vineri, 5 ianuarie 2018

„Din negura timpului” (Neamul Corbilor, #3) de Lavinia Călina

DESCRIEREA: După dispariția lui Nicol, Roxana încearcă să se apere de pericolele care pândesc la tot pasul, alături de noul ei grup de aliați și într-un cămin în care sentimentele de dragoste capătă noi și surprinzătoare sensuri. Însă viziunile sale devin din ce în ce mai puternice și mai greu de descifrat, iar o confruntare finală între Neamul Corbilor și celelalte Neamuri pare iminentă. Poate Roxana să readucă în tabăra sa speranța supraviețuirii, dejucând planurile finale ale Corbilor?

Magie și acțiune, răsturnări de situație, intrigi țesute de veacuri, iubiri blestemate; un creuzet al coșmarurilor devenite realitate, în care moartea pândește din colțul oricărei străzi, în ochii oricărui trecător și chiar din adâncul propriului suflet. Lupta pare să nu se termine, iar Neamul Corbilor este mai decis ca niciodată să fie cel care va câștiga supremația asupra întregii lumi.

RECENZIA: Este o coincidență foarte interesantă și frumoasă ca înainte să ai drept personaje într-o carte niște ciori  Răzbunarea ciorilor, de Leigh Bardugo –, și apoi să te delectezi cu rudele lor, corbii, aflați în Din negura timpului. Metaforic, dar nu chiar în totalitate metaforic, deoarece atât în Răzbunarea ciorilor, cât și în Din negura timpului, m-am „întâlnim” atât cu ciorile, cât și cu stoluri de corbi. Dar vă recomand, dacă nu ați citit încă niciuna dintre aceste două cărți, să încercați să o faceți, una după alta. Este un sentiment atât ciudat, cât și frumos. 

Zona Zero este singura carte stand-alone pe care a publicat-o, până acum, Lavinia Călina. (Am ales să nu introduc și Proiectul Zero, deoarece am înțeles că face parte dintr-o serie.) Doar după ce am terminat-o de citit, mi-am dat seama că acela fusese singurul sfârșit – cu obișnuitul cuvânt scris pe ultima pagină – pe care ni-l oferise autoarea, până în acel moment. Pe atunci, în afară de Zona Zero, existau pe piață doar câteva volume din Ultimul avanpost și Neamul Corbilor, pe niciuna dintre cele două fiind pus acest lacăt sfârșit. În afara faptului că fusesem surprinsă de finalul pe care ni-l oferise Zona Zero, realizasem, totodată, că nu voi mai avea cum să aștept o continuare, deoarece nu avea să mai vină una. Și a fost așa, cam ca un mic trăsnet care m-a trezit la realitate, deoarece, învățată de la cele două serii, cum că terminam un volum, ca apoi să am de așteptat continuarea, mă simțeam puțin ciudat din cauza situației în care mă aflam. Sunt convinsă că v-ați dat seama de ce am adus în discuție Zona Zero tocmai aici – care nu are nicio legătură cu Neamul Corbilor, în afară de plasarea în România. Pentru că și această poveste s-a sfârșit. Și poate că îmi pare rău și mai mult, deoarece nu a fost o carte pe care să o fi așteptat jumătate de an – sau cât i-a luat Laviniei să scrie Zona Zero –, ci povestea s-a întins pe trei ani de zile.  (Din acest punct de vedere, urăsc seriile!) Corbii, și celelalte Neamuri, se pare că au plecat pentru totdeauna. (Lavinia! Nu ne dai o veste frumoasă prin care să ne anunți să o să faci încă o serie, un spin-off la Neamul Corbilor? Nu de alta, dar există niște ramuri acolo, în ultimul volum, care au mult potențial.)

După ce mi s-a oprit firul la finalul volumului doi Blestemul zorilor –, a trebuit să fiu răbdătoare și să aștept ceva timp pentru ca această ruptură să fie reparată. Pentru că a fost un final destul de brutal, din punctul meu de vedere, așa că nu știam dacă să mă aștept la un început, pentru Din negura timpului, liniștit sau cel puțin pe jumătate la fel de agitat. Nu știu cum s-a întâmplat – poate valul de cărți pe care l-am citit după terminarea celei de-a doua părți –, dar după ce am parcurs ca jumătate din primul capitol, nu știam de unde să iau ce se întâmpla acolo și unde să îl plasez. Mă simțeam puțin în ceață, încât îmi trecuse prin minte că poate ar trebui să mă opresc și să recitesc Blestemul zorilor, sau măcar să recurg la câteva recenzii de pe Goodreads; cu toate că finalul nu îmi rămăsese la fel de străin. Dar m-am încăpățânat și am continuat în acel fel, ca peste câteva zece de pagini să ajung singură să îmi limpezesc mintea. A fost puțin ciudat, deoarece nu mi s-a întâmplat cu nicio altă carte – ce ține de vreo serie – de-a Laviniei Călina, așa că nu prea știam cum să reacționez.

Neamul Corbilor se pare că a fost din ce în ce mai sigur pe puterile pe care le avea – și pe vicleșugurile conducătorului –, pentru a face tot posibilul ca ceea ce își dorea Radu să devină realitate. Pe tot parcursul volumului s-a dat o călătorie nebună, vijelioasă și foarte periculoasă între Corbi și aliații lor, și celelalte Neamuri care nu erau de acord, sub nicio formă, cu ceea ce își dorea atât de mult Radu. Cu toate că, de cele mai mult ar fi trebuit să mi se pară crud și nemilos ceea ce conducătorul Corbilor făcea, m-am simțit puțin prost că mila pentru anumite personaje care intrau în vizorul lui, nu prea exista. Înțelegeam că uneori devenea exagerat sau poate se comporta puțin cam copilăresc prin modul cum vorbea cu așa-zișii lui dușmani sau cum reacționa, dar nu într-atât de mult încât să ajung să îl urăsc și îi doresc moartea. Poate pentru că, de la început, încă din Copiii întunericului, simțisem o afinitate, o atracție pentru el ca personaj, așa că mi-a fost cam dificil să-l privesc într-un alt mod, decât în celelalte două volume. Recunosc, am fost puțin în contradictoriu cu el, în anumite situații, și poate că a scăzut puțin în ochii mei – astfel că Alex din Ultimul avanpost a ajuns din nou pe primul loc în preferința mea, când vine vorba de personajele Laviniei Călina –, dar nu am cum să fiu de acord cu ceilalți cititori care își manifestă supărarea pentru faptul că autoarea s-a comportat mult prea blând cu el în acest volum. Încă îmi place de el foarte mult, așa că sufletul nu îmi permite să fiu în aceeași tabără cu alți cititori.

Surprinzător a fost, în acest volum, modul cum autoarea ne-a jucat puțin pe degete în unele situații. (Magie de vrăjitoare! Ce pot să spun? Personajele i-au dat puțin din puterea lor.) Cu toate că, în unele momente am putut să îmi dau seama de dinainte ca vreun personaj să dezvăluie acel lucru, ideea în sine a fost neașteptată, așa că am apreciat foarte mult. Pe de altă parte, aspectul care m-a determinat să îi scad acestui volum o stea – astfel că pe Goodreads are doar patru –, a fost faptul că l-am simțit puțin grăbit, în unele momente. Mi-aș fi dorit ca în acele clipe, autoarea să mai zăbovească acolo unde se afla cu acțiunea, deoarece consider că s-ar mai fi putut adăuga scene, elemente. Cum ar fi bătălia pe care au dat-o. A fost interesant cum s-a desfășurat acțiunea, dar până la final mi-a dat impresia că totul s-a desfășurat precum o pocnitură din degete; nu prea am avut timp la dispoziție să îmi dau seama ce se întâmpla. Lavinia Călina având un stil de-a scrie care se citește rapid – și este foarte de apreciat că se gândește să nu plictisească cititorul –, reușești să termini cartea într-un timp foarte scurt. Nici nu cred că mi-a luat mai mult de jumătate de zi să parcurg Din negura timpului. Per total acțiunea a fost la o cotă mult mai ridicată, față de celelalte volume, secretele nu au dorit să stea la distanță de personaje, trădările nici atât, iar moartea putea să vină de oriunde.

De ar fi să recitesc Copiii întunericului – fără a ști ce se întâmplă în celelalte două volume –,  ca apoi cineva să mă întrebe cum aș reacționa dacă Nicol s-ar schimba destul de mult, încât să nu mai fie acea fată atât de vulcanică, devenind, în schimb, puțin mai docilă, mai înțelegătoare și un mai bun ascultător, nu prea aș ști ce să zic. Probabil că aș spune: nu o să se întâmple asta! Nicol a evoluat foarte mult din cum am descoperit-o în Copiii întunericului și din cum am (re)descoperit-o în Din negura timpului. A rămas aceeași fată independentă, care știe să iasă dintr-o situație limită, dar datorită anumitor circumstanțe, am reușit să o privesc și într-un alt mod. Țin minte că la Târgul de Carte Gaudeamus, Lavinia Călina a spus la lansare că evoluția Roxanei – dacă țin bine minte și pentru că nici ea nu a rămas aceeași – a fost oarecum oglindirea prietenilor pe care i-a avut autoarea de-a lungul vieții. În acel moment mi s-a părut ceva comic, dar apoi, după ce am stat puțin și m-am gândit – plus în timp ce citeam Din negura timpului –, mi-am dat seama că nu este chiar așa de amuzant, ci un mod de a te inspira foarte interesant. Dacă în primul volum, și chiar puțin și în al doilea, tindeam mai mult să mă îndrept spre Roxana, când venea vorba de care dintre cele două îmi plăcea cel mai mult, acum nu mai știu ce să mai cred. Alegerea a devenit foarte dificilă.

În celelalte cărți pe care le-am citit de-ale Laviniei Călina, exista un procent mult mai mare de violență fizică și verbală – nu sunt vreun vreun judecător care dă vreo sentință, dar toți cei care am citit măcar o carte de-a autoarei, știm că folosește un limbaj autohton –, și o doză mai mare de întuneric, ca să o spun așa, în Din negura timpului am primit mai mult din opusul acestora. Pentru că momentele de romantism, acele clipe de intimitate dintre anumite personaje, au existat într-o proporție mult mai mare. Nu vreau să o pun pe seama faptului că acesta a fost un ultim volum și că personajele știau că avea să vină o bătălie crâncenă și că nu erau siguri dacă vor supraviețuii la final, deoarece nu au dat impresia de așa ceva. M-am bucurat mult pentru acele momente și speram mereu ca finalul volumului să nu lase ca totul să fie doar o amintire tristă în memoria unuia dintre ei. Acum, ce s-a întâmplat cu adevărat, numai citind veți putea să aflați. 

Și uite cum încă o serie își dezvăluie sfârșitul, fără a ne mai da ocazia să mai așteptăm vreo continuare. Și cu toate că acele așteptări erau, uneori, foarte apăsătoare, parcă le-ai prefera pe ele de zeci de ori, în locul acestor momente atât de triste. Și când mă gândesc că și Ultimul avanpost o să își afle finalul anul acesta – prin intermediul volumului patru, ЯEvoluții –, tristețea devine mult mai copleșitoare. Dar cel puțin mă consolez cu gândul că se va întâmpla abia la Târgul de Carte Gaudeamus, ceea îmi mai știrbește puțin din dorința de a nu afla sfârșitul. Cu toate că nici nerăbdarea și curiozitatea nu prea sunt potolite, așa că toate ajung să se bată cap în cap. Dar revenind la Neamul Corbilor – pentru că de Ultimul avanpost voi mai avea ocazia să vorbesc –, a fost o trilogie pe care am primit-o cu brațele deschise, în ciuda incompatibilității mele cu vrăjitoarele pe care nici acum nu prea o simt mai prietenoasă. Dar parcă – datorită poveștii lui Nicol și a Roxanei – reticența mea nu mai este una atât de puternică; așa cum a reușit să se mai diminueze și când citeam Ultima vrăjitoare din Transilvania. Deci presupun că orice gen de carte poate fi citit chiar și de un morocănos, atâta timp cât o găsește pe cea potrivită. Acum să purced a aștepta și alte proiecte de-ale Laviniei Călina

2 comentarii:

  1. Există totuși un prequel la Zona Zero, se numește Proiectul Zero, dar e apărut la altă editură.

    Și eu sunt destul de reticentă când e vorba de cărți cu vrăjitoare, dar după recenzia ta, voi adăuga seria pe wishlist ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Știu Proiectul Zero, este apărută la editura Librex. Am citit cartea, doar că nu am mai apucat să îi scriu recenzia.

      Sper să îți placă!

      Ștergere