marți, 30 ianuarie 2018

„Warcross” (Warcross, #1) de Marie Lu

DESCRIEREA: Pentru milioanele de utilizatori care se loghează în fiecare zi, Warcross nu e un simplu joc, ci un mod de viață. Obsesia a început cu zece ani în urmă, iar gruparea de fani s-a întins acum pe întregul mapamond. Unii se grăbesc să scape de realitate, iar alții speră să facă profit. Zbătându-se să supraviețuiască, tânăra hackeriță Emika Chen lucrează ca vânător de recompense, urmărind jucători care pariază ilegal pe Warcross. Dar competiția este nemiloasă, iar supraviețuirea, deloc ușoară. Ca să facă rapid rost de bani, Emika își asumă un risc și intră ilegal în jocul de deschidere al Campionatului Internațional de Warcross, însă alunecă accidental în plină acțiune și se transformă peste noapte în subiect de senzație.

Convinsă că va fi arestată, Emika este șocată când, în schimb, primește un apel de la misteriosul creator al jocului, tânărul miliardar Hideo Tanaka. Oferta este de nerefuzat: el are nevoie de un spion în turneul de anul acesta, pentru a descoperi originea unei probleme de securitate, și dorește ca Emika să preia acest rol. Cât ai clipi, tânăra e transportată la Tokio și aruncată într-o lume a faimei și bogăției, la care îndrăznise numai să viseze. Curând, însă, investigațiile sale dezvăluie un complot sinistru, cu urmări grave pentru întregul imperiu Warcross.

În acest thriller SF, autoarea Marie Lu creează o lume captivantă, fermecătoare, în care să alegi în cine să ai încredere poate fi cel mai periculos pariu dintre toate.

RECENZIA: De fiecare dată când mă apuc să citesc un Science Fiction, am emoții. Fie că este unul Young Adult – unde se încadrează și Warcross –, fie un clasic, tot timpul există o ușoară reticență și o temere care mă determină să mă dau mereu cu un pas înapoi, atunci când am în gând ideea că aș vrea să încep cartea respectivă. Poate că aceste emoții se datorează și faptului că, sinceră să fiu, nu prea am citit Science Fiction la viața mea – singurul clasic fiind Arthur C. Clarke , și cum este un gen nu tocmai ușor de digerat, în care mintea îți este pusă destul de mult la contribuție, fiind nevoit să ai și o atenție concentrată cam la toate detaliile, cred că este un sentiment perfect normal. În afară de Young Adult-uri care, în general, sunt mai ușor de disecat, sunt un novice. Și cu toate că nu prea am avut ghinionul să dau peste SF-uri care să nu îmi transmită nimic, pe care să nu le fi înțeles chiar deloc, acea frică încă există adânc înrădăcinată în mine. Îmi place genul, dar nu cred că este pentru oricine; referindu-mă atât la cititori, cât și la scriitori, când își aleg să scrie o carte care să se încadreze în această sferă. Îți trebuie multă, multă documentare pentru a reuși să creezi un Science Fiction bun! (Din perspectiva mea, da, Warcross a fost o carte de genul care a fost bine scrisă, chiar și pentru înțelesul novicilor.)

Aveam în plan să citesc cărțile lui Marie Lu, din momentul în care am aflat de trilogia Legend, acum câțiva ani. Dar până să ajung să o citesc – știu că a fost publicată și la noi, dar nu mai țin minte la ce editură –, interesul pentru ea a cam scăzut. Dar nu a constituit niciun inconvenient pentru a nu-mi dori să am în bibliotecă ceva scris de ea. Iar în momentul în care am aflat de Warcross, de faptul că urma să apară și la noi, și am citit despre ce era vorba în carte, am spus că pe aceasta nu trebuie să o mai ratez. Mai ales că mi se părea a fi mult mai interesantă față de ce aș fi găsit în cealaltă poveste. Că am avut dreptate, nu am de unde să știu, având în vedere că nu am citit Legend, și sincer, așa cum am mai spus, nu prea mă mai atrage subiectul. Dar de Warcross categoric că o să mai scriu, având în vedere că îmi doresc să citesc și continuarea, deoarece mi-a plăcut foarte mult ceea ce mi-a oferit Marie Lu. Iar un alt motiv pentru care mi-am dorit să citesc cartea asta este pentru că, ei bine – și nu am putut să nu fiu influențată –, cuvintele lui Leigh Bardugo de pe prima copertă nu prea au reușit să mă țină departe. Și având în vedere că ea este unul dintre autorii mei preferați și că am foarte mare încredere în recomandările pe care le face, restul a venit de la sine. 

Se pare că, din ce am scris mai sus, ar reieși să am început cu sfârșitul, dar mai am multe de scris despre cartea asta, așa că nu am cum să închei aici. Modul cum a fost creată lumea din Warcross mi-a adus puțin aminte de filmul Ghost in the Shell (Spiritul din cochilie), în care joacă Scarlett Johansson, mai ales scenele în care era descris orașul Tokio. Și nu a fost un punct slab, deoarece mi-a plăcut enorm de mult filmul, la fel de mult fiind atrasă și de imaginile vizuale de-a dreptul scoase dintr-o lume anime, ce făceau parte din ecranizare. Așa că faptul că mi-a adus aminte de film, pentru mine a fost frumos. La fel și Campionatul Warcross, care m-a dus puțin cu gândul la meciurile de vâjhaț, din Harry Potter, și chiar cred că Marie Lu a avut drept inspirație acele scene, deoarece s-a adus de multe ori în discuție, de-a lungul cărții, seria asta. Și mi s-a părut foarte frumos, datorită faptului că – din câte mi-am putut da seama –, acțiunea din Warcross s-ar petrece cu destul de mulți ani după perioada noastră, ceea ce m-a determinat să mă simt puțin bătrână, comparându-mă cu acea lume, văzând că personajele aminteau de povestea lui Harry. 
Moartea are un obicei cumplit să taie drept fiecare linie pe care ai trasat-o între prezentul și viitorul tău. Linia care duce către felul în care tatăl tău îți umple camera de cămin cu flori în ziua absolvirii. Către rochia de mireasă pe care ți-o creează. Către cinele în compania lui, acasă la tine, în fiecare duminică atunci când fredonatul lui afon te face să râzi atât de tare, că-ți dau lacrimile. [...] Moartea nu mi-a oferit nimic spre care să îmi îndrept furia. Tot ce puteam face era să cercetez cerul.
Speram să îmi placă Warcross – nici nu vă puteți imagina cât m-am rugat să se adeverească dorința mea –, așa că am rămas foarte încântată să realizez, pe parcurs, că nu doar eram foarte atrasă de poveste, dar îmi era foarte greu să las cartea din mână. Și de la un timp se întâmplă destul de rar astfel de momente care, efectiv îmi creează o bucurie enormă în suflet. Să fiu atrasă sută la sută de o poveste, fără a mai fi conștientă de ce se întâmplă în jurul meu. Să fi fost ideea de joc – ceva nou pentru mine într-o carte –, să fi fost stilul foarte flexibil al autoarei, povestea protagonistei sau pur și simplu lumea creată, nu am cum să spun mai exact, dar cert este că m-a surprins plăcut, și cred că ăsta este singurul lucru care contează, până la urmă. Iar ceea ce a scris Sabaa Tahir pe ultima copertă, cum că – și citez „Warcross nu se compară cu nimic din ce ați citit înainte. [...]”, nu poate decât să mă determine să o aprob întru totul.  

Dacă ar fi să aleg un personaj care să îmi fi plăcut cel mai mult – în afară de Emika pe care am îndrăgit-o din prima secundă –, și știu că ar părea evident, dar personalitatea lui Hideo Tanaka nu are cum să nu te fascineze. Nu când nu ești un cititor împătimit al personajelor întunecate, într-o anumită privință, și care îți oferă din interiorul lor, câte o bucățică minusculă. Bucățică ce nu poate decât să îți alimenteze dorința de a afla cât mai multe. Iar ceea ce îți va dezvălui Hideo, nu este deloc ușor de digerat, dar foarte ușor de înțeles și cred că la fel de acceptat. Am rezonat foarte mult cu povestea lui, cu motivul pentru care a creat jocul, dar și cu el, în general. Pentru că a fost un personaj pe care l-am admirat foarte mult – poate mai mult și față de reușita protagonistei de a supraviețuii în toți acei ani, într-o lume nu tocmai blândă –, deci vă puteți imagina cât de curioasă sunt de ce se va întâmpla cu el în volumul doi. Pe lângă cei doi, nu pot spune că celelalte personaje mi-au oferit motive pentru a nu le plăcea, deoarece nu cred că a existat unul pe care să nu-l fi considerat important și bine așezat în carte. În privința asta nu aș avea nimic de obiectat. De fapt, nu am nimic rău de spus despre Warcross, reușind să mă surprindă și să mă încânte la modul fără cusur.  

Viața pe care a trăit-o Emika înainte de a intra, cu adevărat, în intriga volumului, tot prin ceea ce a trecut de-a lungul timpului, dar și legătura mult mai intensă – față de ce s-a lăsat să se vadă – pe care am descoperit-o între ea și Hideo, au creat un amalgam de sentimente pe care cu greu am reușit să mi le țin în frâu. Secretele care au planat între personaje, de la prima și până la ultima pagină, acea atmosferă pe care consider că o întâlnești doar într-o carte științifico-fantastică, jocul tensionat de Warcross și acea dependență de aparență perfecțiune pe care ți-o conferă lumea creată de Hideo, toate au reușit să formeze o poveste care va ține în suspans cititorul, la fiecare filă întoarsă. Și cred că și eu, la rândul meu, am devenit dependentă; disperată să aflu continuarea acestei serii, care, din câte am observat, încă nu deține un volum doi.  

Marie Lu ne-a oferit nou, cititorilor, o poveste pe care nu voi putea să o uit prea curând. Un științifico-fantastic pe care sunt sigură că îl poate citi oricine, iar asigurarea vine de la un cititor de acest gen – așa cum am mai menționat la începutul recenziei –, la modul novice. Toate elementele ce țin de lumea virtuală, de acele denumiri pe care, în mod normal, le-ai face legătura mai greu, sunt foarte ușor de înțeles și de conectat. Nu am întâmpinat nicio dificultate în această privință, problemă cu care mă confrunt mereu atunci când mă apuc să citesc o astfel de carte; temere pe care o simt chiar de dinainte de a mă apuca de ea. Așa că, dacă sunteți și voi în aceeași oală cu mine, când vine vorba de cărțile științifico-fantastice, vă garantez că nu aveți de ce să vă înspăimântați. Și oricum, în general SF-urile Young Adult nu sunt atât de complexe la acest capitol. Sper să apară cât mai repede volumul doi, deoarece, după modul cum s-a încheiat Warcross – nu mi-aș fi imaginat în veci posibilitatea asta –, nu ai cum să reziști foarte mult fără a te conecta din nou cu jocul. 

luni, 29 ianuarie 2018

„Dresoarea” de Cristina Nemerovschi

DESCRIEREA: Ludmila, o tânără dresoare de lei și tigri din Ucraina, vine să lucreze la circul din București. Cu multe speranțe, dar și cu un trecut tulburat și apăsător, ea împrumută prenumele celebrei Lidia Jiga, a cărei poveste o fascinează.

În ciuda pasiunilor pe care le stârnește, de la insistentul Marius și temperamentalul Iuri, până la un admirator secret care îi lasă flori în fiecare zi la intrarea în circ, în sufletul dresoarei pare a fi loc pentru o singură persoană: sora ei, Oksana, dispărută după un accident ce a marcat viața tuturor celor apropiați. Deși o bănuiește pe Oksana că este vinovată pentru accident, Ludmila nu vrea decât să-și reîntâlnească sora și să o ierte.

Demonii interiori scot însă colții pe nepregătite, iar trecutul revine violent și pustiitor, amenințându-i viața. “Ludmila, unde ai fost între 15 și 16 ani?” este întrebarea care o bântuie.

Un thriller psihologic captivant despre împăcarea cu propriul sine, traume negate, bucuria de a trăi, pasiune și libertate.

RECENZIA: De Lidia Jiga – dresoarea care a inspirat-o pe Cristina Nemerovschi să scrie cartea de față, țin minte că mai auzisem de câteva ori. Nu într-un mod care să îmi spună foarte multe despre ea, dar știu sigur că numele ei nu este unul de care să fi auzit, pentru prima dată, în romanul Dresoarea. Cunoșteam modul cum murise, dar sinceră să fiu, la acea perioadă nu mă atrăsese atât de mult povestea ei, încât să mă determine să caut mai multe informații despre viața pe care a avut-o. Dar acum, după ce am lecturat cartea Cristinei, atât pe parcursul ei, cât și la final, nu m-am putut abține să nu caut pe internet mai multe amănunte despre adevărata Lidia Jiga. Despre cine a fost, unde s-a născut și cum a fost parcursul ei, în toți acei ani; atât cât a reușit să îmi ofere cotloanele internetului.

Și cu toate că Dresoarea a fost inspirată din povestea Lidiei Jiga, aceasta nu vorbește – la modul direct, cel puțin – despre regretata dresoare, ci despre viața Ludmilei, o tânără venită dintr-un sat din Ucraina; nu Rusia, așa cum tot credeau anumite personaje din carte. Pentru că Ucraina nu este Rusia! O Ludmila cu care m-am identificat și eu, în anumite privințe, o durere pe care o simt și eu în suflet, doar că nu la acea intensitate pe care a suferit-o aceasta și categoric nu din aceleași motive. Am citit cam toate cărțile pe care le-a publicat, până acum, Cristina Nemerovschi, așa că, din perspectiva mea, consider că Dresoarea a avut în spate al doilea cel mai dureros trecut, după cele întâmplate în Rockstar. Sunt conștientă că nu ar trebui să facem un clasament în privința durerilor, deoarece din orice categorie ar face ea parte și la ce s-ar raporta, fiecare privește altfel suferința. Dacă pentru mine pierderea unui papagal – pe care l-am crescut și cu care mi-am petrecut mare parte din viață – este una extrem de dureroasă, pentru altcineva nu poate însemna nimic altceva decât moartea unei simple păsări. Durerea vine sub orice formă, din orice direcție și de la oricine și orice, doar că fiecare o percepe într-un alt mod, unii reușind să treacă peste ea cu o mai mare ușurință, în timp ce alții suferă ani și ani de-a lungul vieții lor, până să ajungă să mai amelioreze din ea. Dar niciodată nu este uitată și ștearsă din interiorul nostru, rămânând acolo precum o cicatrice pe care o vom vedea imprimată pe piele, pentru tot restul vieții. 
Nu aveam mulți prieteni. Nu mi-i doream. Îmi era greu să rămân mereu prezentă și implicată într-o relație de prietenie. Aveam prea mulți demoni. Scoteau colții prea des. De asta, căutam mereu oameni care să nu aibă așteptări mari de la mine, să nu-mi ceară marea cu sarea.  
Pe tot parcursul cititorii romanului, nu m-am gândit deloc la această idee, dar acum, în timp ce scriu recenzia, nu pot să nu o asemăn puțin pe Ludmila cu Storm din Rockstar. Amândoi au pierdut pe cineva, amândoi au fost înconjurați de o mulțime de persoane care îi admirau și le iubeau munca și dăruirea pe care o aveau, dar nu pot să nu privesc puțin și la faptul că tot îi simțeam singuri. Parcă exista mereu o fărâmă de singurătate în interiorul lor, ca și cum acea pierdere atât de adâncă înrădăcinată în sufletul lor, nu le-a mai dat acea dorință de a se bucura cu totul pentru oamenii minunați cu care erau înconjurați. Cine știe, poate că a fost doar în capul meu, Cristina Nemerovschi neavând deloc gândul de a ne transmite asta, dar eu am simțit acea barieră între cei doi și restul lumii. Și cu atât mai vie am simțit-o în Dresoarea, poate pentru că este mai proaspătă în mintea mea. Cu toate că o avea pe leoaica Shakira și pe tigrul Ruslan – cred că singurele ființe în care putea avea încredere necondiționată și la care ținea fără limite –, acea umbră o simțeam uneori în replicile ei, în modul cum își aducea aminte de anumite întâmplări din trecut și de acel accident care a schimbat-o și a marcat-o groaznic de mult. 
[...] Până la urmă, cu toții murim, iar moartea e doar un moment, pe când viața e o serie de alegeri  mai important este cum trăim decât în ce fel murim. 
Trecutul Ludmilei este unul care nu poate fi scos din vreo poveste imaginară – cu toate că Dresoarea este, până la urmă una –, deoarece cu toate că nu cred că sunt la o intensitate atât de mare, astfel de monștrii care nu au pic de remușcare și care ar face orice pentru o sticlă de băutură în plus, dar și oamenii nevinovați care au avut ghinionul să se nască în niște familii îngrozitoare, sunt mai peste tot. Iar toate cazurile pe care le aflăm de la televizor fac ca tot ce s-a întâmplat cu aceasta, în acei ani, să pară cu atât mai real și mai oribil de imaginat. Și cu toate că a trecut printr-o traumă, a reușit să nu se lase doborâtă de ea într-un mod absolut de admirat, precum un exemplu pe care ar trebui cu toții să îl luăm în considerare. Iar acest aspect a fost unul – dintre multele altele – care m-a determinat să ajung la concluzia că mi-a plăcut foarte mult de ea și că nu este un personaj pe care să îl uiți prea ușor; pur și simplu mintea nu cred că ți-ar putea da voie.   

Lumea magică a circului, pe care am ajuns să o descopăr în perioada din clasele primare, unde mergeam cu doamna învățătoare, de două ori pe an la Circul Globus, care pe atunci – copil fiind, mic care mi se părea că totul este uriaș – priveam minunata clădire cu o uimire care îmi oferea numai emoții și nerăbdare. (Dar și acum, sinceră să fiu, ori de câte ori trec prin fața circului, îmi doresc să mai simt aceleași sentimente pe care le trăiam, de fiecare dată, pe atunci, doar că, din păcate, nu am mai trecut pragul Circului Globus de ani și ani. Și acum, după ce am citit Dresoarea, parcă îmi pare și mai rău, determinându-mă să îmi doresc să revin să stau pe acele scaune și să mă bucur de fiecare moment magic pe care mi le ofereau clovnii, acrobații, dresorii și alți și alți oameni de acest gen.) Așa că, prin intermediul cărții Cristinei Nemerovschi, în afară de a descoperi o poveste frumoasă, emoționantă și tristă pe alocuri, am reușit să îmi aduc aminte de o perioadă minunată a copilăriei mele. Plus că am privit totul de cealaltă parte a cortinei, prin ochii unei dresoare speciale, care consider că mulți ar trebui să îi citească povestea.
Începusem încă de atunci să-mi dau seama ce greu de dus sunt rănile și cum pot distruge nu numai viața ta, dar și pe a celor din jurul tău. Mă gândeam că pe lume ar trebui să rămână fie oameni care nu au avut niciodată răni, fie cei care au învățat cum să și le vindece.  
Cartea a fost o continuă alternanță între trecutul plin de dezamăgiri, tristețe și nefericire, și între prezentul care oferă speranță către un viitor și mai bun, față de ceea ce i se oferea, în acel moment, Ludmilei. Descoperirea de noi iubiri, de prieteni mai mult sau mai puțin de încredere, dar și de oameni care consideră că merită mai mult față de ceea ce primesc. Nu am putut să nu mă simt total amuzată de situația lui Marius și de insistența de-a dreptul comică – pe de o parte – și absolut penibilă – pe cealaltă parte. Să ajungi să consideri că tu știi mai bine ce își dorește cel de lângă tine și că doar tu îi poți dicta persoanei pe care presupui că o iubești, fără a crede decizia pe care a luat-o, mi se pare de-a dreptul rușinos, denotând o gândire învechită și ușor influențabilă. Dar a fost un personaj hilar prin prostia lui și hazliu prin replicile pe care le dădea.
[...] Bine că nu exista un portret fermecat al meu pe undeva, ca al lui Dorian Gray, pe fața căruia să se imprime toate luptele duse în suflet, atât cele pierdute, cât și cele câștigate. Ar fi fost atât de brăzdat de linii, încât nici nu mi-ai mai fi putut distinge trăsăturile sub întreaga rețea de greșeli, traume, dureri. 
Dresoarea a fost – pentru mine – despre renaștere, despre puterea de a te confrunta cu demonii trecuți și de a învinge tot ceea ce îți este nociv în viață. Despre o istorie într-un trup prezent (dacă ne raportăm și la Lidia Jiga), despre descoperirea de noi lucruri pe care nu le știai despre propria persoană, dar și despre o carte în urma căreia lectura ei îți conferă o stare mai bună la parcurgerea ultimei foi. Mie asta mi-a transmis Dresoarea, pe care am reușit să o citesc într-un timp relativ scurt, parcurgând-o foarte ușor datorită stilului atractiv al Cristinei Nemerovschi, actual și potrivit pentru orice cititor. 

Cu toate că a fost povestea Ludmilei – în principal –, o poveste cu tentă psihologică, în unele momente parcă m-a determinat să cred că și alte personaje aveau părțile lor în care se găseau tulburări, traume și durere. Iar un exemplu ar fi Asid, un tânăr care a avut atât de multe de oferit pe parcursul cărții, un personaj imprevizibil și deosebit. Dar ar mai fi și alții, dar pe care prefer să îi las în urmă, fără a-i menționa, deoarece nu doresc să știrbesc plăcerea de a-i descoperii de unii singuri. 
Am citit într-o carte că depresia e ca atunci când ești prins pe loc, și nu mai poți face nicio mișcare – nu-ți mai dorești să mergi nicăieri, dar ți-ai dori să-ți dorești. Ești ca într-o gară, și treburile pleacă sau vin, oamenii se urcă în ele, dar tu doar stai și privești. Ești viu, dar într-un fel nu ești. Ești aici, dar într-un fel nu ești.  
Toate cărțile Cristinei Nemerovschi transmit câte un mesaj unic, dar în fiecare scriitoarea sunt sigură că dorește să ne spună că puterea, lupta, încrederea și oamenii potriviți, pot să țină departe monștrii din trecut, fără a ne distruge viața pe care ne chinuim atât să ne-o clădim. Că orice suferință am avea, dacă nu suntem înconjurați de oameni toxici care să ne reamintească încontinuu lucruri care să ne tragă înapoi – fără a ne încuraja să facem ceea ce ne dorim cel mai mult –, putem să o înfrângem. Să nu ne pierdem speranța, deoarece oamenii frumoși și valoroși pot apărea oricând și de oriunde, iubindu-ne fără a ne băga în față vreo condiție, și că orice barieră poate să fie de pătruns. 

miercuri, 24 ianuarie 2018

„Traficantul de umbre” de Monica Ramirez

DESCRIEREA: Francez prin naștere, Laurence-Jacques Fournier nu s-a considerat niciodată ca aparținând unei anumite naționalități. Laurence e o pasăre rară și liberă. Ca lider al unei rețele internaționale de hoți de elită fură bijuterii și obiecte de artă, secrete politice și industriale, proiecte militare secrete și armament. Toate extrem de profitabile pe piața neagră.

Laurence și-a stabilit cartierul general la Bruxelles pentru un motiv foarte bun: în calitate de sediu al Uniunii Europene şi NATO, Bruxelles este un mega-oraş european cu mentalitate de Babilon la scară redusă, o metropolă internaţională în care se intercalează un amalgam de limbi, culturi şi tradiţii. Pe lângă variatele stiluri arhitecturale, Bruxelles găzduiește peste optzeci de muzee, numeroase atracţii turistice, o viaţă de noapte trepidantă și cel mai mare depozit de armament din Europa de Vest. Ceea ce devine extrem de interesant pentru Laurence şi grupul său de hoţi.

Activitățile lor atrag însă atenția unei organizații secrete și puternice, probabil gardianul din umbră al UE. Nu știe nimeni cui îi este subordonată, nu se știe nici măcar dacă există cu adevărat. La un moment dat, Belgia și Austria sugeraseră crearea unui Serviciu de Informații al Uniunii Europene după modelul CIA–ului, dar, ca de obicei, guvernele statelor membre nu ajunseseră la un acord comun în ceea ce privește schimbul de informații și modul de colaborare. Așa că, cel puțin în mod oficial, propunerea fusese respinsă. Și totuși... 

Într-o lume a secretelor întunecate, mai există loc și pentru iubire?

RECENZIA: Mi-am dat seama zilele astea că nu ar trebui să mă mai sperii atât de mult de faptul că intru în sesiune și nu voi mai putea să citesc nimic în această perioadă. Dacă știi cum să îți organizezi zilele, consider că o oră tot poți fura din timpul pentru învățat (oricum nu poți și nu e nici indicat să nu iei pauze pentru a te mai destinde). Înainte îmi formasem o regulă prin care luasem hotărârea să nu mai încep nicio carte la puțin timp înainte să intru în sesiune, deoarece dacă nu aș fi putut să o termin de citit până atunci, aș fi stat cu gândul la ea, săptămâni în șir. Dar se pare că, în ciuda faptului că nu m-am putut abține și m-am apucat de Traficantul de umbre, nu m-a distras așa cum m-aș fi așteptat la început. A fost totul în regulă, mai ales că – cu toate că a fost o carte despre spionaj, în care trebuia să îți pui mintea la contribuție pentru a desluși anumite mistere – s-a putut citi foarte ușor. Din cauza asta am și reușit să o termin de citit atât de repede și chiar mi-a conferit relaxeze și a putut să mă încarce cu ceva energie. 

După ce am încheiat povestea din Traficantul de umbre, am intrat pe Goodreads – ca de fiecare dată când se întâmplă asta – pentru a-i da o notă și am spus că dacă tot mă aflu acolo, să citesc și câteva recenzii ale celorlalți cititori. Eram curioasă ce le-a transmis lor cartea și dacă au fost pe aceeași lungime de undă cu senzațiile pe care mi le-a oferit mie. Singurul lucru pe care o să îl menționez legat de asemănarea dintre majoritatea și mine a fost faptul că, într-adevăr, mi-a adus aminte de seria „Alina Marinescu”. Și nu a fost un lucru de condamnat, ceva care să nu îmi placă. Cum seria respectivă a fost – și este, de ce să mint – una dintre seriile mele preferate, simțeam un ușor dor pentru lumea de acolo, așa că Traficantul de umbre a picat numai bine. Bineînțeles că am considerat că seria a fost mai complexă în privința personajelor și a întregii organizații, și puțin mai complicată în cazul anumitor aspecte, dar m-am bucurat de lecturarea acestui roman de parcă aș fi citit pentru prima dată despre spioni, asasini și această lume atât de ascunsă, dar totodată la vedere.

În Traficantul de umbre avem de a face cu un hoț de elită, cu un geniu al șiretlicului și al imprevizibilului, un bărbat care luptă până la moarte pentru tot ceea ce își propune să aibă și nu renunță – cu niciun chip – în fața obstacolelor. Un hoț al întunericului cu chip de prinț al luminii, ca să o spun așa. După descrierile din carte pare a fi un bărbat care, la prima vedere, nu ar fi ceea ce este, că niciodată nu te-ai fi gândit că un asemenea om ar ascunde în interiorul lui asemenea secrete, atâtea morți săvârșite și atâta duritate în gândire. Dar, până la urmă, știm cu adevărat cum sunt cei de lângă noi? Îi cunoaștem așa cum pretindem că o facem? Pentru că întrebările acestea se pliază atât de bine pe povestea lui Laurence, pe ceea ce le relatează celor apropiați pentru a-și ascunde adevărata identitate, încât foarte rar ajunsesem că cred ceea ce spunea acesta. Mă gândeam: oare acum spune adevărul, oare chiar nu a făcut lucrul ăsta, sau doar este o asigurare fără nicio garanție? Dacă stau puțin să mă gândesc, după ce am scris aceste propoziții, cred că acesta ar fi motivul principal pentru care îmi plac atât de mult genul acesta de cărți. Chiar dacă povestea ar fi povestită la persoana întâi, când gândurile personajului care narează sunt singurele care îți apar în fața ochilor, nici atunci nu ai fi complet sigur dacă spune adevărul sau nu. Iar în Traficantul de umbre, când totul a fost relatat la persoana a treia, cu atât mai mult am fost și mai suspicioasă.  

Că a fost mai mult un roman de acțiune sau de dragoste, cred că aici depinde de cititor. Pentru mine, în prima parte nici nu l-am considerat ca fiind deloc romantic, dar pe mai departe, într-adevăr, elementele romantice au fost tot mai prezente. Dar așa cum am spus, consider că fiecare îl percepe exact așa cum dorește. Dacă cititorul este unul iubitor de povești de dragoste, categoric că va tinde să îl îndrepte mai mult spre acea direcție – chiar și cu acțiunea prezentă mai peste tot –, la fel petrecându-se și în cazul cititorului împătimit mai mult de cărțile unde predomină acțiunea. Asta îmi place foarte mult la ceea ce crează Monica Ramirez: faptul că nu îi poți cataloga o carte ca făcând parte doar dintr-un anumit gen. După părerea mea, încearcă să le combine pe toate, în așa fel încât să iasă ceea ce ne-a oferit, și ne oferă. Și de această dată dau drept exemplu Traficantul de umbre. Pe tot parcursul lecturării romanului a existat – bineînțeles – acțiunea și romantismul, dar nu au lipsit nici fragmente din genul horror (a existat o scenă în care, efectiv, proiectându-mi imaginea respectivă în fața ochilor, aproape că mi se făcuse rău de la detaliile oferite), suspans cât cuprinde, dar am fost confruntată și cu ceva dramă. Și nu doar atât, dar dacă privești prin ochii unui om monoton, liniștit și care nu prea iese viața lui liniară, care nu prea are parte de adrenalină, ai putea crede că anumite momente sunt de domeniul fantasticului. Cum să distrugă un om un elicopter doar cu ajutorul unui pistol? Poftim? Dar, bineînțeles că fiind deja familiară cu seria „Alina Marinescu”, astfel de scene le consider vitale în cărțile de genul. Și nu mă mai surprind așa cum o făceau la început, ci doar aștept să se întâmple.

Intrigă, suspans, o lume de-a dreptul nebună și lipsită de orice milă în privința oferirii de jertfe Morții. Persoane care își sacrifică cam toată viața din spate, pentru a o îmbrățișa pe cea din față. Oameni care omoară și apoi merg mai departe, personaje pe care într-o secundă le citești replicile, ca apoi să descoperi că nu mai există; totul a fost de un imprevizibil încât uneori mă durea. Dar finalul, oricât de mult am jelii pe parcursul poveștii, oricât ne-am ruga la puțină milă din partea autoarei și oricât de speriați am fi de încheiere, Monica Ramirez ne oferă doar ceea ce ea consideră că se potrivește cu atmosfera pe care ne-a creat-o. Te poți pune în genunchi, implorând să aibă milă de tine, dar eu cred că ea ar spune doar atât: viața e dură, cititorule, îmbrățișează ceea ce îți oferă și lasă smiorcăitul că nu o să te ducă nicăieri. Poate că nu finalul ar determina-o să spună asta, dar categoric că parcursul cărții ar putea să fie un motiv. Mi-a plăcut mult Traficantul de umbre și dacă Monica Ramirez ar dori să ne ofere doar povești de genul – cu spionaj, asasini și ogranizații secrete –, m-aș mulțumii cu atât, deoarece știe cum să o facă, și o face foarte bine. Iar faptul că ne pregătește o trilogie tot în genul acesta, nu poate decât să mă bucure nespus de mult și să mă determine să o aștept cu foarte multă nerăbdare.  

miercuri, 17 ianuarie 2018

„Te văd!” (Urlet în tăcere, #2) de Marina Neagu

DESCRIEREA: Fără să știe, Sara, o adolescentă a zilelor noastre, suferă de pe urma unor legăminte făcute în urmă cu 2000 de ani, când cea din care avea să se deschidă linia familiei lor, marea preoteasă a dacilor, jură să-și reîntâlnească iubirea pierdută. Este atrasă în jocuri periculoase a căror inițiere nu-i aparține, dar ale căror consecințe zguduie cu totul micul ei univers. Când violența îmbracă țesuturi umane, viața Sarei este salvată în mod misterios. Dar supraviețuirea vine cu un preț mult prea mare. 

În cel de-al doilea volum, povestea Sarei continuă, răspunzând unor întrebări și născând altele. Dragoste ce dăinuiește peste vremuri, mister, personaje bine clădite, tensiune și un ritm ce nu-ți permite să lași cartea din mână, te vor transforma în fanul acestei serii. 

RECENZIA: Nu mai țin minte când am citit primul volum al seriei, Urlet în tăcere, așa că atunci când m-am apucat de acest volum, nu mai țineam minte nici măcar detaliile cele mai importante din carte, deci presupun că parcurgerea lui a fost acum destul de mult timp. Dar spre norocul meu, cu cât avansam tot mai mult în poveste, am reușit, cât de cât, să mai fac niște conexiuni cu volumul anterior, ceea ce a conferit mai multă ușurință pentru parcurgerea cărții de față. Chiar a fost o ușurare deoarece nici nu prea îmi doream să recitesc Urlet în tăcere, din cauza faptului că mai am puțin și intru în sesiune, așa că îmi doream ca până la pauză de câteva săptămâni, să pot să termin ceea ce aveam în #currentlyreading; nu îmi place ca atunci când știu că nu îmi va mai permite timpul să citesc, să am cărți începute. M-aș simți puțin presată de respectiva lectură, plus că, din acest motiv aș fi mai tot timpul distrasă, fără a-mi concentra toată atenția asupra învățatului. (Dar sunt bine, am terminat tot ce mi-am propus, deci pot să spun că întâmpin săptămânile de învățat pentru cele șapte examene, cu inima puțin mai liniștită. Nu că nu o să îmi doresc mai tot timpul să fac altceva decât să stau cu ochii în cărți, caiete și schițe, dar nu o să am ce face.)

Fiind deja veterană în ale cărților scrise de Marina Neagu – cu Frumuseți monstruoase și Urlet în tăcere în portofoliu –, nu a fost pentru mine o surpriză faptul că stilul autoarei este unui linear, cursiv și care te introduce cu ușurință în povestea oferită. Și cu toate acestea, m-am simțit puțin îngreunată în unele momente, deoarece au fost anumite scene care m-au lăsat puțin în ceață – neavând vreo legătură cu faptul că nu prea mi-am mai adus aminte de întâmplările din primul volum –, din cauza faptului că nu reușeam să îmi dau seama cum de se ajunsese în acel punct și care era motivul. De ce spun că nu consider că ar avea vreo legătură cu primul volum? Pentru că acele scene păreau a fi individuale, niște acțiuni pe care nu cred că le-aș fi înțeles mai bine dacă aș fi deținut vreo informație în plus; probabil pentru că trecerea a fost destul de bruscă, fără explicații detaliate. În orice caz, nu a fost un inconvenient foarte mare, așa că nu m-a deranjat într-o măsură supărătoare. 

Te văd a fost un volum plin de acțiune, cu răsturnări de situație și cu dezvăluiri neașteptate din partea anumitor personaje. Toate înconjurate de istoria și de profeția care a dat naștere tuturor nenorocirilor din viața Sarei, care – cu siguranță – a fost pusă greu la încercare de către ideile Marinei Neagu. Un volum palpitant, care te ține pe jar și care este încărcat cu fel și fel de măști de care îți este foarte dificil să observi ceva din cauza lor. Nu știi cine se află în spatele acestora, nu ești sigur că informațiile pe care le-ai primit sunt adevărate sau doar încearcă să te inducă în eroare – ca un fel de constrângere –, nu mai poți avea încredere în nimeni, în așa fel încât să nu mai poți face diferența dintre cine îți este prieten și cine este dușman. Iar toate aceste nesiguranțe și dezamăgiri pe care Sara le-a primit din partea anumitor personaje, au reușit să o determine pe aceasta să înceapă să privească totul cu mai multă suspiciune. Iar acest aspect mi-a plăcut, că a fost capabilă să gândească de una singură, să discearnă între adevăr și minciună, și să realizeze că dacă vrea ca cei dragi de lângă ea să trăiască, să se lupte până în pânzele albe pentru ca tot ce este rău să dispară. Cu toate că Sara, aparent pare un personaj naiv, cu o personalitate nu foarte independentă, aparențele pot fi mereu înșelătoare. Și cred că prin volumul Te văd, Sara a reușit să își arate și mai mult puterea și curajul pe care le deține. 

Jocuri murdare ce doresc să învrăjbească personajele între ele, lupte pentru supraviețuire și iubiri care nu contenesc să se oprească din a spera că vor ajunge să își vadă adevăratele intenții. Pentru că am ajuns să te văd cum ești cu adevărat, nu cum de fapt te arăți pentru a păstra niște aparențe și pentru a-ți îndeplini misiunea mai mult sau mai puțin onorabilă, te văd destul de bine pentru a-mi da seama că tot ceea ce știam despre tine a fost numai o minciună îngrozitoare, dar te văd și cum o să fii lângă mine  sau nu , în bătălia ce va urma să vină. Iar modul cum s-a terminat volumul, cu acea răsturnare de situație pe care nu mă așteptam ca Marina Neagu să ne-o ofere, mi-a dat destul de mult de gândit pentru următorul volum și pentru cum se va continua povestea Sarei și a celorlalte personaje, acum introduse într-o lume cu mult mai complicată și mai imprevizibilă față de cum era cea cu care se obișnuiseră. O lume a misterelor, a pericolelor și, de ce nu, a morții. 

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

„Trădarea câștigătorului” (Trilogia Câștigătorului, #2) de Marie Rutkoski

DESCRIEREA: O căsătorie regală este ceea ce visează cele mai multe fete. Dar pentru Kestrel înseamnă o viață trăită într-o colivie pe care ea însăși a creat-o. Pe măsură ce nunta se apropie, ea tânjește să-i spună lui Arin adevărul despre logodna ei: că a acceptat să se mărite cu prințul în schimbul libertății lui Arin. Dar poate Kestrel să aibă încredere în Arin? Poate să se încreadă în ea însăși? Căci Kestrel se pricepe de minune la arta decepției. Ea acționează ca spion la curte, dar dacă va fi prinsă, va fi demascată ca trădătoare a țării sale. Și totuși nu se poate opri din căutarea unei căi de a schimba lumea sa nemiloasă... apropiindu-se, astfel, de descoperirea unui secret îngrozitor.

Uluitoarea continuare a bestseller-ului Blestemul câștigătorului dezvăluie prețul imens al minciunilor periculoase și al alianțelor necinstite. Adevărul va ieși la lumină și atunci Kestrel și Arin vor afla cât de mult îi vor costa faptele lor.  

RECENZIA: După ce am terminat de citit Blestemul câștigătorului, am rămas cu un gol în suflet atât de mare încât, am stat și m-am gândit la cât de crudă fusese autoarea cu personajele, dar și la cât de greu avea să îmi fie în perioada până la apariția volumului doi. Mereu am avut o mare slăbiciune pentru cărțile fantasy – dar și de alt gen –, în care acțiunea să se petreacă în vreun regat misterios, cu secrete ce țineau de capul încoronat sau de cei din jurul lui, încât așteptarea ajunsese să fie cu atât mai dificilă și mai agonizantă. Așa că m-am bucurat precum un copil care primise cea mai prețioasă jucărie pe care și-o dorise, în momentul în care am văzut coperta din limba română, deoarece știam că totul era bătut în cuie, în puțin timp urmând să țin în mâini cartea. (Mă rog ca cei de la editura Corint să fie rapizi cu publicarea volumului final, deoarece, la cum s-a încheiat Trădarea câștigătorului, o să fie și mai grea așteptarea, decât la volumul doi!)

Cum cam întreaga acțiune din Blestemul câștigătorului s-a petrecut în Herran, faptul că în Trădarea câștigătorului s-a desfășurat – în mare parte – în Valoria, acolo unde am descoperit un împărat extraordinar de ingenios și de viclean, parcurgerea volumului a fost cu atât mai interesantă și mai captivantă. Iar împăratul, de la primul capitol în care avusese o discuție cu Kestrel, îmi dădusem seama cât de înflăcărat o să fie volumul doi, și câte scântei o să iasă de pe urma acțiunilor lui, dar și cât de mult o să ajungă să îmi placă de el. Și am avut dreptate în ambele privințe. În primul rând, felul cum se juca cu personajele, cu supușii sau cu cei care veneau din afară, modul cum învârtea anumite situații, pe mine una m-a lăsat aproape fără cuvinte. Și în al doilea rând, categoric împăratul este un personaj pe care merită să îl ții sub supraveghere, să fii atent la fiecare mișcare și replică pe care o dă, deoarece nu știi câte semnificații ar putea să aibă niște simple cuvinte scoase din gura lui.  Unul dintre cele mai fascinante personaje ale acestei trilogii.    
— Decapitarea ar fi spectaculoasă, zise Roshar pe când Arin vâslea, îndreptând barca în sus pe canal.  Era o zi senină. — Nu crezi? Ești prea greu ca să te spânzurăm cum se cuvine. Gâtul ți s-ar rupe în momentul în care ai cădea. — Decapitarea e și mai rapidă. — Nu dacă toporul e tocit.
Pe lângă el – dintre personajele noi –, mi-a atras atenția foarte mult și Roshar, și nu doar prin felul pe care îl avusese în a conversa cu alte caractere, cât mai mult pentru tăria pe care o avea. Deținea în el o forță și o încăpățânare pe care, cu toate că le vedeam justificate din trecutul pe care îl avusese, în unele momente uitam, efectiv, cât de mult suferise. Poate pentru că avea un comportament care mi se părea natural, ca și cum ar fi făcut parte din el din totdeauna și așa fusese născut și învățat, nicidecum dobândit prin împrejurări nu tocmai fericite. Dar nici Verex nu a fost un personaj peste care să treci cu ochii, fără a nu-ți rămâne întipărit ceva la el. La prima vedere mi s-a părut a fi destul de slab în gândire – a existat o scenă în care îmi tot spuneam că era doar un papă-lapte, un băiat răsfățat și nimic mai mult –, dar pe parcursul volumului, cel puțin pentru mine, a dat dovadă de multă istețime, încât să îmi schimb părerea destul de mult despre el. Chiar a fost o surpriză plăcută! Cât despre restul personajelor, relația dintre Kestrel și tatăl ei, generalul Trajan, mi-a dat impresia a fi puțin mai strânsă – mai ales din amintirile celor doi –, ca și cum unul ar fi realizat că avea totuși un copil,  iar celălalt că tatăl nu trebuia să stea mereu pe câmpul de luptă pentru a-i demonstra că putea să o țină în siguranță. Că mai exista și familia pe care era necesar să o întrețină cu timp petrecut împreună, pentru ca ea să mai poată exista. Au fost unele scene foarte emoționante și pe care – sincer! – nu m-aș fi așteptat să le citesc. 

Kestrel o să rămână mereu genul acela de personaj feminin – pentru că în literatura de orice fel se găsesc, mai des din câte am observat, numai fete pline de curaj, care nu au nicio slăbiciune și care sunt numai tărie – pe care l-am considerat ca fiind cel mai potrivit într-o carte. Care se emoționa, care plângea atunci când simțea nevoia, și nu considera acest lucru ca fiind un act de slăbiciune. Dar care avea în ea și acea putere pentru a merge mai departe, care își găsea un motiv pentru a o face și care nu se eschiva din a renunța uneori. Nu spun că nu îmi plac fetele puternice, genul acela de badass, doar că trebuie să mai fii și surprins, nu doar să rămâi pe aceeași linie, știind că este puternică, dură și nu o sperie nimic. Kestrel avusese o scânteie care m-a atras din prima clipe, pentru că reușise mai mereu să mă facă să îmi schimb ideile și modul cum aș fi crezut că avea să reacționeze. Dacă mi-aș fi spus – după o scenă cu ea pe care aș fi citit-o – că o să fie puternică și că o să-i spună vreo două vorbe acelui personaj, reușise să mă uimească pentru că nu o făcuse. Fie plânsese, fie tăcuse din gură, deoarece nu toți sunt atât de curajoși încât să țipe în stânga și în dreapta. Cu toate că ar fi putut să o facă în unele cazuri, fiind viitoarea soție a prințului, totuși nu o făcuse. A ales să stea în umbră, acționând într-un al mod. Arin în schimb, cu toate că îmi place ca personaj, m-a enervat puțin în acest volum, deoarece avea uneori niște reacții puțin cam prost alese. Rămânea fidel unei idei pe care și-o făcuse, ca apoi să și-o schimbe drastic, fără să aibă un motiv – sau niște probe – foarte clare. Modul cum se comporta uneori cu Kestrel, nu fusese deloc pe înțelesul meu, de parcă toate cuvintele de bine pe care i le spunea, nu aveau nicio legătură cu modul în care acționa. Mă zăpăcise de câteva ori fâțâiala lui!
[...] Era altceva să renunți de bunăvoie la ceva decât să știi că ți-a fost răpit. Diferența, spuse Kestrel, era alegerea pe care o făceai. O libertate limitată, dar mai bună decât nimic. [...] 
Ce îmi place foarte mult la Marie Rutkoski – aspect pe care l-am apreciat, în special, în Trădarea câștigătorului – a fost imaginația pe care o avea pentru a crea niște situații. De a transmite anumite informații, dar și de a creiona legături între anumite personaje. Felul cum a jucat pe degete unele momente nu foarte spectaculoase, în așa fel încât să pară a fi așa. Aparent îți dă impresia că povestea nu este una complicată, că Trilogia Câștigătorului nu are un plot nespus de diferit de altele, dar nu este chiar așa. Dacă în Blestemul câștigătorului privisem toată această lume ca fiind una nu foarte complexă, pe care o considerasem mai mult o lectură lejeră, de relaxare, în Trădarea câștigătorului lucrurile au reușit să stea puțin diferit. Am avut parte de comploturi neașteptate, ajutor de la personaje care – la prima vedere – nu păreau a fi foarte implicate, decizii care au dat toate planurile peste cap celorlalți, un vârtej de evenimente care nu știu de unde au venit și cum au ajuns acolo, dar și un final de-a dreptul scos din ecuație, al început. Eu nu m-aș fi așteptat absolut deloc ca acel lucru să se întâmple; poate ceva de o intensitate mai mică, dar categoric nu atât de brutal. Așa că mintea mea de cititor nu știe ce alegere să facă: să rămână surprinsă de cum a procedat autoarea sau să îmi pun mâinile în cap și să mă rog ca în volumul final să nu se întâmple la ce mă tot gândesc, de când am terminat cartea. Pentru că dacă ar fi să se întâmple lucrurile pe care le am în cap – nu în procent maxim, pentru că este imposibil –, o să fie foarte groaznic. 

La modul general – având în vedere că i-am acordat cărții cinci stele pe Goodreads –, Trădarea câștigătorului a fost un volum foarte bun, cu o evoluție a personajelor și a întâmplărilor cum nu se poate mai bine primită. Nu știu când au în plan ca cei de la editura Corint să publice și partea a treia, dar sper să se întâmple în decursul acestui an. Am o presimțire că Marie Rutkoski ne-a pregătit ceva foarte interesant în ultimul volum, ținând cont ce le-a oferit anumitor personaje destul de influente în poveste. Și cu toate că nu cred că sunt pregătită de ceva exploziv – nu neapărat în adevăratul sens al cuvântului , tot sunt curioasă de felul cum o să încheie autoarea această trilogie.

vineri, 5 ianuarie 2018

„Din negura timpului” (Neamul Corbilor, #3) de Lavinia Călina

DESCRIEREA: După dispariția lui Nicol, Roxana încearcă să se apere de pericolele care pândesc la tot pasul, alături de noul ei grup de aliați și într-un cămin în care sentimentele de dragoste capătă noi și surprinzătoare sensuri. Însă viziunile sale devin din ce în ce mai puternice și mai greu de descifrat, iar o confruntare finală între Neamul Corbilor și celelalte Neamuri pare iminentă. Poate Roxana să readucă în tabăra sa speranța supraviețuirii, dejucând planurile finale ale Corbilor?

Magie și acțiune, răsturnări de situație, intrigi țesute de veacuri, iubiri blestemate; un creuzet al coșmarurilor devenite realitate, în care moartea pândește din colțul oricărei străzi, în ochii oricărui trecător și chiar din adâncul propriului suflet. Lupta pare să nu se termine, iar Neamul Corbilor este mai decis ca niciodată să fie cel care va câștiga supremația asupra întregii lumi.

RECENZIA: Este o coincidență foarte interesantă și frumoasă ca înainte să ai drept personaje într-o carte niște ciori  Răzbunarea ciorilor, de Leigh Bardugo –, și apoi să te delectezi cu rudele lor, corbii, aflați în Din negura timpului. Metaforic, dar nu chiar în totalitate metaforic, deoarece atât în Răzbunarea ciorilor, cât și în Din negura timpului, m-am „întâlnim” atât cu ciorile, cât și cu stoluri de corbi. Dar vă recomand, dacă nu ați citit încă niciuna dintre aceste două cărți, să încercați să o faceți, una după alta. Este un sentiment atât ciudat, cât și frumos. 

Zona Zero este singura carte stand-alone pe care a publicat-o, până acum, Lavinia Călina. (Am ales să nu introduc și Proiectul Zero, deoarece am înțeles că face parte dintr-o serie.) Doar după ce am terminat-o de citit, mi-am dat seama că acela fusese singurul sfârșit – cu obișnuitul cuvânt scris pe ultima pagină – pe care ni-l oferise autoarea, până în acel moment. Pe atunci, în afară de Zona Zero, existau pe piață doar câteva volume din Ultimul avanpost și Neamul Corbilor, pe niciuna dintre cele două fiind pus acest lacăt sfârșit. În afara faptului că fusesem surprinsă de finalul pe care ni-l oferise Zona Zero, realizasem, totodată, că nu voi mai avea cum să aștept o continuare, deoarece nu avea să mai vină una. Și a fost așa, cam ca un mic trăsnet care m-a trezit la realitate, deoarece, învățată de la cele două serii, cum că terminam un volum, ca apoi să am de așteptat continuarea, mă simțeam puțin ciudat din cauza situației în care mă aflam. Sunt convinsă că v-ați dat seama de ce am adus în discuție Zona Zero tocmai aici – care nu are nicio legătură cu Neamul Corbilor, în afară de plasarea în România. Pentru că și această poveste s-a sfârșit. Și poate că îmi pare rău și mai mult, deoarece nu a fost o carte pe care să o fi așteptat jumătate de an – sau cât i-a luat Laviniei să scrie Zona Zero –, ci povestea s-a întins pe trei ani de zile.  (Din acest punct de vedere, urăsc seriile!) Corbii, și celelalte Neamuri, se pare că au plecat pentru totdeauna. (Lavinia! Nu ne dai o veste frumoasă prin care să ne anunți să o să faci încă o serie, un spin-off la Neamul Corbilor? Nu de alta, dar există niște ramuri acolo, în ultimul volum, care au mult potențial.)

După ce mi s-a oprit firul la finalul volumului doi Blestemul zorilor –, a trebuit să fiu răbdătoare și să aștept ceva timp pentru ca această ruptură să fie reparată. Pentru că a fost un final destul de brutal, din punctul meu de vedere, așa că nu știam dacă să mă aștept la un început, pentru Din negura timpului, liniștit sau cel puțin pe jumătate la fel de agitat. Nu știu cum s-a întâmplat – poate valul de cărți pe care l-am citit după terminarea celei de-a doua părți –, dar după ce am parcurs ca jumătate din primul capitol, nu știam de unde să iau ce se întâmpla acolo și unde să îl plasez. Mă simțeam puțin în ceață, încât îmi trecuse prin minte că poate ar trebui să mă opresc și să recitesc Blestemul zorilor, sau măcar să recurg la câteva recenzii de pe Goodreads; cu toate că finalul nu îmi rămăsese la fel de străin. Dar m-am încăpățânat și am continuat în acel fel, ca peste câteva zece de pagini să ajung singură să îmi limpezesc mintea. A fost puțin ciudat, deoarece nu mi s-a întâmplat cu nicio altă carte – ce ține de vreo serie – de-a Laviniei Călina, așa că nu prea știam cum să reacționez.

Neamul Corbilor se pare că a fost din ce în ce mai sigur pe puterile pe care le avea – și pe vicleșugurile conducătorului –, pentru a face tot posibilul ca ceea ce își dorea Radu să devină realitate. Pe tot parcursul volumului s-a dat o călătorie nebună, vijelioasă și foarte periculoasă între Corbi și aliații lor, și celelalte Neamuri care nu erau de acord, sub nicio formă, cu ceea ce își dorea atât de mult Radu. Cu toate că, de cele mai mult ar fi trebuit să mi se pară crud și nemilos ceea ce conducătorul Corbilor făcea, m-am simțit puțin prost că mila pentru anumite personaje care intrau în vizorul lui, nu prea exista. Înțelegeam că uneori devenea exagerat sau poate se comporta puțin cam copilăresc prin modul cum vorbea cu așa-zișii lui dușmani sau cum reacționa, dar nu într-atât de mult încât să ajung să îl urăsc și îi doresc moartea. Poate pentru că, de la început, încă din Copiii întunericului, simțisem o afinitate, o atracție pentru el ca personaj, așa că mi-a fost cam dificil să-l privesc într-un alt mod, decât în celelalte două volume. Recunosc, am fost puțin în contradictoriu cu el, în anumite situații, și poate că a scăzut puțin în ochii mei – astfel că Alex din Ultimul avanpost a ajuns din nou pe primul loc în preferința mea, când vine vorba de personajele Laviniei Călina –, dar nu am cum să fiu de acord cu ceilalți cititori care își manifestă supărarea pentru faptul că autoarea s-a comportat mult prea blând cu el în acest volum. Încă îmi place de el foarte mult, așa că sufletul nu îmi permite să fiu în aceeași tabără cu alți cititori.

Surprinzător a fost, în acest volum, modul cum autoarea ne-a jucat puțin pe degete în unele situații. (Magie de vrăjitoare! Ce pot să spun? Personajele i-au dat puțin din puterea lor.) Cu toate că, în unele momente am putut să îmi dau seama de dinainte ca vreun personaj să dezvăluie acel lucru, ideea în sine a fost neașteptată, așa că am apreciat foarte mult. Pe de altă parte, aspectul care m-a determinat să îi scad acestui volum o stea – astfel că pe Goodreads are doar patru –, a fost faptul că l-am simțit puțin grăbit, în unele momente. Mi-aș fi dorit ca în acele clipe, autoarea să mai zăbovească acolo unde se afla cu acțiunea, deoarece consider că s-ar mai fi putut adăuga scene, elemente. Cum ar fi bătălia pe care au dat-o. A fost interesant cum s-a desfășurat acțiunea, dar până la final mi-a dat impresia că totul s-a desfășurat precum o pocnitură din degete; nu prea am avut timp la dispoziție să îmi dau seama ce se întâmpla. Lavinia Călina având un stil de-a scrie care se citește rapid – și este foarte de apreciat că se gândește să nu plictisească cititorul –, reușești să termini cartea într-un timp foarte scurt. Nici nu cred că mi-a luat mai mult de jumătate de zi să parcurg Din negura timpului. Per total acțiunea a fost la o cotă mult mai ridicată, față de celelalte volume, secretele nu au dorit să stea la distanță de personaje, trădările nici atât, iar moartea putea să vină de oriunde.

De ar fi să recitesc Copiii întunericului – fără a ști ce se întâmplă în celelalte două volume –,  ca apoi cineva să mă întrebe cum aș reacționa dacă Nicol s-ar schimba destul de mult, încât să nu mai fie acea fată atât de vulcanică, devenind, în schimb, puțin mai docilă, mai înțelegătoare și un mai bun ascultător, nu prea aș ști ce să zic. Probabil că aș spune: nu o să se întâmple asta! Nicol a evoluat foarte mult din cum am descoperit-o în Copiii întunericului și din cum am (re)descoperit-o în Din negura timpului. A rămas aceeași fată independentă, care știe să iasă dintr-o situație limită, dar datorită anumitor circumstanțe, am reușit să o privesc și într-un alt mod. Țin minte că la Târgul de Carte Gaudeamus, Lavinia Călina a spus la lansare că evoluția Roxanei – dacă țin bine minte și pentru că nici ea nu a rămas aceeași – a fost oarecum oglindirea prietenilor pe care i-a avut autoarea de-a lungul vieții. În acel moment mi s-a părut ceva comic, dar apoi, după ce am stat puțin și m-am gândit – plus în timp ce citeam Din negura timpului –, mi-am dat seama că nu este chiar așa de amuzant, ci un mod de a te inspira foarte interesant. Dacă în primul volum, și chiar puțin și în al doilea, tindeam mai mult să mă îndrept spre Roxana, când venea vorba de care dintre cele două îmi plăcea cel mai mult, acum nu mai știu ce să mai cred. Alegerea a devenit foarte dificilă.

În celelalte cărți pe care le-am citit de-ale Laviniei Călina, exista un procent mult mai mare de violență fizică și verbală – nu sunt vreun vreun judecător care dă vreo sentință, dar toți cei care am citit măcar o carte de-a autoarei, știm că folosește un limbaj autohton –, și o doză mai mare de întuneric, ca să o spun așa, în Din negura timpului am primit mai mult din opusul acestora. Pentru că momentele de romantism, acele clipe de intimitate dintre anumite personaje, au existat într-o proporție mult mai mare. Nu vreau să o pun pe seama faptului că acesta a fost un ultim volum și că personajele știau că avea să vină o bătălie crâncenă și că nu erau siguri dacă vor supraviețuii la final, deoarece nu au dat impresia de așa ceva. M-am bucurat mult pentru acele momente și speram mereu ca finalul volumului să nu lase ca totul să fie doar o amintire tristă în memoria unuia dintre ei. Acum, ce s-a întâmplat cu adevărat, numai citind veți putea să aflați. 

Și uite cum încă o serie își dezvăluie sfârșitul, fără a ne mai da ocazia să mai așteptăm vreo continuare. Și cu toate că acele așteptări erau, uneori, foarte apăsătoare, parcă le-ai prefera pe ele de zeci de ori, în locul acestor momente atât de triste. Și când mă gândesc că și Ultimul avanpost o să își afle finalul anul acesta – prin intermediul volumului patru, ЯEvoluții –, tristețea devine mult mai copleșitoare. Dar cel puțin mă consolez cu gândul că se va întâmpla abia la Târgul de Carte Gaudeamus, ceea îmi mai știrbește puțin din dorința de a nu afla sfârșitul. Cu toate că nici nerăbdarea și curiozitatea nu prea sunt potolite, așa că toate ajung să se bată cap în cap. Dar revenind la Neamul Corbilor – pentru că de Ultimul avanpost voi mai avea ocazia să vorbesc –, a fost o trilogie pe care am primit-o cu brațele deschise, în ciuda incompatibilității mele cu vrăjitoarele pe care nici acum nu prea o simt mai prietenoasă. Dar parcă – datorită poveștii lui Nicol și a Roxanei – reticența mea nu mai este una atât de puternică; așa cum a reușit să se mai diminueze și când citeam Ultima vrăjitoare din Transilvania. Deci presupun că orice gen de carte poate fi citit chiar și de un morocănos, atâta timp cât o găsește pe cea potrivită. Acum să purced a aștepta și alte proiecte de-ale Laviniei Călina

miercuri, 3 ianuarie 2018

„Răzbunarea ciorilor” (Banda celor șase ciori, #2) de Leigh Bardugo

DESCRIEREA: Kaz Brekker și echipa lui tocmai a dat o lovitură atât de îndrăzneață, încât nici ei nu credeau că vor scăpa teferi. Dar în loc să pună mână pe o recompensă consistentă, sunt nevoiți să lupte din nou pentru viețile lor.

Înșelată și slăbită de răpirea unui membru important, echipa a rămas fără resurse, fără aliați și fără speranță.

În timp ce în Ketterdam se adună forțe puternice din întreaga lume, dornice să smulgă secretele periculosului drog numit jurda parem, rivali vechi și dușmani noi pun la încercare iscusința lui Kaz și loialitățile fragile din cadrul echipei. Pe străzile întunecate și întortocheate ale orașului se va da un război, o luptă pentru răzbunare și ispășire care va decide soarta lumii Grisha.

RECENZIA:  Mi-am cumpărat Răzbunarea ciorilor de atât de mult timp încât să îmi pot permite să îmi spun că mi-a fost frică  și chiar în adevăratul sens al cuvântului  să aflu deznodământul poveștii celor șase ciori, de care mă atașasem atât de mult în primul volum. De fiecare dată când priveam cartea în bibliotecă, în oferea o senzație stranie cum că în interiorul ei se întâmplaseră unele dintre cele mai groaznice lucruri pe care urma să le descopăr într-o carte. Și sincer nu reușeam să găsesc vreo justificare plauzibilă care să explice acele momente, deoarece – undeva în adâncul meu – eram ferm convinsă că nu avea să fie mai rău decât cu ce mă confruntasem în Jocul necromanților, a lui Șerban Andrei Mazilu. (Volumul ăla încă îmi poate da coșmaruri, dacă mă gândesc la unele scene.) Și intuiția mea a fost cea corectă, pentru că nu am ajuns să mă opresc din a citi, doar pentru că simțeam nevoia de o pauză de la scenele oribile, care nu au fost atât de groaznice, precum îmi imaginasem la început.

Dar acum, după ce am terminat de citit Răzbunarea ciorilor, sunt capabilă să îmi dau seama de ce mă confruntasem cu acele stări atunci. Cei care au citit Banda celor șase ciori – primul volum al duologiei –, sunt la curent cu felul cum s-a încheiat, cu faptul că un anume personaj fusese slăbit din cauza unei pierderi. Știindu-l pe parcursul cărții atât de greu de impresionat, de rigid, întunecat și mereu pregătit pentru orice, luându-i-se acel ceva, știam că ar fi fost în stare de orice pentru a-l primi înapoi; de orice. Am avut o temere cum că ar fi făcut un lucru oribil sau că, din cauza a ceea ce ar fi înfăptuit, consecințele ar fi fost unele de-a dreptul devastatoare. Nu știu, poate am exagerat puțin (tot ce e posibil), dar atașându-mă atât de mult de lumea lui Bardugo, nu voiam ca nimic ce să nu fie în concordanță cu ceea ce îmi plăcea în carte, să fie distrus. Dar, bineînțeles, vorbim de o carte – una fantasy, și mai pe înțeles –, unde absolut totul este posibil. Iar până la sfârșitul Răzbunării..., autoarea nu a putut să mă lase în pace, ci i-a plăcut atât de mult să mă chinuie, reușind să mă facă să plâng (neștiind că pe pământul ăsta există o Andree care este obsedată de cărțile ei, de lumea Grisha, încât ar fi în stare de multe. Oricum autorilor nu le pasă de sentimentele noastre!

Lumea Grisha are straturi peste straturi, ramuri și rămurele, dar și un nucleu foarte interesant. Știu că povestea de față a fost mai mult de atât, dar cum întâmplările se petrec în același univers în care Alina Starkov – ce a ajuns să fie pomenită în duologie ca fiind Sankta Alina – s-a luptat cu monstruozități și cu un Întunecat de care îmi este foarte dor, nu poți să nu a-i de a face, la câteva pagini distanță, de câte un Furtunos, un Inferni și categoric nu te poți lipsi de un Sfâșie-Inimi; nu când Nina posedă o astfel de putere și când un alt personaj se chinuie să își ascundă natura Grisha. Sau mai ales când jurda parem este destinată acestor ființe fantastice care te pot omorî în doi timp și trei mișcări, sub influența acestui drog care le fură mințile și îi determină să fie de două ori – sau de mai multe ori – mai înfricoșători și greu de stăpânit. Așa cum a fost și volumul de față pentru că, spre deosebire de Banda celor șase ciori, în Răzbunarea ciorilor simțeam cum inima ar fi fost în stare să stea în loc mult mai des, deoarece confruntările, focurile de arme, acțiunea non-stop și continua stare de alertă care se formase în jurul tuturor personajelor, aici totul a fost mult mai intensificat. Am apucat să îmi trag răsuflarea de atât de puține ori, să îmi permit să citesc mai relaxată, încât știu că pot așeza momentele pe buricele degetelor de la o mână; atât de rare au fost! Răzbunarea ciorilor ne-a oferit mai multă adrenalină, nebunie, explozii, răsturnări de situație, secrete și momente critice, toate strânse în aproape 700 de pagini.  
— Nu ești slab pentru că nu știi să citești. Ești slab pentru că ți-e teamă ca nu cumva să-ți vadă lumea slăbiciunea. Lași rușinea să hotărască cine ești.
Kaz, Inej, Mathias, Nina, Jasper și Wylan. Un șase fără de care lipsa unuia dintre ei ar distruge atât de bine armonia creată! Și au existat ocazii în care această gaură s-a văzut și simțit foarte bine în anumite decizii și acțiuni pe care le întreprindeau. Iar un exemplu foarte bun – ca să nu dau spoilere – a fost perioada în care Inej a stat departe de ei, fiind răpită de Van Eck. Uneltirile și inteligența lui Kaz, împreună cu ajutorul oferit de celelalte personaje, a reușit să redea libertatea Fantomei, dar până atunci, am putut sesiza lipsa ei. Ca o portocală care fără o bucățică din ea nu mai este întreagă. Nu cred că alte personaje ar fi putut să facă mai mult și să se potrivească mai bine decât au făcut-o cei șase. Trei cupluri care – în ciuda faptului că nu și-o recunosc în totalitate – există prin prisma acelor scântei și fuioare de tachinări ce se formează între ei. Dar oricâte momente minunate ar fi existat între Jasper și Wylan și oricât de senzuală ar fi fost Nina și oricât de îndrăgostit l-am fi găsit pe Mathias, Kaz Brekker și Inej Ghafa au fost, sunt și vor fi mereu în fața tuturor. Poate că sunt puțin influențată de întunericul din interiorul lui Kaz sau de distanțarea cu care se folosește pentru a-i ține pe cei dragi departe de el. Poate că acestea sunt funiile care mă leagă atât de mult de aceste două personaje, sau poate pur și simplu felul cum se completează unul pe celălalt mă determină să fiu atât de atrasă de cuplul inexistent/existent. (Înainte să mă apuc să citesc primul volum al duologiei, aveam ca fotografie de fundal pe telefon, o poză cu Inej și Kaz, dar după ce am terminat cartea, am schimbat-o deoarece îmi era foarte greu să îi privesc, știind ce se întâmplase la final în volum și cât voi avea de așteptat pentru următorul. Dar acum, văzând că nu o să mai fie o continuare, am pus din nou fotografia pe fundal. Așa, ca o altă obsesie de a mea.

Toți șase au avut o schimbare destul de vizibilă în ei în Răzbunarea ciorilor, de parcă răpirea lui Inej – sau alte evenimente desfășurate în primul volum –, i-ar fi marcat atât de mult încât nu au putut să mai fie ca înainte. Țin minte că, într-o anumită scenă, un personaj anume îl caracterizase pe Kaz ca fiind un filozof, deoarece îl prinsese în timp ce îi dădea niște sfaturi, niște învățăminte lui Wylan. Atunci mi-a venit puțin să râd de remarca făcută, pentru că nu mi-l imaginasem niciodată pe mai marele Mâini-Murdare ca fiind un gânditor, ce scotocește în străfundurile minții după teorii din subconștient. Care stă pe un scaun, lângă o fereastră și contemplă lumea de afară. Dar apoi zâmbetul mi-a pierit și mi-am dat seama că – privind în spate –, toate prin câte a trecut Kaz de-a lungul vieții lui ca hoț, s-au datorat minții lui agere, a modului de a descoase eventualele victime, de a analiza și a afla totul înainte de a acționa. Poate că nu este neapărat o minte de filozof, dar cred că poate să se încadreze în ceva asemănător. 
 Ciorile țin minte fețele oamenilor. Își amintesc cine le-a dat de mâncare, cine a fost bun cu ele. Și își amintesc și cine le-a făcut rău.
Ce mi-a plăcut foarte mult la acest volum – precum un bonus sau o necesitate de care cu toții am fi avut nevoie –, au fost istorisirile ce ne-au fost povestite, printre gurile de aer anemice pe care le-am primit din partea autoarei. Despre trecutul celor șase personaje extraordinare – atât de diferite separat, dar atât de la fel împreună –, despre tot felul de legende sau ritualuri pe care le făceau anumite popoare. Iar unul dintre momente a fost când am aflat despre cum își primeau soldații fjerdani lupii, despre procesul prin care trebuiau să treacă până la a fi însărcinați cu unul sau ce urma să se întâmple la moartea unuia dintre cei doi; soldat sau lup. A fost foarte emoționant tot ce am descoperit, încât m-a determinat să realizez – încă odată – că povestea asta este mai mult decât lupte, teritorii câștigate, bani, răzbunare, mândrie și moarte. Pentru că, atunci când descoperi o poveste de genul, cu o complexitate atât de mare, ești mult prea concentrat pe ce se întâmplă la suprafață, pentru a-ți acorda din atenție și acestor momente atât de prețioase, de fapt. 

Trilogia Grisha a fost o poveste extraordinară, în care am descoperit o altfel de Rusie; așa îmi plăcea să cred atunci. Cu multe întâmplări, dar nu atât de complicate ca cele din Banda celor șase ciori. Evoluția autoarei categoric este una vizibilă! De fiecare dată când voi ajunge să scriu vreo recenzie a unei cărți scrisă de Leigh Bardugo, voi pomeni despre modul magic și atât de ciudat de a-și crea ițele poveștilor, de a complica lucrurile, în așa fel încât să fie simplificate de personaje într-un stil care caracterizează atât de bine scrierile autoarei, încât rămân de fiecare dată fără cuvinte. Și cred că prin Răzbunarea ciorilor a arătat cel mai bine cât de complexă este în gândire, cât de bine reușește să închege evenimentele și să dăruiască suspans și uimire, deoarece rar am citit scriitori care să reușească o astfel de performanță. Nu știu de unde primește idei, ce ritual folosește pentru a reuși să creeze așa ceva, dar categoric îi ador – până la cer și înapoi – modul de a scrie, o apreciez foarte mult pentru cât se documentează pentru a realiza așa ceva (pentru că știu cât muncește pentru tot), și categoric o să fie unul dintre cei mai buni scriitori pe care i-am citit și îi voi citi vreodată. 

Despre final nu voi spune nimic – nici că mi-a plăcut sau nu –, din cauza faptului că, lăsând la o parte faptul că i-am acordat volumului maximul de stele pe Goodreads, un anumit detaliu care să nu îmi placă, tot a existat. Mai spre sfârșite s-a întâmplat ceva care ar fi putut fi evitat cu mare ușurință și pe care nu l-am înțeles absolut deloc. Deoarece, oricât de mult mi-ar plăcea felul cum mintea autoarei țese întâmplările și personajele, ceea ce s-a întâmplat acolo parcă nu ar fi făcut parte din imaginația ei. Efectiv – oricât de mult aș încerca să mă gândesc la o cauză – nu pot să rămân fidelă asupra unui motiv pentru care a ales să facă ceea ce a făcut. Este de neînțeles, șocant dar într-un mod puțin pueril și care s-ar fi putut propaga oricărui alt personaj – numai să nu facă parte din ciorile principale – dar nu celui care a avut de suferit. Și chiar sper ca, într-una din zilele vieții mele, să vină cineva și să îmi explice acea decizie pe care autoarea a ales să o pună în aplicare.

Când am aflat că Leigh Badrugo are în plan să scoată o altă duologie – și sper că am înțeles bine din sursa citită – despre regele Nikolai al Ravkăi, am fost atât de șocată și de entuziasmată, încât mi-a venit să plâng! Nu doar că a fost un pion foarte important în trilogie, ce nu a fost deloc uitat nici în Banda celor șase ciori, dar a fost unul dintre personajele mele preferate, din toată lumea Grisha. Nu pentru că ar fi fost vreun revoluționar sau vreun războinic care să îmi fure mințile ori să omoare în stânga și în dreapta, fără a fi atins de vreo armă, dar mereu am simțit că povestea lui nu era doar ceea ce aflasem din Grisha. Că mai avea multe de spus și că ar fi fost foarte păcat ca viața lui să nu ne fie arătată de către autoare. Știu că primul volum are data de publicare abia anul viitor – și chiar sper ca editura Trei să își dorească să îl traducă –, dar sunt sigură că oricât de mult va dura până voi ajunge să țin cartea în mână, nu va conta. Pentru că lumea Grisha mai are atât de multe lucruri de spus și pentru că eu sunt răbdătoare!