multe aspecte interesante despre ea, despre puterea pe care a avut-o de a se lupta până în pânzele albe pentru a-și răzbuna atât fratele omorât de către fostul rege, Henric al VII-lea, cât și întreaga spiță York, pe care o considera moștenitoarea de drept a tronului Angliei. Și cu toate că reușise să se stabilească atât emoțional cât și financiar în prima perioadă a conducerii pe care Henric al VIII-lea o exercitase, un anumit punct din inima ei nu a încetat niciodată să o lase fără a fi precaută, fără a-și întoarce privirea pentru a vedea dacă se află în siguranță, deoarece noul rege nu avea niciodată liniște și o putere supremă independentă, fiind ușor de manipulat și influențat de către anumite personalități din apropierea lui. 
— Și sunt bun și la muzică, ne reamintește Harry.  — Foarte talentat, îl laud eu zâmbind. — Și călăresc – cai mari, nu doar ponei –, și știu să șoimăresc. Am propriul meu uliu, un uliu porumbar pe nume Ruby. Mamă-sa și cu mine zâmbim trist pe deasupra căpșorului roșcat care se bălăbăne în sus și în jos. — Ești un prinț adevărat, nu încape nici o îndoială, îi spun.— Ar trebui să vin la Ludlow, îmi zice. Ar trebui să vin la Ludlow cu tine și cu soțul tău, să învăț cum se conduce o țară.
Foarte ușor se putea ajunge de la susținător și loial al regelui și al țării, la un trădător și dușman, decapitarea fiind doar la un singur pas. Iar aici nu existau excepții legate de rudenie sau de bogăția nobilului respectiv. Dacă ajungeai o amenințare, dacă un zvon i se părea regelui a fi împotriva a ceea ce ținea de cârmuirea lui, trebuia să fii destul de viclean pentru a reuși să dai uitării acele vorbe de la urechile regelui. Iar exemplul perfect ar fi ducele de Buckingham, unul dintre cei mai bogați și mai puternici oameni ai Angliei de atunci, omorât la un simplu ordin al regelui, pentru că acesta auzise cum că nobilul ar fi început un plan prin care să îi ia locul pe tron. Henric al VIII-lea nu a ținut cont de nimic în afară de acea amenințare, nici de faptul că ducele era destul de iubit la curte, nici de sumele mari de bani și de domenii pe care le deținea; își dorea doar să scape de acel trădător și uneltitor. Dacă Henric moștenise de la mama lui bunătatea și dărnicia de la începutul primilor ani de domnie, acea blândețe și frumusețe atât la interior cât și la exterior, după acea perioadă de glorie și fericire, scepticismul, nebunia și teama pe care o avusese tatăl lui, îl acaparase și pe el cu totul.

Când la curtea Angliei apare o prințesă spaniolă, o rodie  un fruct ce oferă un indiciu al fertilității abundente , toată țara se găsește în plină fericire și siguranță că moștenitorul urma să apară cât de curând. Dar când prințul promis spre căsătorie moare subit, promisiunea făcută acestuia pe patul de moarte  din dragostea imensă pe care i-a purtat-o, – împiedicând-o să plece înapoi în Spania, singurul lucru pe care îl mai putea face era să se lupte pentru a-i îndeplini ultima dorință. Mai ales când toată viața se pregătise pentru a deveni regina unei țări reci, ploioasă și mohorâtă, la polul opus față de Spania călduroasă, colorată, înmiresmată, locul unde toți cei dragi ei se aflau. Caterina de Aragon își va lega jurămintele de femeie supusă și iubitoare în fața lui Henric al VIII-lea, următorul la tron și fratele mai mic al prințului răposat Arthur. Dar fericirea nu ține mult când unul după unul, pruncii abia născuți îi sunt luați de la sân și așezați într-un coșciug, lăsându-i în viață doar o fată, pe prințesa Maria, atât de îndrăgită de ambii părinți, dar nu la fel de valoroasă pentru Anglia. Regele Henric al VIII-lea devine disperat și în același timp se îndrăgostește nebunește de Anne Boleyn, numele și familia acesteia aducând cu ea numai necaz, neliniște și o continuă dispută dintre Biserică și dorința regelui de a anula căsătoria cu Caterina de Aragon, pe motiv de înșelăciune, privind virginitatea pe care nu o mai deținuse în prima lor noapte ca soț și soție. Nu, în ochii lui Henric, Caterina de Aragon își pierduse virginitatea în noaptea nunții cu fratele lui, Arthur.

Margaret Pole a fost prezentă  dacă îmi mai aduc bine aminte  până la moartea lui Jane Seymor, a treia soția a unui rege îmbătrânit, fără un băiat care să îl moștenească și suferind de o durere îngrozitoare de pe urma unei căzături oribile, care îi va aduce și moartea, într-un final. Blestemul celor două foste regine  Elisabeth Woodvile și Elisabeth de York  să îl fi urmărit pe bietul Henric, chinuindu-l până la a-l aduce în pragul nebuniei și disperării? Să fie blestemul celor care i-au omorât pe cei doi prinți York din turn  Edward și Richard , ajungând să se abată și asupra lui Henric al VII-lea, promițându-i că moștenitorii de sex masculin nu îi vor supraviețui? Dacă Arthur murise mult prea devreme, blestemul lăsând o portiță liberă prin fratele mai mic al acestuia, Henric al VIII-lea, posibilitatea de a-și relua morțile continuase și în perioada celui din urmă? Bietul Henric suferise o viață întreagă de pe urma blestemului adus la viață de către bunica și mama pe care o iubise cu atâta devotament, dar care nu primise, din partea acesteia, atâta cât își dorise. Îl iubise și ținuse la el foarte mult, dar cum putea băiatul să uite momentele când Arthur avusese parte de mai multă atenția de la regina Elisabeth de York, sau când moartea celui dintâi băiat o distrusese cu totul, lăsând-o o fantomă pe pământ, până la moartea pe care o luase și pe ea.
— Toți regii trebuie să se supună legii; dar acum acest rege își descoperă puterea. Descoperă că poate face legea. Și nu-i poți spune unui om în toată firea să asculte, ca unui copil. Odată ajuns la maturitate, mai poate redeveni el copil? Cine poate porunci unui rege, când nu mai este prinț? Cine îi poate porunci leului, după ce a descoperit că nu mai este doar un pui?
Aducând puțin în discuție citatul pe care l-am transcris mai sus, Margaret Pole – mătușa de pe mamă a regelui Henric al VIII-lea – se așteptase ca, în momentul în care coroana Angliei avea să îi fie pusă pe creștet prințului Henric, toate necazurile, neliniștile și scepticismul cu care se confruntase în trecut, urmau să îi dispară din acel moment. Într-adevăr, toate acele griji și supărări pricinuite în timpul domniei tatălui acestuia se risipiseră, dar cred că acest cuvânt nu este deloc pe aproape față de realitatea pe care o văzuse Margaret. Pentru că nu se risipiseră cu adevărat, ci doar fuseseră ascunse într-o groapă nu îndeajuns de adâncă încât să nu poată să fie dezgropate. Având în vedere că în copilăria regelui, aceasta se găsise mai mereu prezentă în jurul lui, cu adevărat că acel tânăr de doar șaptesprezece-optsprezece ani – atât cât avusese în momentul încoronării – tânjise după un sprijin în care să fie sigur că se poate baza, avea nevoie de persoane iubite lângă el care să îi confere o și mai mare putere și încredere, dar nimic nu era garantat chiar și când venea vorba de mătuși. Sau alte rude apropiate care în trecut îi juraseră că vor fi mereu lângă el, că nu îl vor trăda și că își vor arăta o loialitate deplină. Margaret nu a încălcat nimic din ce am menționat mai devreme, doar că în momentul în care vezi că nimic nu îți mai este garantat – regina, Caterina de Aragon nemaiavând putere asupra soțului, totul datorându-se incapacității acesteia de a-i oferi un fiu –, nimeni nu se putea duce la rege cu siguranță, spunând că: Lady Pole te iubește, îți este supusă și loială, nu te îndoi de ea. 

Apar la curte tot felul de personalități care vor ajunge să îi sucească mințile și deciziile regelui nehotărât și plin de o afecțiune pe care va dori să o împărtășească cu orice femeie frumoasă care se afla în raza lui vizuală. Oricât de mult aș fi preferat-o eu pe Anne Boleyn – știu că am mai menționat acest aspect, dar dintre cele șase soții ale lui Henric al VIII-lea, aceasta a fost favorita mea –, stau și mă întreb cum ar fi decurs totul dacă aceasta nu s-ar fi încăpățânat atât să își ofere virginitatea și întreaga dragostea regelui, doar atunci când ar fi ajuns regină a Angliei; pentru că ținea foarte tare la acest aspect. Dacă ar fi acceptat să îi fie doar amantă. Pentru că de la ea a pornit totul: întreaga dorință acerbă a lui Henric de a cere papei divorțul de Caterina de Aragon, băgând la înaintare motivul cum că aceasta nu ar fi incapabilă să îi ofere un copil de sex masculin. Dar pe de o parte, nici cardinalul Wosley nu a stat deoparte, deoarece lăcomia de putere, nebunia și viclenia de care avea parte, toate ținute strâns lângă prietenia pe care o deținuse cu familia Boleyn, dăduse șanse minime celeilalte tabere. Margaret Pole, precum mama adoptivă a leului scăpat de sub control, se luptase pe deoparte pentru a-și ține pământurile și copiii cât mai în siguranță – dar nici să stea ascunși, din contra, să apară cât mai mult la curte, pentru a-și face un nume  –, dar pe de cealaltă nu putea să rămână oarbă la nedreptățile care i se făceau reginei Caterina de Aragon. Pentru că prietenia care se construise între cele două de-a lungul anilor, o obliga să fie lângă ea, chit că, astfel ar fi putut să stârnească și mânia regelui. 

O încâlceală de evenimente, comploturi, trădări și cred că cele mai multe omoruri pe care le-ar fi putut ordona un rege, în toate cărțile pe care le-am citit din această serie; încerc să fac o comparație între el și tatăl său, care dintre ei fusese mai tiran. Măști pe care cu greu le poate da cineva la o parte de pe multe fețe de la curte, zvonuri care spun de un blestem pe care oamenii încep să îl ia de adevărat, despre lipsa moștenitorului. Nu o să pot uita niciodată momentul în care regele dăduse sentința de decapitare în privința lui Thomas More, unul dintre personajele mele preferate. Poate că în Blestemul regelui nu fusese chiar atât de evidentă și de adusă la înaintare, dar scena din serialul The Tudors, pot spune cu sinceritate că m-a marcat destul de mult și nici până în ziua de astăzi – la vreo trei ani de la revizualizarea episodului cu pricina – nu am reușit să acopăr cu o pojghiță de ceață acel moment înfiorător. La fel întâmplându-se și cu multe alte personaje, deoarece Henric ajunsese, cu timpul, să devină destul de suspicios cu oricine din jurul său, cu atât mai mult cu cât se vedea fără un moștenitor, fără o siguranță pentru dinastia lui. Dacă la început, povestea îți dă impresia că ar lua-o pe un făgaș normal – așa cum am precizat, din momentul în care Henric urcă pe tron –, prosperitate și liniște atât în regat, cât și cu celelalte țări, acel rege plin de viață, chipeș și darnic, se transformă într-un bărbat obez, urât, un tiran care urăște pe toată lumea din juru-i. Și cu toate acestea, Margaret Pole a continuat să își iubească nepotul, să îl compătimească și să se gândească la faptul că, atunci când urma să facă ceva contra a ceea ce îi plăcea lui – pentru binele ei și al celor la care ținea –, mereu regreta, dorindu-și să fie iertată. O femeie uimitor de complexă din foarte multe puncte de vedere, trecând peste tot felul de perioade care, în loc să o slăbească și să o secătuiască de puteri, îi întărea și mai mult dorința de a continua să se lupte, sperând la o victorie.
Sângele Plantagenet este fertil; au botezat familia după Planta genista, tufișul de grozamă, care e veșnic înflorit, care crește peste tot, și în cel mai potrivnic sol. Nu poate fi smuls din rădăcini și, chiar dacă îi dai foc, o să prospere și o să crească iarăși primăvara viitoare, galben ca aurul, chiar dacă are rădăcinile înfipte în cărbunele cel mai negru.
Sinceră să fiu – și îmi pare foarte rău că am trăit cu această preconcepție –, în clipa în care aflasem de faptul că Blestemul regelui nu era povestită din perspectiva lui Henric al VIII-lea, îmi pierdusem oarecum din entuziasmul pe care îl avusesem înainte; chit că, așa cum am precizat la început, mi-am spus că nu mă va mai interesa de ce va fi vorba în nicio carte din această serie, deoarece oricum mi-aș fi dorit să o citesc. Dar trăind cu acea imagine în cap, aflând apoi adevărul – pentru că, nah, de ce să citească Andreea descrierea –, strâmbasem din buze. Mi-a plăcut atât de mult Blestemul regelui, tot ce s-a petrecut de-a lungul acelor ani tumultuoși, îngrozitori, dar frumoși din anumite puncte de vedere, trăind prin prisma lui Margaret Pole, un personaj pe care nu prea l-am băgat foarte mult în seamă înainte, încât ajunsesem să mă bucur de fiecare pagină. Margaret a fost o femeie puternică, neînfricată, răzbunătoare, dar totodată iubitoare și milostivă. Nu pot să o uit pe acea Margaret din mini-seria Prințesa albă, unde se rugase încontinuu de regele Henric al VII-lea să îi lase nevinovatul frate să fie liber, implorându-și în același timp și verișoara – pe regina Elisabeth de York – să îl roage și să îi vorbească regelui de cât de blând și de iubitor era Teddy față de regele lui, cât de devotat, dar și faptul că nu îi trecuse niciodată prin cap să comploteze pentru a-l detrona. Teddy nu-și dorise niciodată, ca York fiind, să devină rege, ci doar să vadă soarele, să se joace în grădină, să se bucure de viață. Dacă în carte nu am plâns atunci când Henric al VII-lea îl furase pe Teddy de lângă Margaret, luându-i dreptul la viață, în serial, văzând acea scenă a fost la fel de îngrozitor ca atunci când s-a întâmplat cu Thomas More. 

Un volum uimitor, antrenant și care nu va trezi dorința de a așeza cartea pe masă. O carte într-o continuă mișcare, datorată istoriei dar și talentului minunat și magic al Philippei Gregory, care a reușit, de fiecare dată, să creeze povești din urmă, determinând cititorul să devină și mai interesat și curios de trecutul omenirii. Pentru că datorită ei am fost stimulată să caut informații în plus, să sap cât mai adânc, dorind să descopăr cât mai multe lucruri. Nerăbdătoare până la cer și înapoi să mă reîntorc în lumea din această serie, și din fericire am și suport material, deoarece încă mai sunt câteva volume apărute la noi, pe care nu le-am citit. Încă.