joi, 29 martie 2018

„Scaunele roșii”, de Edna O’Brien - O capodoperă tulburătoare

Editura Nemira publică în colecția Babel romanul Scăunele roșii, scris de Edna O’Brien, una dintre cele mai influente scriitoare de limbă engleză și câștigătoare a premiului PEN/ Nabokov Award for Achievement in International Literature în 2018. 

DESCRIEREA: Într-o noapte de iarnă, un străin din Balcani ajunge într-un sătuc din Irlanda. Plin de viață, carismatic, jovial, Vladimir Dragan se proclamă un „tămăduitor holistic” și aduce o noutate bine venită în existența monotonă a comunității locale. Fidelma McBride e subjugată de o atracție fatală față de noul venit, cu consecințe teribile atunci când în spatele măștii de bonomie se ascunde legătura lui cu măcelurile sângeroase din fosta Iugoslavie de la începutul anilor 90. Dar protagonista cărții este Fildelma și drumul ei spre mântuire, care începe din Irlanda, trece prin Londra și, finalmente, se termină la Haga.
O ficțiune curajoasă, amplasată la răscrucea sângeroasă în care se ciocnesc mai multe lumi: sălbatică, tandră, adevărată.” John Banville
Marea Edna O’Brien și-a scris capodopera. Philip Roth
O extraordinară redare a efectelor prelungite ale unei traume. Dexteritatea Ednăi O’Brien să treacă, ca în viață, de la romance la horror, de la viața la sat la iad, de la crime de război la un vis al unei nopți de vară e extraordinară. Și, în același timp, tratează cele mai complexe drame morale imaginabile. Washington Post
Extrem de imaginativă și tulburătoare, aici scriitoarea e mai aproape de Kafka decât de Joyce. Este un roman de meditație și penitență. Joyce Carol Oates, New York Times Book Review
Edna O’Brien,  născută în 1930 în Tuamgraney, Irlanda, este considerată una dintre cele mai valoroase scriitoare contemporane. Pentru romancierul american Philip Roth, de exemplu, este chiar „cea mai talentată autoare care scrie în limba engleză“. Într-o carieră de peste cincizeci de ani, a publicat multe romane, povestiri, piese de teatru și poezii. Country Girls (1960), debutul ei în roman, care avea să devină mai târziu o trilogie (în pregătire la Editura Nemira), a avut curajul să rupă tăcerea în care erau învăluite teme-tabu legate de sexualitate și societate în Irlanda după Al Doilea Război Mondial. Cartea a fost interzisă și denunțată de la amvon, autoarea părăsindu-și țara natală și locuind de atunci la Londra. Au urmat multe volume recompensate cu premii importante, printre care The Light of Evening și The Love Object. Scăunele roșii este cel mai recent roman al său și s-a bucurat de un succes remarcabil.

miercuri, 14 martie 2018

Scriitorul Matt Haig în dialog via Skype cu jurnalista Ana-Maria Onisei, pe 20 martie

Marți, 20 martie, de la ora 19.00, editura Nemira vă invită să îl cunoașteți pe scriitorul britanic Matt Haig în cadrul unui interviu prin Skype cu jurnalista Ana-Maria Onisei, prilejuit de lansarea romanului Cum să oprești timpul.

Intrarea este liberă, iar rezervarea se face aici:  

Vezi book trailerul cărții pe pagina Nemira.

Matt Haig este autorul bestsellerului Reasons to stay alive și al altor cinci romane extrem de bine primite, precum The Radleys și Umanii (Nemira, 2016). Ca autor de cărți pentru copii și adolescenți, a câștigat Blue Peter Book Award, Smarties Book Prize și a fost de trei ori pe lista scurtă pentru Medalia Carnegie. Volumele lui au fost traduse în peste 30 de limbi. În România au mai fost traduse cărțile pentru copii Un băiat numit Crăciun și Fetița care a salvat Crăciunul.

Cum să oprești timpul este o poveste nebunească și dulce-amară despre cum te poți pierde și regăsi, despre iminența schimbărilor și despre zecile de vieți de care ai nevoie ca să înveți cum să trăiești cu adevărat.

Tom Hazard are un secret periculos. Poate că arată ca un bărbat de 41 de ani, dar din cauza unei boli extrem de rare, trăiește de câteva secole. Din Anglia elisabetană până la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York și până la insulele din Oceanul Pacific, Tom a văzut destule și acum nu-și dorește decât o viață normală. Fiindcă trebuie să își schimbe mereu identitatea ca să rămână în viață, acum are acoperirea perfectă: este profesor de istorie la o școală din Londra. Singurul lucru pe care nu trebuie să-l facă e să se îndrăgostească.

„Matt Haig are multă empatie pentru condiția umană, pentru lumina și întunericul ei; folosește Scriitorul Matt Haig în dialog via Skype cu jurnalista Ana-Maria Onisei, pe 20 martietoată paleta disponibilă ca să-și construiască poveștile excelente.“ - Neil Gaiman

„Matt Haig folosește cuvintele ca pe niște desfăcătoare de conserve. Noi suntem conservele.“ - Jeanette Winterson

Ana-Maria Onisei este jurnalist și om de comunicare. De-a lungul timpului, a făcut parte din redacția cotidianului național Adevărul și a colaborat cu importante publicații culturale și generaliste. A realizat interviuri cu o serie de personalități internaționale precum: Amos Oz, Rudy Giuliani, Pascal Bruckner, Helene Grimaud, Irvine Welsh, Johnatan Coe și mulți alții. În anul 2008, a transmis de la Jocurile Olimpice de la Beijing. Ca om de comunicare, contribuie la promovarea celui mai mare eveniment cultural internațional organizat de România, Festivalul Internațional George Enescu. Este și speaker pe teme de actualitate culturală și pe teme de comunicare și scrie pe blogul său, www.anamariaonisei.ro.

marți, 13 martie 2018

„Femeia din Orient Express” – romanul de la Clubul Damen Tango din martie


Miercuri, 28 martie, de la ora 19.00, are loc a treia ediție a Clubului Damen Tango, organizat de Editura Nemira, revista Marie Claire și Oriflame.

Citim împreună Femeia din Orient Express, de Lindsay Jayne Ashford, un roman despre tânăra Agatha Christie și călătoria ei cu Orient Expressul, menită să o facă să uite problemele din căsnicie. 

Invitata specială a ediției este Laura Frunză (laurafrunza.com).

Întâlnirile au loc la sediul Oriflame, din str. George Enescu, 11-11A,  participarea este gratuită, iar înscrierea se poate face aici

Romanele scriitoarei Agatha Christie au fascinat milioane de cititori de-a lungul anilor, dar viața ei nu este deloc mai puțin fascinantă. Femeia din Orient Express este povestea călătoriei tinerei Agatha spre Bagdad, presărată de secrete și mistere. Dezorientată din cauza unei căsnicii nefericite, Agatha Christie se deghizează și urcă în Orient Express. Dar, spre deosebire de Hercule Poirot, faimosul ei detectiv, ea nu poate dezlega misterele călătoriei. Trenul își urmează drumul, pasagerii prind chip, trecutul îi însoțește neîncetat. Și mai ales pasagerele au ceva de ascuns. Prizoniere în nefericirea lor, toate femeile cunoscute în Orient Express își păzesc strașnic secretele. Însă, pe măsură ce trenul care se îndreaptă spre Orientul Mijlociu încetinește viteza, viețile lor paralele ajung să se intersecteze.

Roman în care literatura de atmosferă se întâlnește cu suspansul și mizează pe complexitate emoțională, Femeia din Orient Express pune sub lupă legăturile dintre femei, forța suferinței și puterea secretelor.

10 lucruri pe care nu le știai despre „Ultimul avanpost”


Seria „Ultimul avanpost„ se apropie de final; din păcate. (Nu-mi vine să cred că anul ăsta s-au făcut patru ani de când am descoperit seria asta care mi-a deschis apetitul pentru literatura română contemporană!) Deci dacă ți-a plăcut povestea României într-un viitor distopic, sau te-ai atașat de personaje (Alex, peste tot numai Alex) și vrei să știi cum se termină totul (fii blândă, Lavinia!), nu mai ai mult de așteptat. În noiembrie 2018 o să afli finalul. Până atunci iată 10 lucruri pe care nu le știai despre această serie, sau poate le-ai citit și între timp le-ai uitat.

Pentru că unele puncte fac referire directă la soarta unor personaje, cred că un mic Spoiler Alert is in order. (Stai departe de postare, dacă nu ai citit cele trei volume publicate!) Așa că mai bine revii după ce citești primele 3 volume apărute deja din serie. Dacă le-ai citit deja și ești curios, îți doresc distracție plăcută în continuare (atât cât pot fi de distractive cărțile Laviniei Călina), iar dacă ai și tu diverse chestii pe care le-ai observat în aceste cărți și crezi că alții nu le-au remarcat, te invit să lași un comentariu. Cine știe, poate mai facem o postare.


I. TITLUL ALES PRIN TRAGERE LA SORȚI. Poate că în cazul seriei „Neamul Corbilor”, prima dată a fost titlul, apoi cartea, când vine vorba despre „Ultimul avanpost”, a fost exact invers. Cartea a fost trimisă către editură fără un titlu, iar când răspunsul primit a fost unul pozitiv autoarea a avut la dispoziție 24 de ore ca să aleagă un titlu pe măsură. Trebuia să dau un răspuns imediat, așa că, împreună cu Marius, am luat un bol de plastic în care am pus vreo 15 variante de titlu și am extras unul câștigător. Așa a ajuns seria să se numească Ultimul avanpost.

II. ROMÂNIA MARE. Orice război duce la schimbarea granițelor unei țări. Cel fictiv din serie nu face excepție. Poate că nu mulți au observat, dar chiar din primul volum, când se vorbește de numărul regiunilor din R.U.T.R., Diane ne povestește despre cele 8 care existau din vechiul regim, menționând că după război și extinderea granițelor, sunt 10. Apoi în Renașterea, când cei de la avanpost urmăresc imagini despre micile revolte începute prin regat, printre orașele enumerate sunt Chișinău și Bălți (orașe aflate acum pe teritoriul Republicii Moldova). În plus R.U.T.R.-ul e doar un acronim pentru Regatul Unit al Țărilor Române, deci clar cele două țări formează una singură în 2046.

III. LOCAȚIA AVANPOSTULU EXISTĂ ÎN REALITATE. Vrei să vizitezi locația avanpostului? Să vezi cum trăiesc rebelii care luptă contra regimului din R.U.T.R.? Ei bine, chiar poți, dar doar cu aprobare specială. Nu, nu din cauză că rebelii s-au instalat deja acolo, ci din cauză că locația aparține celor de la Hidroelectrica. În Vânătoarea Diane chiar ne furnizează câteva informații despre centrala de la Turnu-Ruieni (Caraș-Severin), înființată în 1981, dar care în carte servește drept adăpost pentru E.S.C.U.
Detaliile din carte sunt reale, spațiul e conform cu locația, tocmai de aceea cei din avanpost au curent și apă potabilă, pentru că are acces la 3 lacuri de acumulare din zonă. Deși aflată într-un deal, locația are înălțimea unui bloc cu 8 etaje, iar accesul de la suprafață se face printr-un tunel de 900 de metri. Locația e atât de bine plasată, că poți ușor să treci pe lângă ea și să nu-ți dai seama.
Înainte de-a se apuca de scris volumul 2 din serie, autoarea chiar a vizitat locul (evident nu a avut voie să facă poze și a avut nevoie de aprobare specială). Tocmai de aceea, la finalul volumului 2, chiar mulțumește celor care i-au furnizat informațiile necesare, ca această serie să fie cât mai aproape de realitate.

IV. NU DOAR TITLUL, DAR ȘI TRAILER-UL.
Exact cum a fost și în cazul titlului, în ceea ce privește primul volum, totul a fost decis de azi pe mâine. În noaptea de revelion dintre anii 2013-2014, aflată la o cabană cu niște prieteni, autoarea le-a spus acestora despre intenția ei de-a publica o carte. Două beri mai târziu a fost făcut planul pentru primul trailer din serie, acesta fiind filmat în 2 ianuarie, în acea cabană.

V. ALEX E SĂGETĂTOR!?! Poate că ai vrut să te identifici cu vreun personaj? Aveți caracteristici comune, poate numele seamănă, sau preferințele. Ei bine, dacă căutai să te identifici cu personajul negativ din serie, acum știi exact ce zodie are. În volumul 2, când Diane își aduce aminte de ziua lui Alex aflăm că e în decembrie, dar apoi Sonia menționează că mai sunt 2 săptămâni până la Crăciun. În concluzie, Alex nu poate fi altceva decât săgetător. Coincidență că și autoarea e? (Eu nu mai cred în coincidențe. Voi mai credeți în așa ceva?)

VI. CAPITALA E LA CONSTANȚA.
După cum spuneam, după un război se produc modificări, deci nici mutarea capitalei nu e exclusă. În serie nu se spune niciodată numele locației, dar e clar că nu mai e București. În primul volum ni se spune clar că fosta capitală a fost distrusă, iar Diane rememorează unele faze când se uita pe geam și vedea marea. Deci clar este vorba despre Constanța, sau undeva aproape de litoral.

VII. CARANSEBEȘ MORTAL KOMBAT?
Evident că în urma oricărui conflict ce implică arme și explozibil anumite orașe vor fi distruse, iar mai sus menționam fosta capitală (aka București), dar probabil asta nu a fost destul pentru autoare, din moment ce a simțit nevoia de-a distruge și orașul în care s-a născut.

În primul volum Diane rememorează diverse antrenamente de la Centrul de Formare. Orașul în care se află e distrus, dar sunt mai multe indicii care duc cu gândul spre Caransebeș. Două râuri ce se întâlnesc (Timiș și Sebeș), parcul cu platani (Parcul Dagalina) galeria de artă de lângă parc (Galeria de artă Corneliu Baba din Caransebeș) etc.. Apoi avem finalul primului volum unde bătălia finală se duce din nou pe terenul de antrenament cunoscut deja de Diane. Aici ni se spune despre două biserici ce stau față în față și despre un centru comercial ce e în apropiere, unde avea să vină elicopterul după fugarii din Centrul de Formare. Iar în caz că mai aveți nevoie de alte demonstrații, iată o poză cu locul exact:


VIII. KILL SARA PETITION.
E normal ca cititorii să urască un personaj, două dintr-o carte, doar că de obicei e vorba de personajul negativ. În cazul acestei serii mulți cititori au decis că Sara, mama Anei, doar încurcă lucrurile și are o personalitate nesuferită. Drept pentru care i-au cerut autoarei să scape de ea... unde mai pui că stătea între Dan și Diane.

Am creat multe personaje în acești 4 ani, dar nu cred că a fost unul mai urât ca Sara din Ultimul avanpost. Am primit multe mesaje, unele chiar destul de lungi și argumentate cu de ce ar merita să moară. O cititoare chiar a făcut o petiție online ca să omor personajul respectiv.“ 

IX. INCEPTION
În volumul 3 din serie, avem o Diane mult mai puternică ce își caută să se răzbune pe cei care au rănit-o. Una dintre acele persoane e și directoarea orfelinatului, cea care a vândut-o Centrului de Formare. La pagina 84 din Renașterea, Diane ia o carte din biblioteca directoarei și citește descrierea ei. Pe atunci Proiectul zero nu era anunțat, dar aparent exista în viitor. „A fost modul meu inedit de-a anunța noua carte din seria cu zombii.

X. DIN ULTIMUL AVANPOST 1, ÎN ULTIMUL AVANPOST 3.
Orice manuscris suferă mici modificări pe parcurs, fie din vina autorului, fie sunt scoase de editor. Așa a fost cazul și cu Ultimul avanpost. Din primul volum a fost scos un întreg capitol ce se petrecea în amintirea Dianei, la Centrul de Formare. Tocmai de aceea în primul volum nu există capitolul 12 (probabil nici nu ai băgat de seamă). Acum că ți-ai verificat exemplarul și mă crezi pe cuvânt, calmează-te și realizează că de fapt nu ai pierdut nimic. Faza respectivă a fost salvată și introdusă în volumul 3 din serie. O ai chiar la începutul capitolului 9, e partea în care Ramona încearcă să scape de Diane ca să nu existe martori. 

Câte din aceste exemple le știai, sau ce ai găsit tu în plus? 

BONUS: NU DOAR CORBII SAU PROIECTUL, CI ȘI ULTIMUL AVANPOST.
Poate mulți știți cum autoarea a folosit o glumă făcută de bunica ei ca să scrie Neamul Corbilor, dar câți știați că aceeași bunică a mai inspirat chestii și în celelalte cărți? Bunica Laviniei s-a născut în Mlăjet (jud. Buzău), iar Diane povestește că a crescut într-un orfelinat din Buzău. Coincidență? Unde mai pui că și în Proiectul Zero acțiunea se petrece într-un laborator secret aflat pe Întorsura Buzăului.

duminică, 11 martie 2018

„Sissi. Împărăteasa Austriei” de Jean des Cars

DESCRIEREA: În anul 1898, Elisabeta, împărăteasa Austriei și regina Ungariei, a fost asasinată la Geneva de un anarhist italian. De atunci, Sissi a devenit un mit. Suverana bizară și solitară, de o frumusețe legendară, a inspirat poeți, pictori și cineaști. 

În paginile acestei cărți o veți descoperi pe femeia Sissi, cu multe calități și cu defecte, dar și pe împărăteasa Elisabeta, care aparține istoriei. Criticată la Viena, venerată la Budapesta, mai lucidă decât mulți diplomați ai vremii în privința conflictelor din Balcani, a fost un permanent sprijin pentru soțul ei, împăratul Franz Joseph. 

RECENZIA: De mic copil am fost pasionată de prințesa Sissi, așa cum o știam din desenele pe care le difuza postul FoxKids. Și nu cred că cei care fac parte din generațiile anilor '90 – sau chiar și primii ani ai secolului XXI  nu cunosc faimosul desen care creiona viața Elisabetei atât de frumos, un basm în care și-ar fi dorit să trăiască orice fetiță pasionată de așa ceva; pentru că nu toate fetele și-au dorit să devină prințese când au fost mici. Dar eu am fost printre acele copile care visau la un prinț pe un cal alb, la rochii diafane și la tiare cât mai strălucitoare. Și am tot visat cu ochii deschiși în toată acea perioadă în care au fost difuzate desenele, acea delicatețe dar totodată independență pe care o poseda acea fată rebelă, sălbatică a Bavariei. Și așa am continuat să cred că a fost viața ei, până ce am ajuns să devin mai despuiată la minte, să îmi pun întrebări și să caut informații despre frumoasa și adorata Elisabeta, pe care toată lumea o iubea, oriunde s-ar fi dus. Au trecut anii, mi-am dat seama că ea a avut o soră mai mare  care nu exista în animație, dar care purta același nume precum rivala ei, Helena , că tatăl nu fusese chiar așa cum îl descoperisem acolo și că, de fapt, Sissi și Franz-Joseph se cunoșteau de mici copii, fiind, în realitate, rude destul de apropiate în rang. Tot ceea ce cunoșteam despre acea Sissi se năruise, schimbându-mi direcția și determinându-mă să îmi pun alte și alte întrebări, cât mai adânci. Să încep să descos viața ei, să caut informații peste tot și să fiu atrasă de orice altceva avea legătură directă – sau nu  cu această femeie care a ajuns, chiar și în ziua de astăzi, să fie atât de proaspătă și vie în gândurile oamenilor. Și sinceră să fiu, aducând în discuție acest subiect, nu cred ca vreun alt monarh al Europei să fie atât de cunoscut, de în prezent precum a fost și este aceasta; probabil că fără a o lua în considerare pe regina Elisabeta II a Marii Britanii. 
[...] Fără răutate, ducele subminează autoritatea guvernantei, busculând programele și orarul. Foarte devreme, el a simțit că adevăratul studiu pentru Sissi îl reprezintă viața din jurul ei. A înțeles că tovarășii ei tainici se numesc vântul, florile, stelele. A observat că primii care îi primesc destăinuirile sunt caii, iar câinii îi primesc cele dintâi mângâieri. [...] S-a criticat mult îngăduința acestui tată care nu ar fi pregătit-o pe Sissi să devină Elisabeta. În schimb, el a știut să păstreze momentele trecătoare ale copilăriei. I-a asigurat o copilărie fericită. Iar această amprentă a fost atât de puternică, încât întreaga sa viață, o tragedie cu repetiție, Elisabeta o va căuta cu disperare pe Sissi... 
Refuz să cred că există persoană care să nu fi auzit de ea, de frumusețea, de delicatețea, dar și de viața ei atât de tristă, de controlată și îngrădită de atâtea și atâtea birocrații ce țineau de rangul pe care îl dobândise odată cu uniunea pe care o făcuse cu Franz-Joseph. M-a emoționat foarte mult naivitatea pe care a avut-o atunci când a acceptat să se căsătorească cu acesta, impresia pe care mi-a lăsat-o cu privire la faptul că nu avusese habar, cu adevărat, ce însemna rolul pe care urma să îl joace în societate. Cât de importantă urma să fie pentru Austria, cât și pentru întreaga Europă, dar și mai departe de granițele acesteia. Meseria pe care urma să o aibă până la moartea ei, intimitatea atât de redusă – aproape inexistentă –, dar și limitele atât de mari dintre vechea și noua ei viață. Pentru că acea Sissi sălbatică, liberă și fericită din Bavaria, avea să devină Elisabeta cea vizibilă în ochii tuturor, înconjurată de oameni care aveau să îi pândească fiecare greșeală făcută, determinând-o să se închidă atât de mult în lumea pe care și-o crease cu timpul, ajungând la o depresie cu care urma să se țină de „mână” până la moartea ei din 1898. O moarte care cutremurase, la acea vreme, o lume întreagă.

În carte s-au adus în discuție și aspectele politice care se desfășurau în perioadele acelea, tot felul de conflicte care aveau o legătură directă  sau nu  cu Austria, dar despre care voi discuta mai puțin, deoarece am ținut morțiș să îmi îndrept mai mult atenția înspre Sissi; dar vor exista și unele aspecte din sfera politicii, care au avut-o pe împărăteasă în discuție. Cum ar fi acel moment care a apropiat mai mult Austria de Ungaria, cea cu care se tot aflau în conflict. Și că tot mă aflu la acest subiect  cu toate că am încercat să scriu recenzia într-un mod cronologic, se pare că nu va și așa , consider că ceea ce a reușit să realizeze Sissi atunci, nu poate să arate decât faptul că influența pe care o avea și dragostea oferită de Ungaria, se afla la cote destul de ridicate. Pentru că ungurii o iubeau foarte mult, se încredeau în puterea ei de judecată și chiar și-o doreau ca regină. Și într-un final ajunsese să fie împărăteasa Austriei și regina Ungariei. O realizare pe care nu cred să fi fost în stare să o facă orice monarh, iar pentru asta sunt ferm convinsă că a urcat foarte mult în ochii întregii Europe.
Consternată, ducesa îi răspunde cu argumentele sale: o puștoaică, o fetiță care iubește prea mult natura, pădurea, care nu face decât cum o taie capul, care nu are maniere, care este puțin instruită, care vorbește în dialect bavarez. Și apoi nu are decât șaisprezece ani... În timp ce Elena este matură, echilibrată, pregătită pentru sarcina sa. Dar fiul ei nu vrea să audă vorbindu-se de Nene. Sofia insistă, își pune la bătaie întreaga autoritate. Or, iată că împăratul se comportă ca un împărat: hotărăște singur.
Răsturnarea de situație care a oripilat-o pe arhiducesa Sofia, faptul că îi pregătise fiului ei o mireasă manierată, supusă și perfectă pentru a deveni împărăteasă, ca tânărul Franz-Joseph să îi răstoarne toate planurile, doar printr-o privire intensă acordată mult mai inocentei Sissi, poate fi catalogat ca făcând parte dintr-o poveste. Cu toate că am menționat mai sus faptul că viața ei nu se poate compara absolut deloc cu animația, nu am putut să nu mă gândesc la acea scenă ca fiind una desprinsă dintr-o poveste, asemănând-o puțin cu basmul Cenușăresei. Mama vitregă își făcuse planuri pentru cele două fiice, ca una dintre ele să îi stea alături în viață prințului, ca mai puțin cunoscuta și săraca Cenușăreasa să îi distrugă cu totul planurile bine puse la punct. Doar că, spre deosebire de Drizela și Anastasia, Elena era frumoasă, delicată și manierată într-un mod natural, iar Sissi nicidecum nu venise acolo ca să fie ținută ascunsă într-o cameră. Ci doar pentru a mai ieși în lume, pentru a mai învăța câte ceva, pentru a-și susține sora și a-și revedea vărul și mătușa. Stau și mă întreb cum ar fi continuat viața ei dacă nu ar fi mers în acea zi cu mama și sora ei, cum ar fi fost dacă Elena ar fi urcat pe tronul Austriei, Franz-Joseph văzând-o pe Sissi abia la nuntă, neputând să se mai răzgândească. Ar fi făcut acest pas atât de neînțeles, divorțând de Elena, sau i-ar fi cerut lui Sissi să-i devină amantă? Și dacă ar fi făcut asta, ea ar acceptat? Sau Sissi și-ar fi continuat viața la Possenhofen, găsindu-și vreun nobil de prin împrejurimi, trăind la țară, înconjurată de copii și fiind în deplină libertate, fără a fi înconjurată de oameni sufocanți, care să îi îngrădească dorințele? Cine ar putea să știe cum ar fi fost destinul acestei femei care mi-a provocat atâta compasiune, pentru un suflet atât de inocent, fără a merita o soartă atât de crudă precum cea pe care a avut-o. Un alt exemplu care arată perfect că viața în nobilime, de monarh nu a fost și nu este cea pe care am considerat-o noi în imaginația noastră și prin filme.  
Plecată pentru a deveni împărăteasă, Elena, așezată lângă tatăl ei, s-a întors ca o prințesă abandonată și refuzată. Plecată ca o copilă zburdalnică și fără griji, Sissi se întoarce ca viitoarea împărăteasă. O schimbare imensă.
Cu siguranță că Elena ar fi fost o împărăteasă pioasă, care s-ar fi supus tuturor regulilor și etichetelor, fără a-și impune punctul de vedere, fără a face cum ar fi dus-o capul, și categoric fără a-i provoca arhiducesei Sofia atâtea neplăceri și dureri de cap, cum s-a întâmplat în cazul lui Sissi. Iar dacă împărăteasa își instalase într-una dintre camerele personale două bârne pentru a face sport, purtând pantaloni strâmți pentru a se mișca, nefiind de acord cu faptul că soacra deținea controlul total în educația copiilor ei, Elena nu ar fi comentat categoric, chiar și cu suferința imensă pe care ar fi suferit-o în suflet. S-ar fi refugiat într-o poezie tristă, ar fi ajuns să urască Viena, ducând dorul libertății din Bavaria, s-ar fi luptat o viață întreagă cu o depresie pe care doctorii de la acea vreme nu ar fi știut despre ea, considerând-o de fapt o sensibilitate foarte crescândă a împărătesei? Ar fi murit asasinată la Geneva? Poate că nu, deoarece Elena nu ar fi acceptat și nu ar fi cerut să se plimbe pe străzile orașului doar cu o doamnă de companie și categoric dacă ar fi ieșit, s-ar fi întâmplat într-o trăsură, la adăpostul ochilor celorlalți. Dar să nu o compar atât de mult cu Sissi, deoarece oricum nu aș fi avut cum să știu dacă Elena ar fi acceptat chiar tot protocolul; ar fi făcut anumite remarci, și-ar fi adus în discuție – poate trecător  câteva dorințe și mici schimbări, dar probabil că nu ar fi insistat asupra lor, dacă ar fi văzut că îi erau respinse fie de către arhiducesă sau chiar de împăratul Franz-Joseph însuși. Dar oare ar fi iubit-o acesta atât de mult, ar fi adorat-o cu atâta pasiune cum a fost cu Sissi? Ar fi suferit atât de mult după moartea ei? Nimeni nu are cum să știe ce ar fi fost dacă rolurile nu s-ar fi schimbat.
Curtea este o colivie în care sute de perechi de ochi și de urechi asigură păstrarea sacră a conveniențelor. Astfel se poate rezuma sursa neînțelegerii dintre împărat și împărăteasă. El are, cu ușurință, două atitudini: una rigidă la Viena și la Schonbrunn și una de disponibilitate imediat ce se îndepărtează de aceste locuri.
Nu pot să nu mă gândesc puțin la Henric al VII-lea când este să discut despre Franz-Joseph, la mama acestuia, Margaret Beaufort când este vorba de Sofia și la Elisabeta de York atunci când mă refer la Sissi. Parcă poveștile celor trei care au trăit cu câteva secole înainte de aceștia se pliază destul de bine. Așa cum Henric fusese destul de mult constrâns de către mama luni în cârmuirea regatului, aceasta dorind să-i stea mereu la dreapta atunci când venea vorba despre o decizie  oricât de mică ar fi fost ea –, în timp ce Elisabeta trebuia doar să se conformeze regulilor, mai mult impuse de soacra ei, fără a avea un cuvânt de spus în fața acesteia. Iar cel și cel mai rău fusese că atât Henric, cât și Franz-Joseph, deveniseră destul de mult constrânși de către mame. Poate că în unele privințe își impuseseră statutul, luând decizii proprii, dar de cele mai multe ori preferau să nu se bage într-o discuție atunci când venea vorba de mamă și soție. Preferau să își lase soțiile pe mâinile celor care le oferiseră viață. Nu sunt în totalitate sigură pe acest fapt  în sensul că nu cred să fi fost chiar atât de gravă constrângerea  când mă refer la Franz-Joseph, dar cu Henric al VII-lea este o altă poveste. Așa cum m-am întrebat în fragmentul de mai sus cum ar fi decurs istoria dacă nu s-ar fi întâmplat acea decizie, stau și mă întreb ce ar fi fost dacă Franz-Joseph și-ar fi impus mai mult autoritatea în fața mamei lui, arhiducesa Sofia. S-ar mai fi simțit Sissi atât de singură, de abandonată după moartea uneia dintre fiice, sau după ce Rudolph își luase viața? Ar mai fi simțit nevoia să își descarce toată iubirea  sufocantă, de cele mai multe ori  asupra celei mai mici fiice, Marie-Valerie? Probabil că nu.  
Analizând pentru mine procesul care i s-a făcut împărătesei, Majestatea Sa Zita, care i-a succedat în 1916, mi-a declarat vineri, 12 noiembrie 1982: oricare ar fi fost comportamentul împărătesei Elisabeta, ea ar fi fost întotdeauna în greșeală!
Frumusețea răpitoare pe care a avut-o împărăteasa, incapacitatea de a se putea plia pe etichetă, inocența, sensibilitatea, senzația cum că s-ar fi simțit toată viața ca într-o cușcă, privită încontinuu de către spectatori, așteptând ca aceasta să facă o mișcare greșită pentru a o bârfi pe la spate, pentru Sissi a fost sufocant, neliniștitor și dureros. O viață întreagă în care zâmbetul să fie o raritate pe buzele ei, motivele de bucurie să existe într-un număr extrem de mic, sensibilitățile trupului și dorința atât de acerbă pentru a avea un corp cât mai subțire, pentru împărăteasă au fost poveri. Să nu duci lipsă de nimic financiar, să ți se poată oferi tot ce îți dorești material, nu se poate compara niciodată cu neputința de a te simți liniștit, împăcat și fericit. Unde erau caii, plimbatul liber pe câmpuri, călăritul, urcatul în copaci și țipătul de fericire? Dispăruseră, ținute în lanț în Bavaria, fără a putea fi lăsate să o urmeze în Austria. Și dacă primise din fericire, fusese doar în doze minuscule, fără a schimba dispoziția tristă a împărătesei. Precum o boare care vine și trece, fără a sta mai mult de câteva secunde, deoarece viața adevărată  cu ochii încontinuu fixați pe Sissi  nu îi dădea voie să se bucure cu adevărat. Restricțiile existau la tot pasul, limitări și opriri la început de drum.  O împărăteasă, dar una care nu s-a simțit o secundă ca fiind cea care putea să dea ordine, să spună ce îi plăcea și ce nu. Mi-a plăcut să recitesc cartea lui Jean Des Cars, dar fiind a doua oară, știind deja cu ce aveam să mă confrunt în privința emoțiilor, aveam o ușoară reticență și o tristețe pe care le simțisem încă de la prima pagină.