joi, 15 februarie 2018

„Victoria vulturilor” (Temeraire, #5) de Naomi Novik

DESCRIEREA: Nu sunt vremuri bune: trupele lui Napoleon au invadat patria englezilor și prima țintă este Londra, pe care vor s-o ocupe. Din păcate, dragonul Temeraire nu mai face parte din armată, iar căpitanul Laurence a fost condamnat la moarte pentru trădare. Cei doi luptă să se regăsească în iureșul războiului. Dar, dacă și-ar uni iar forțele, cine știe ce bătălii ar putea câștiga?

RECENZIA: Pentru mine, Victoria vulturilor a fost, până acum, volumul care mi-a plăcut cel mai puțin; atât de puțin încât nu am putut să-i ofer mai mult de trei stele pe Goodreads. (Nu credeam că voi ajunge vreodată să dau vreunei cărți din această serie o notă atât de mică! Parcă i-a lipsit ceva, aspectul pe care îl voi menționa în cursul recenziei.) Dar asta nu mă va opri cu nimic din a continua să citesc această serie, datorită unui simplu fapt – chiar și cu acest volum pe care l-am considerat puțin dezamăgitor –, Temeraire încă fiind una dintre cele mai frumoase povești pe care le-am citit. 

Ajungând deja la volumul cu numărul cinci – și în caz că nu știați deja, seria conține nouă volume –, nu cred că își mai are rostul un așa-zis început, în legătură cu ideea principală a poveștii. Și totuși, ca să nu las nuca în soare, ca un început pe care aș putea să îl fac ar fi faptul că, din cauza unui anumit lucru pe care Temeraire și Laurence l-au săvârșit, au fost separați unul de celălalt, fiecare fiind dus în câte un loc pe care cei superiori l-au considerat potrivit pentru actul de trădare înfăptuit. Pentru că da, din ceea ce se menționează și în descrierea volumului de față, cele două personaje atât de dragi tuturor cititorilor acestei serii, au trădat Anglia. O trădare pe care eu una nu am considerat-o validă, luând în calcul motivul din spatele acestei fapte, pe care țara lor a considerat-o ca fiind astfel. Bineînțeles, dacă este să privești totul din perspectiva politică, a faptului că se aflau cu un picior în groapa în care se găsea un război îngrozitor, ai putea trage concluzia fermă că trădaseră Anglia. Dar privind și din celălalt punct de vedere – unul emoțional și omenesc –, decizia pe care cei doi au luat-o a fost una cum nu se putea mai potrivită. Chiar dacă fapta pe care au comis-o a adus cu ea o consecință dureroasă, pe care o veți descoase atunci când veți parcurge Victoria vulturilor.

Și că tot am ajuns la titlu, foarte rar mi s-a întâmplat să comentez unul, cu atât mai puțin cele din această serie; în proporție de 90% din toate cărțile pe care le-am citit, impresia pe care am avut-o la finalul cărții, legat de titlul pe care îl avea, era că înțelesesem mesajul și motivul pentru care autorul respectiv l-a ales. Dar uite că în acel procentaj de 10% care a mai rămas, s-a strecurat și volumul cu numărul cinci din această serie. De ce, v-ați putea întreba când este destul de clară denumirea cărții, nefiind nimic greu de înțeles? Ei bine pentru că eram ferm convinsă, când am văzut traducerea volumului – care nu a fost schimbată cu nimic față de cea originală, din engleză – că știam deja spre ce latură se îndreaptă. Dar m-am înșelat – sau cel puțin mie asta mi-a transmis semnificația lui, la finalul cărții –, deoarece a fost vorba de un alt aspect pe care, sincer, înainte nu aș fi avut cum să îl dibuiesc. Pentru că este ceva ce ține strict de volumul ăsta, fără a avea o mare legătură cu celelalte. Dar așa cum am spus, nu consider că este o semnificație bătută în cuie, ci doar impresia pe care mi-a lăsat-o mie.

A fost un volum exploziv, plin de acțiune, de tensiune și de frică, în care mult așteptata luptă cu Napoleon Bonaparte pe pământurile Angliei a început; de fapt, ca să o spun pe aia mai dreaptă, faptul că turnura pe care a luat-o povestea la finalul volumului – legată de ce s-a întâmplat cu acesta –, mă cam sperie pentru ce se va întâmpla în cartea viitoare, cel puțin. Spun asta, deoarece, în ciuda faptului că a fost un volum foarte sângeros, cu multe morți și dureros în anumite privințe, siguranța că nu a fost toată puterea lui Bonaparte aruncată în acea bătălie, mă înfricoșează. Mai sunt patru volume din serie, aproape jumătate din ce am citit până acum, deci trageți voi concluzia asupra a ceea ce s-a putea întâmpla și a întorsăturii pe care o poate lua povestea. Mie, una, îmi este foarte teamă pentru toate personajele!  Strategia pe care a avut-o corsicanul a fost categoric una mult mai inteligentă și închegată față de armata Angliei. Poate există cititori care au citit Victoria vulturilor și care ar putea să îmi întoarcă din drum ideea, spunând că ar trebui să îmi amintesc de modul de acțiune și de viclenia echipei lui Temeraire. Da, nu contest nimic și categoric că a fost una admirabilă, dar citind despre Napoleon I din istoria adevărată, acea schemă a lor cam scârțâie pentru luptele viitoare. Cum am spus – și mă repet –, până nu îl văd pe Bonaparte dispărut cu totul din serie, nu mă liniștesc. Și să nu uităm, iar aici o să menționez un singur nume: Lien. (Aduceți-vă aminte ce a făcut acest personaj!)

Lăsând la o parte toate aceste lucruri pe care le-am apreciat tot timpul în seria lui Naomi Novik – acțiunea, intriga, neprevăzutul –, nu pot să trec cu vederea un aspect pe care l-am catalogat ca fiind unul foarte important după terminarea volumului patru. Și pe care l-am așteptat cu sufletul la gură, dar pe care nu prea l-am văzut. Și aici mă refer la reîntâlnirea dintre Temeraire și Laurence. Când un dragon obsedat și foarte grijuliu cu prietenul-căpitanul lui este despărțit de el, se chinuie să afle informații despre starea lui și apoi află un zvon cum că ar fi murit, ei bine, nu reacționează așa de banal la revederea lui și categoric că nu se comportă atât de neobservat în tot timpul în care consideră că l-a pierdut. Nu când am fost învățați cu faptul că Temeraire nu este tocmai un dragon prost – oricum niciunul din seria asta nu a avut o inteligență inferioară față de a oamenilor – și care să accepte moartea lui Laurence atât de ușor. Poate că autoarea mi-ar fi împărtășit cuvintele și poate că de fapt ne-a arătat suferința lui Temeraire, doar că eu nu am văzut-o atât de intensificată. Toată acea perioadă nu am simțit-o în suflet, nu m-a emoționat. Nici nu mai știu când a început și când s-a sfârșit. A fost inexistentă pentru mine. Iar reîntâlnirea dintre cei doi, ei bine nu a fost cum m-aș fi așteptat. Relația dintre Laurence și Temeraire este unul dintre cele mai frumoase lucruri din seria asta, și când revezi pe cineva, știind că a fost acuzat de trădare – iar în secolul acela moartea era singura sentință –, ești mult mai extaziat când îl vezi. Mai ales că zvonurile cum că Laurence murise nu se datorase sentinței, ci unui alt motiv.

Cum am spus la începutul recenziei, Victoria vulturilor a fost un volum frumos – scriitura lui Novik este ceva ce categoric creează dependență –, cu acțiune cât cuprinde și cu un final absolut enigmatic, dar atât. A lipsit un aspect foarte important pentru mine, pe care l-am așteptat cu înflăcărare încă de la finalul volumului patru. Nu știu, poate sunt eu prea exigentă, poate am așteptări mult prea ridicate sau poate, pur și simplu, nu am știut eu cum să simt reîntâlnirea lor. Totul este posibil. Dar până voi ajunge să mi se răspundă la acest lucru, rămân cu această concluzie. Victoria vulturilor a fost un volum bun din punct a tuturor aspectelor, mai puțin a celui menționat mai sus. Cel mai important pentru sufletul meu. Dar aștept atât de mult cartea a șasea, deoarece teritoriile Noului Wales de Sud / Terra Australis – sau Australia, denumirea actuală –, erau pământuri neexplorate pe atunci, pline de mister și necunoscut. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu