miercuri, 18 iulie 2018

„Ziua în care am învățat să zbor” (Ziua în care am învățat să zbor, #1) de Alina Șerban

Mulțumesc editurii Quantum Publishers pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Oskar Kaufmann află în ziua de Crăciun că ar putea suferi de o boală ce i-ar putea da viața peste cap. Cu toate astea, alege să-și petreacă sărbătorile cu familia, în Dinkelsbühl, fiind o tradiție ținută mai mult din obligație decât din plăcere. Așa facem cunoștință cu familia Kaufmann, punct central și sursa multora dintre conflictele definitorii ale romanului. Prin membrii ei, putem vedea cum prinde viață o cronică de familie care ajunge să fie coloana vertebrală a întregii acțiuni.

Încercările lui Oskar de a face față depresiei care-l macină și acceptarea faptului că propria familie ar putea fi autorul moral al bolii mintale de care suferă sunt punctele cheie ale romanului. Cum poate cineva sp lupte când totul în jurul lui se destramă? Asta este întrebarea care conduce acțiunea romanului și al cărei răspuns îl aflăm de la personaje.

RECENZIA: O să pară puțin ciudat că încep recenzia acestei cărți fix cu imaginea de sus, dar simțeam, într-o oarecare măsură, să dau startul cu acest aspect. Nu se întâmplă tot timpul ca o copertă să aibă un impact atât de puternic asupra ochilor mei, dar când a fost vorba despre aceasta, mi-a fost cam greu să uit despre Ziua în care am învățat să zbor. Este evident că s-a datorat culorilor foarte stridente, acestor nuanțe de portocaliu, dar cred că a fost mai mult de atât, și tind să mă îndrept spre faptul că arată ca și cum ar face parte dintr-un tablou pictate pe pânză. Și mie îmi plac foarte mult tablourile de genul! Iar pentru minte acest aspect  cu toate că totul ar părea dus la un subiectiv extrem, dacă există așa ceva  a adus o bilă albă cărții. Poate unii cititori nu dau mare importanță coperților, spunând că de fapt conținutul este cel care contează cel mai mult, și nu spun că nu este adevărat, doar că, atunci când vezi o carte, dacă nu prea te atrage coperta, ochii o să îți fugă la o altă carte de lângă. Cel puțin la mine așa se întâmplă. 

În momentul în care am citit descrierea și până să ajung să parcurg volumul, îmi formasem în cap ideea cum că acest Oskar Kaufmann era jucat de un copil, nicidecum de un adult în toată regula. Cum am ajuns la această teorie, v-ați întreba unii dintre voi? M-am obișnuit să alătur câte o boală cu un copil, când a fost vorba despre vreo carte cu un astfel de subiect, deoarece după ce am văzut filmul Minunea – după romanul cu același nume, de R. J. Palacio , m-a marcat foarte mult povestea lui August Pullman, încât am rămas mereu cu gândul acesta. Cu toate că atunci când vine vorba despre o boală mentală la un copil, este cam greu să procesezi foarte bine informația. Cum să îmi imaginez cum ar fi fost povestea în afară de una tragică? Pe de o parte m-am bucurat că personajul principal nu a mai fost un copil, deoarece mi s-ar fi părut mult prea dureros totul, în schimb, pe de cealaltă parte, nici nu m-a încântat foarte mult, deoarece în clipa în care înaintam cu povestea și vedeam cu ce se confrunta Oskar, nu mi se mai părea nimic foarte fericit. Poate că ar fi trebuit să fiu mai pregătită, având în vedere că urmez o facultate de psihologie și știu cam cu ce se mănâncă bolile mentale, dar consider că niciodată nu ești destul de pregătit, oricât de bine ai crede că ai cunoștință de acea boală. Este o boală până la urmă, este ceva greu de privit din punct de vedere emoțional, cu atât mai mult când nu știi ce ai putea face pentru a-i alina suferința persoanei respective sau, și mai mult, să ai capacitatea de a-i pătrunde în minte, pentru a vedea cu ce se confruntă. Ce simte de fapt, cum se luptă și cât de chinuitor este pentru el să se trezească în fiecare dimineață pentru a supraviețuii la încă o zi de durere și suferință. Este de-a dreptul sfâșietor!

Tot ce se întâmplă în Ziua în care am învățat să zbor, am interpretat ca fiind o luptă continuă fie de regăsire, fie de acceptare, întreg conținutul fiind învelit în secrete pe care cei de lângă Oskar au încercat, de-a lungul timpului, să nu le dezvăluie. Pentru că, în ciuda faptului că personajul principal este Oskar Kaufmann, toată povestea nu se învârte numai în jurul lui. Atât familia, cât și celelalte personaje se confruntă cu tot felul de probleme, dezamăgiri și nesiguranță, iar boala de care suferă tânărul nu face decât să accentueze și mai mult acele aspecte negative. Cu atât mai mult cu cât acesta nu se simte tocmai pregătit – sau nu dorește să își împovăreze familia cu și mai multă durere – să dezvăluie acea suferință cu care se confruntă. Ziua în care am învățat să zbor vorbește, în primul rând, despre viața crudă, despre viața adevărată – fără pic de fantezisme și finaluri fericite –, despre acea regăsire pe care am menționat-o mai la începutul paragrafului, dar și despre multe altele pe care le veți descoperii doar citind. Plus că volumul a avut acel ceva ce i-a dat o alură de profunzime, de parcă autoarea a vrut să pătrundă mai adânc în străfundurile conștiinței personajului, încercând să scoată la iveală o altfel de latură omenească. Chiar și fără acel aspect al bolii mentale de care suferea Oskar, categoric l-aș fi putut cataloga ca fiind un roman psihologic, deoarece are elemente ce l-ar fi dus în acel gen și fără partea aceasta evidentă. 

Cu un iz altfel, cu acțiunea petrecută într-o oraș german, Alina Șerban a oferit un altfel de parfum terestru. Nu țin minte să fi citit cărți în care acțiunea să se petreacă în Germania din zilele noastre, iar acest lucru m-a bucurat foarte mult, deoarece, în interiorul meu,  îmi doream un peisaj nou într-o poveste, neexplorat de imaginația mea. Și chiar am simțit nevoia, imediat după ce am început să citesc Ziua în care am învățat să zbor, să caut pe Google imagini din Dinkelsbühl – orașul în care se petrece acțiunea romanului –, deoarece voiam să îmi formez, de la început, un tablou de unde să încep să alătur și despre ceea ce ne povestise scriitoarea. Un oraș rustic, de poveste, pe care, cu siguranță mi-ar plăcea să îl vizitez cândva. Pe lângă amplasarea geografică, stilul Alinei Șerban este unul care introduce cu ușurință cititorul în poveste, volumul având capitole scurte, cu o narare care nu plictisește, aceasta și-a construit o carte care se poate lectura fără prea mare dificultate. Exceptând subiectul mai puțin confortabil, din anumite puncte de vedere. Și cu toate aceste aspecte care mi-au plăcut și pe care le-am tot menționat, au existat anumite inconveniente în roman. În primul rând, cu toate că am spus că autoarea a scris capitole scurte, ușor de citit, unele întâmplări le-am considerat ca fiind mult prea grăbite. Mi-ar fi plăcut ca autoarea să fi insistat mai mult pe acele scene, să creeze un suspans mult mai profund, nu să scrie anumite replici, ca dintr-un impuls. Și în al doilea rând, Oskar suferea de o boală despre care – așa cum am mai menționat în descriere – nu prea dorea să vorbească, și cu toate acestea am simțit că se destăinuia cu mult prea multă ușurință. Ar fi fost mai potrivit dacă ar fi meditat mai mult în această privință. Știu că o boală psihică te trece dintr-o stare într-alta, ești imprevizibil, de cele mai multe ori, reacțiile tale nu sunt cele la care s-ar fi așteptat cei din jur – dar nici tu –, dar în acele clipe nu l-am simțit pe Oskar în acea cumpănă. 

Per total, romanul a fost interesant, cu un titlu care sigur atrage și care, categoric are o semnificație foarte puternică asupra poveștii, fie ea metaforică sau nu. A fost un roman pe care cred că îl poate citi oricine, chit că are o afinitate pentru cărțile psihologice sau se îndreaptă mai mult spre alte genuri, deoarece cărțile despre viață, în general, este bine să fie citite de orice fel de cititor. A fost un prim volum din care ai câte ceva de învățat, câteva lucruri la care să meditezi, dar și unele pe care să le privești dintr-un unghi diferit. Și în afara acelor mici inconveniente menționate mai sus, Ziua în care am învățat să zbor mi-a plăcut poate mai mult decât m-aș fi așteptat înainte. Plus că, așa cum am zis la începutul recenziei, am descoperit o cu totul altă poveste, față de cum îmi formasem ideile înainte să o citesc. 

sâmbătă, 14 iulie 2018

„Reconstituind-o pe Amelia” de Kimberly McCreight

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Kate se află în mijlocul celei mai importante întâlniri din carieră atunci când primește un telefon de la liceul Grace Hall, școala exclusivistă din Brooklyn a fiicei sale. Amelia a fost suspendată de la cursuri, cu efect imediat, iar Kate trebuie să vină să își ia fiica – fără întârziere. Stresul lui Kate legat de plecarea intempestivă de la birou se transformă în curând în panică atunci când ajunge în fața clădirii liceului și găsește mașini de poliție, de pompieri și o ambulanță. Însă este prea târziu pentru Amelia. Și pentru Kate.

Eleva silitoare și cu perspective academice strălucite a fost prinsă copiind la examen și s-a sinucis aruncându-se de pe acoperiș. Sau cel puțin asta este versiunea pe care liceul Grace Hall i-o servește lui Kate. Cuprinsă de durere și cu întreaga ei lume năruindu-se în jur, este explicația pe care se obligă să o creadă și ea. Totul până ce primește un mesaj anonim: Amelia nu a sărit.

Reconstituind-o pe Amelia este povestea primelor iubiri secrete, a vechilor prietenii și a unui club de fete cu tradiții înrădăcinate adânc. Dar înainte de toate este povestea unei mame care ar face orice ca să apere memoria fiicei sale, pe care nu a putut-o salva.

RECENZIA: Îmi doream să citesc un thriller. Nici nu mai știu care a fost ultima carte pe care am citit-o, care să se încadreze în acest gen de literatură. Bine, pentru mine și sufletul meu, Reconstituind-o pe Amelia nu a fost chiar un thriller, deoarece mai mult am primit-o ca fiind o dramă a unei mame – în primul rând, apoi cea a tinerei Amelia – care și-a pierdut copilul silitor, cuminte, cauza fiind sinuciderea. Când nu ai ce face, te conformezi cu acea concluzie la care ajunseseră poliția, a legiștii și așa mai departe, dar când primești brusc un mesaj în care ți se spune că fiica ta nu s-a sinucis, stai și îți pui două întrebări: dacă s-a sinucis de fapt, iar destinatarul dorește doar să îți facă rău, de ce ar face-o? și dacă, totuși, Amelia nu s-a sinucis, atunci cine a omorât-o și – din nou de ce ar dori cineva să ia viața unui copil cuminte, care își vede de treaba lui și nu face rău nimănui? Faptul că mama Ameliei rămăsese moartă pe dinăuntru, durerea fiind îngrozitoare și chinuitoare, ce avea să o bântuie întreaga viață, asta nu a oprit-o cu nimic din a lupta pentru a răspunde la de ce?. Iar de aici totul o ia pe o cărare strâmtă, cu denivelări, ca într-un punct să se lărgească într-o pajiște nu foarte plăcută vederii. Întrebări peste întrebări, răspunsuri care aduc cu ele alte nelămuriri și secrete la care nu te-ai fi gândit niciodată că ar putea să fie posibile. Cel puțin nu de la anumite persoane. Drame de familie, singurătate din toate părțile și o duritate din partea anumitor personaje pe care – nu ai cum să nu te întrebi dacă este sau nu adevărată – nu o prea poți înțelege. Dar realitatea asta relevă, duritate și compromisuri pe care ești obligat să pui în aplicare.

Perioada adolescentină, acei ani în care atât corpul, cât și mintea trec printr-o transformare uriașă, anii în care treci prin generală și liceu – mai accentuat fiind în cea de-a doua etapă – pot fi de-a dreptul marcanți pentru anumiți tineri. Sunt anii aceia în care fie ajungi să fii popular și văzut bine de toți ceilalți elevi, fie ești disprețuit și ajungi batjocura tuturor, fie – pentru că, din fericire mai există și cea de-a treia categorie – rămâi în umbră, fără să ieși cu nimic în evidență. Dar nici aici nu este nimic garantat, nimeni nu îți asigură că dacă îți vezi de treaba ta, o să rămâi nevăzut. Am urât enorm de mult liceul, generala nu prea deoarece aveam destul de multe prietene pe atenția cărora să mă concentrez, dar liceul a fost pentru mine mai singuratic și mai independent, ca să o spun așa. Din câte știu și din câte se vede, în România fenomenul de bullyng nu s-a ajung chiar la extrem, dar în alte țări – cu precădere în Statele Unite ale Americii – elevii sunt umiliți într-atât de rău încât ajung să se sinucidă. Am scris asta doar ca să fac o mică introducere, dar asta nu înseamnă că Amelia – dacă s-a sinucis sau nu – a făcut-o neapărat din cauza asta. Am ținut mai mult să menționez acest aspect, deoarece aceste așa-zisele „jocuri” se propagau pe mai multe fronturi și l-am privit ca fiind un factor important în dezvoltarea întregii povești.  

Așa cum scrie pe prima coperta principală a cărții: „Tu chiar știi tot ce îi trece fiicei tale prin cap?”. Oare părinții care sunt siguri că își cunosc foarte bine copiii, chiar au dreptate când afirmă acest lucru? Sunt convinși că odraslele lor le spun toate secretele, toate supărările, toate temerile și persoanele de care se îndrăgostesc? Îmi este imposibil să cred asta, și oricât de strict ar fi un anume părinte, supraveghindu-și copilul peste tot – atât online, cât și offline –, există o anumită barieră pe care aceștia nu o pot trece. Va exista un moment, o clipire din gene, în care copilul să își spună: „mai bine nu îi spun mamei sau tatei”, „nu trebuie să mai știe ai mei tot”, „nu mă vor înțelege”, sau alte și alte gânduri mai inocente sau mai puțin de trecut cu vederea. Mama Ameliei oare și-a înțeles în totalitate fiica, avea toată garanția că gândurile Ameliei erau doar pozitive și îi cunoștea chiar și cea mai mică angoasă? Nu! Pe tot parcursul cărții am încercat să fac o asemănare între anumite scene din carte și perioada mea din liceu, să descopăr dacă singurătatea mea m-ar fi putut aduce în pragul de a ajunge precum Amelia. Și chiar nu știu, deoarece unele scene mi-a fost greu să le privesc ca fiind posibile în realitate. Poate că lumea este mult mai dură față de cum am privit-o eu, până acum, sau poate că filmele de genul nu mi-au oferit maximul pe care îl poate aduce o situație de acest fel. Viața Ameliei  – aș fi o ipocrită să spun că nu a fost frumoasă... până la un punct – s-a desfășurat așa cum ar trebui să se petreacă una a unui copil, dacă nu împlinit în totalitate, măcar în 90%. Dar când acel procentaj de 10% cântărește mai mult decât restul, și dacă mai ești și influențat și din afară, 90 se poate transforma în 10, și invers.

Kimberly McCreight are un stil nu care doar te prinde foarte ușor în poveste, dar foarte versatil, un mod de a nara perfect pentru genul acesta de cărți. Sau poate să fie doar felul cum a tradus Laura Nureldin romanul? Dar mă cam îndoiesc că un traducător poate face schimbări radicale în stilul unui autor. Cert este că a reușit să construiască povestea în așa fel încât să decurgă toată acțiunea liniar, fără a lăsa cititorul în ceață sau a-i aduce anumite neplăceri privind neînțelegerea unor aspecte. Toate întrebările pe care cel care lecturează și le va pune pe parcursul romanului, își vor avea răspunsurile până când va închide ultima pagină. Doar dacă nu își va adresa anumite întrebări, la care scriitoarea nu s-a fi gândit că ar trebui să existe. În orice caz – făcând un mic rezumat în privința stilului de a scrie –, a fost o carte care s-a citit foarte ușor, și dacă nu aș fi avut problema cu care mă confrunt, care să îmi restricționeze orele de citit pe zi, categoric că în două zile, maxim, aș fi terminat-o. Deoarece m-a ținut atât de bine conectată încât, atunci când știam că eram nevoită să mă opresc din citit, mă gândeam numai la ce avea să se întâmple din punctul în care a trebuit să închid cartea. Și cu toate că subiectul a fost unul nu foarte ușor de digerat, unul la care ești nevoit să te gândești mult timp după terminarea cărții, pe de o parte m-am bucurat foarte mult de această poveste. M-a adus în punctul în care să îmi pun și eu anumite întrebări și să am câteva planuri despre cât de atentă va trebui să fiu cu sora mea, să încerc să îi înțeleg cât mai bine supărările, și cu toate că vor exista anumite secrete între noi – cu toate că nu îmi doresc –, să fie într-atât de deschisă cu mine și cu mama, încât să nu treacă singură prin momente cruciale, care să o facă nefericită. Are abia unsprezece ani, dar foarte curând va începe acea transformare de personalitate și de restul, unde trebuie să aibă persoanele dragi lângă.  

Într-o carte cu un astfel de subiect, îmi este cam greu să îmi aleg un personaj preferat, dar așa cum am menționat în postarea anterioară – cea cu leapșa –, Kate Baron, mama Ameliei, m-a impresionat foarte mult prin tot ceea ce a făcut, de la început și până la sfârșit. Faptul că nu s-a dat bătută o secundă, că s-a zbătut să sape cât mai adânc, în ciuda obstacolelor puse în calea ei de alte persoane, m-a determinat foarte mult să o apreciez și să o respect. O respect deoarece, cu toate că este un personaj dintr-o carte, știu că în lumea asta părinții cu greu acceptă că odorul lor și-a luat viața, cu atât mai mult când primesc un mesaj anonim în care cineva îi asigură că nu a fost așa, și că de fapt a fost omorât. Categoric că nu sunt mulți cei care ar primii un astfel de mesaj, mulți resemnându-se cu acest gând și încercând să își ducă traiul – ce este drept, cu sufletul sfâșiat de durere și întrebări – așa cum pot, dar cu siguranță că există cazuri în care părinții trec peste decizia autorităților, încercând să afle răspunsuri pe cont propriu. Atât pentru a-i pedepsii pe cei care i-au adus moartea copilului lor, dar și pentru a-l lăsa să se odihnească în pace. Este un subiect pe care numai un părinte – fie că și-a pierdut un copil sau nu – îl poate descrie cel mai bine în cuvinte. Cert este că, întorcându-mă că Kate, să fii sfâșiat de durere pe dinăuntru, să te târăști zi de zi, aproape moartă, și totuși să ai destulă putere pentru a nu te lăsa, este o dovadă de umanitate, consider eu. Un exemplu prin care ne dăm seama cât de puternici sunt cei din jurul nostru – și noi –, atunci când viața ne-o impune, iar căile ușoare să nu existe.

Să spun mai multe despre acțiunea în sine, mi-ar fi greu deoarece m-a răscolit foarte mult, și dacă nu a făcut-o încă de la primele pagini, ultimele momente din roman au fost cele mai zguduitoare pentru mine. A fost o carte care arată foarte bine viața, ne arată cât de departe pot merge anumite persoane pentru a-și atinge țelurile, că cei de lângă noi nu sunt chiar aceeași cu care am fost obișnuiți, că unele persoane suferă mai mult decât lasă să se vadă, dar și că anumite momente, dacă nu sunt petrecute atunci când trebuie, pot schimba totul radical. Reconstituind-o pe Amelia nu a fost atât de mult despre moartea în sine a unei fete, cât despre ce se ascundea, de fapt, în acea societate în care trăise, până în ultima clipă a vieții ei. Că exteriorul nu este același cu interiorul, și dacă ai curajul să te afunzi cât mai mult în adânc, nu ai garanția că vei ieși de acolo întreg. Secretele nu aduc cu ele doar distanțarea a două persoane – sau mai multe, depinzând de caz –, ci și consecințele de mai târziu. Consecințe care ar putea să coste enorm oamenii din jurul tău. Reconstituind-o pe Amelia este una dintre cărțile pe care orice părinte ar trebui să o citească, este povestea care poate să devină oricând realitate – nu sub aceeași formă, dar poate cu același rezultat , deoarece, așa cum am spus mai la începutul recenziei, niciun părinte nu are garanția că știe tot ce îi trece prin cap copilului său. Așa că nu doar că o recomand – fie că ești mamă, tată, un adolescent sau orice altă persoană –, ci îndemn pe toată lumea să citească Reconstituind-o pe Amelia. Citiți-o și poate atunci fie veți fi mai atenți în jurul vostru la anumite aspecte, fie – cine știe? – veți avea răspunsuri la unele întrebări, sau veți vedea o altă față a realității.

vineri, 13 iulie 2018

Leapșă: Mid-Year Book Freak-Out Tag

De fiecare dată când voi fi etichetată în vreo leapșă sau voi observa una care să aibă vreun subiect interesant, nu voi ezita nicio secundă să nu răspund la ea. Pentru că le consider foarte relaxante, îmi pun, într-o anumită măsură, mintea la contribuție și mă determină să îmi aduc aminte de anumite cărți pe care le cam uitasem în acele momente. De această dată, Sara (de pe blogul: teavious) a fost cea care s-a gândit la mine și m-a etichetat într-o leapșă intitulată mid-year book freak-out tag, sau despre cărțile pe care le-ai citit în prima jumătate a anului. Și țin să menționez că, până acum, am lecturat 29 de cărți, din 30 pentru Reading challenge-ul din acest an. Mai mult decât m-aș fi așteptat, sincer, având în vedere că, până acum, pentru mine, semestrul al doilea de facultate din acești primi doi ani a fost cel mai stresant. Și nu mă refer neapărat la examene, cât la faptul că am fost foarte stresată din cauza activităților pe care a trebuit să le fac. Dar acum este totul bine, o să mă relaxez câteva săptămâni, apoi va trebui să încep să lucrez la partea teoretică a licenței. Sunt „super” fericită!

De dăruit această leapșă, mi-ar plăcea foarte mult să citesc răspunsurile următoarelor trei fete: Ghanda (de pe blogul: Jurnalul unei cititoare), Andreea (de pe blogul: Praf de stele) și Alexandra (de pe blogul: Twistinmysobriety).

1. Cea mai bună carte pe care ai citit-o, până acum, anul acesta?
Până la cartea pe care am ales-o, aveam multe alte povești pe care să le aleg, ca și cartea anului, dar după ce am citit această carte, îmi este foarte greu să mă îndrept spre alta. Pentru că Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Alexievich este un volum atât de dureros, de adevărat și plin de lucruri la care nu te-ai fi gândit înainte, încât consider că este necesar ca fiecare dintre noi (fie că ne place să citim, sau nu) să parcurgem această colecție de mărturisiri. Aceste femei care au participat în cel De-al Doilea Război Mondial, în diferite domenii, au făcut atât de multe pentru omenire, încât am ajuns să privesc cu și mai multă intensitate această perioadă a istoriei noastre. Mi-a luat foarte mult să o citesc, și nu pentru că ar fi fost ceva „defect” la carte, ci pentru că a fost atât de încărcată emoțional, încât nu eram în stare să parcurg mai mult de zece pagini (să zicem) odată. Aveam nevoie de pauze, trebuia să stau și să diger ceea ce tocmai îmi fusese relatat (indirect) de către aceste eroine. Vă îndemn să citiți Războiul nu are chip de femeie!

2. Cel mai bun sequel pe care l-ai citit?
Răzbunarea ciorilor, de Leigh Bardugo a fost prima carte pe care am citit-o în 2018, și din toate celelalte continuări ale altor cărți, volumul doi (și ultimul) din Banda celor șase ciori, mi-a plăcut cel mai mult. Și nu neapărat pentru că m-a surprins din anumite puncte de vedere (a și făcut-o, așa cum se întâmplă mereu cu tot ce scrie autoarea), dar mi-a transmis anumite emoții pe care nu credeam că le-aș fi simțit în această duologie. Plus că au existat anumite tactici de atac pe care le-a realizat Kaz, care au ridicat și mai mult povestea și au adus la extrem suspansul deja existent. Iar finalul, cu toate că știu că este greu de crezut că va exista un alt volum, a fost așa cum a trebuit și cum mi-aș fi dorit să fie. Leigh Bardugo va fi, pentru totdeauna, autorul pe care îl voi citi, fără să ezit vreo secundă în privința vreunei cărți de-ale ei.

3. O carte ieșită recent, dar pe care nu ai citit-o încă?
Dacă a existat un film pe care să mi-l fi dorit cel mai mult să îl vizionez, până în acest punct al anului, acesta a fost Forma apei (The Shape of Water), de Guillermo del Toro și Daniel Kraus. Știu că povestea a fost publicată la editura Polirom, cu o copertă de-a dreptul superbă, și cu toate că sunt atât de entuziasmată să o citesc, nu am reușit să îmi cumpăr cartea. Dar trebuie neapărat să o fac, deoarece mă disperă foarte mult cartea astea și simt că dacă nu o să o citesc cât mai repede, o să regret mai târziu!

4. Ce carte aștepți cu nerăbdare să iasă în a doua jumătate a anului?
Inițial aș fi vrut să aleg o carte stand-alone, dar m-am răzgândit după ce mi-am adus aminte de un volum dintr-o serie. Știu că Wildcard, de Marie Lu va ieși în septembrie în SUA (așa am văzut pe Goodreads), iar primul volum, Warcross a fost și este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit, până acum, în acest an. Aveam o anumită bănuială că urma să îmi placă, dar nu mă așteptam totuși să mă îndrăgostesc atât de mult de toată acea lume creată de Marie Lu. Mai ales că nu sunt deloc familiarizată cu romanele în care jocurile video să fie un punct principal al poveștii, dar se pare că niciodată nu este prea târziu să începi să prinzi drag de un anumit gen. Abia aștept ca editura Corint să publice volumul doi, și din câte am citit pe pagina lor de Instagram (la stories), nu va trebuie să așteptăm foarte mult după lansarea din SUA.

5. Cea mai mare dezamăgire?
Din păcate, am avut destule cărți pe care le-am citit și care m-au dezamăgit foarte mult. Și cu toate acestea, sunt două povești pe care nu mi le pot scoate din cap: Belgravia de Julian Fellows și Borgia. Păcatele familiei de Sarah Bower. Dacă la cea de-a doua pot spune că nu aveam foarte multe așteptări (nu știam mai nimic despre Borgia, așa că nici așteptările nu se ridicau foarte sus), la Belgravia a fost vorba de o cu totul altă poveste. În primul rând, Julian Fellows a fost un nume foarte important în crearea serialului Downton Abbey, serialul meu preferat, așa că speram ca lumea din Belgravia să se asemene puțin cu cea din ecranizare. Cel puțin coperta și descrierea asta îmi transmiteau. Nu știu ce s-a întâmplat, dar parcă ar fi fost vorba de două persoane diferite care au creat serialul și cartea, deoarece nu vedeam acea scânteie și emoție pe care le simțeam, al fiecare episod, în Downton Abbey. Cred că dezamăgită este un cuvânt mult prea mic.

6. Cea mai mare surpriză?
Așa cum am precizat și în descriere, aveam o oarecare presimțire cum că Începutul unui Coșmar de Cristinne C. C. urma să îmi placă. Iar de cele mai multe ori când am impresia asta, se adeverește, din fericire. Și cu toate că știam că îmi va plăcea (citisem fragmente din volum), spre surprinderea mea a fost pe gustul meu mai mult decât m-aș fi așteptat. Cristinne știe să scrie, știe să compună povești și să țină cititorul în suspans cu fiecare capitol pe care acesta îl parcurge. Ephialtele ei sunt niște creaturi puternice și periculoase, asemeni frumuseții pe care o posedă, iar personajul principal, Alisia, nu este mai prejos de alte persoane precum este ea. Sunt bucuroasă că dețin și volumul doi (Trezirea unui Coșmar) și abia aștept să îi vină rândul la citit, deoarece sunt foarte curioasă de cum va evolua toată situația în care au rămas personajele, la finalul primului volum.

7. Noul tău autor preferat?
Pentru romanciera din mine, Dinah Jefferies. Bine, exagerez spunând că singura carte pe care am citit-o, scrisă de ea (Soția plantatorului de ceai) a fost o carte în care să predomine romantismul, deoarece am considerat că ea se încadrează mai mult în sfera dramelor. Dar totuși, a exista și romantismul acela pe care mi-l doream și de care aveam nevoie. Cât despre autoare, nu știu, dar am simțit, încă de când citeam cartea, că trebuie să fiu foarte atentă la ceea ce va publica aceasta, deoarece mi-a plăcut foarte mult ceea ce am descoperit în Soția plantatorului de ceai. Am văzut pe Goodreads că mai sunt destule cărți pe care scriitoarea le-a publicat și sper să ajung, în viitorul apropiat, să le citesc și pe acelea. 

8. Cel mai recent crush ficțional?
Maximilian Novac, din seria Ephialte, de Cristinne C. C.. Cei care mă urmăriți de ceva timp știți că urăsc foarte mult triunghiurile amoroase, deoarece le găsesc ca fiind puse acolo doar cu scopul de a enerva mai mult cititorul, așa că de cele mai multe ori, atunci când descopăr în vreo carte unul, renunț la povestea respectivă. Dar au existat unele cazuri (foarte rare, ce este drept) în care subiectul principal m-a împins să nu renunț. La seria de față, nu s-a pus problema o secundă să las baltă povestea, și nu pentru că aș fi empatizat cu acest triunghi amoros care este evident că există, ci pentru că nu l-am văzut atât de dezvoltat. A fost mai mult precum o adiere trecătoare. Și cu toate astea, dacă s-ar propaga într-unul serios, tot nu o să renunț la serie. Pentru că ephialte și pentru că subiect mișto! Dacă Andreas nu prea m-a impresionat cine știe ce, cu Maximilian Novac a fost o cu totul altă poveste, deoarece mi-a plăcut foarte mult de el și consider că are o poveste foarte interesantă pe care, din câte am observat (spre uriașa mea bucurie) autoarea va scrie o carte specială pentru el, Coșmarul lui Maximilian Novac. Sunt atât de fericită și nerăbdătoare!

9. Cel mai recent personaj preferat?
Ultima carte pe care am citit-o a fost Reconstituind-o pe Amelia, de Kimberly McCreight. Cu toate că povestea a fost una foarte actuală, care se poate întâmpla în orice școală (chit că la mijloc se află vreun club sau nu), și cu toate că sunt sigură că nu toți părinții ar accepta un verdict dat de poliție cu privire la moartea copilului lor, puțini sunt cei care ar încerca să sape mai adânc, de unii singuri. Chiar și dacă nu ar fi primit un mesaj care să le transmită că al lor copil nu s-a sinucis, așa cum au ajuns la concluzie toți ceilalți din jur. Trebuie să ai o inimă de fier să fii pregătit să găsești niște răspunsuri halucinante, de-a dreptul ireale și totuși să îți mai rămână putere destulă încât să vrei să afli și mai multe. Iar Kate Baron, mama Ameliei, asta a făcut pe tot parcursul cărții. A fost puternică, nu s-a dat bătută în fața niciunui obstacol (chit că a fost vorba despre legi sau despre anumite persoane), a luptat pentru a afla adevărul despre moartea fiicei ei. Pentru a-i face somnul de veci mult mai liniștit. Iar pentru asta a ajuns să fie personajul meu preferat, pentru tot ce a făcut pe parcursul cărții.

10. O carte care te-a făcut să plângi?
Cu riscul de a mă repeta, Reconstituind-o pe Amelia, de Kimberly McCreight. Este evident de ce am ales cartea, deoarece, pe lângă partea oarecum polițistă din ea, totuși este vorba despre o dramă. Despre durere, singurătate și inimi rupte în bucăți. Nu are cum să nu te emoționeze o astfel de carte, deoarece trebuie să te gândești că aceste lucruri chiar se întâmplă, adolescenții mor din cauze suspecte sau pentru că se sinucid datorită presiunii pe care le-o pune societatea în spinare, clacând. Și este dureros. Iar o persoană care nu a trecut niciodată prin acele clipe în care simte că nu mai poate, că este frânt psihic și fizic, că ar vrea să se sfârșească totul și nu știe de ce i se întâmplă tocmai lui, nu are de unde să cunoască cât de marcantă este o astfel de durere. Și am plâns. Dacă nu pe parcursul cărții, la final am plâns cât pentru întreaga poveste a Ameliei. (Recenzia sper să o postez mâine.)

11. O carte care te-a făcut fericită?
Orice carte din seria Harry Potter m-ar putea face fericită, dar cum anul acesta am citit volumul trei, Harry Potter și Prizonierul din Azkaban, m-am rezumat la a-l preciza doar pe acesta. Nu are rost să mai scriu de ce mi-a adus fericire volumul, deoarece este totul evident. Simpla prezență imaginară în școala Hogwarts, în lumea magică a lui Harry și a celorlalte personaje este de ajuns pentru a-mi stârni o uriașă bucurie. 

12. Cea mai bună adaptare a unei cărți pe care ai văzut-o anul ăsta?
Din păcate, din cărțile pe care le-am citit, până acum, doar două au avut/vor avea o adaptare: Tu, de Caroline Kepnes și Scrisori din insula Guernsey, de Mary Ann Shaffer și Annie Barrows. (Harry Potter este de atâția ani, așa că nu intră în ecuație.) Prima carte nu prea mi-a plăcut, dar tot mi-aș dori să vizionez serialul, deoarece subiectul mi s-a părut a fi foarte interesant, dar Scrisori din insula Guernsey îmi doresc foarte mult să îl văd. Mai ales că personajul principal este interpretat de una dintre actrițele mele preferate, Lily James. Dar rămân la a doua variantă. 

13. Recenzia preferată pe care ai scris-o în acest an?
Cu toate că romanul Cum să oprești timpul, de Matt Haig a fost o carte care mi-a transmis mult tristețe, recenzia pe care am scris-o acesteia mi-a plăcut cel mai mult să o creez. Pe alocuri mi-a fost greu să scriu despre poveste, dar subiectul în sine mi-a adus multe idei pe care să le introduc în carte, așa că m-am bucurat mult de acele momente în care am scris-o. Și citiți neapărat Cum să oprești timpul, dacă nu ați făcut-o până acum.

14. Cea mai frumoasă carte pe care ai cumpărat-o anul acesta?
Au mai existat coperți care să îmi fi atras ochiul precum sunt pisicile hipnotizate de ghemele din ață, dar precum am fost atunci când am văzut Prințul nemilos, de Holly Black, nu s-a mai întâmplat înainte, în acest an. Voi ați văzut cât de splendidă este coperta aia? Coroana și crengile, plus insecta aia verde care îți fură instantaneu privirea. Este splendidă! Iar dacă povestea este măcar jumătate la fel de bună precum este coperta, mă declar de pe acum vrăjită de întreaga serie. Și ca să trișez puțin, doar că nu am cumpărat această carte, ci am primit-o de la editură, pentru recenzie: Sinuciderea Ielelor, de Ana Mănescu. Coperta Ielelor este exact cum se găsește și conținutul: de poveste, magic. Superbă, superbă, superbă!

15. Ce carte trebuie să citești până la sfârșitul anului?
Sunt multe (de parcă nu ar fi evident!), dar acum destul de mult timp am terminat un prim volum al unei serii oarecum românești prin subiectul ales, și mi-a plăcut foarte mult începutul, așa că vreau să aflu ce se găsește în continuare. Și cu toate că știu că anumite persoane ar spune că seria face puțin de rușine istoria noastră (am refuzat să mă leg de acest aspect, încercând să mă concentrez mai mult pe povestea în sine), mie mi-a plăcut chiar foarte mult ceea ce autoarea ne-a oferit. Și ca să nu o mai lungesc mult, este vorba despre volumul al doilea din Saga Cuceritorului, Acum mă înalț, de Kiersten White.

luni, 9 iulie 2018

„Soția plantatorului de ceai” de Deborah

Mulțumesc editurii Nemira pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Tânăra Gwendolyn Hooper ajunge în exoticul Ceylon, nerăbdătoare să înceapă o viață nouă ca soție. O întâmpină însă un soț distant, secretos și întotdeauna ocupat. Explorând singură plantația de ceai, Gwendolyn descoperă uși închise, rochii vechi și alte semne ale unui trecut necunoscut. Când trebuie să aducă pe lume un copil, trebuie să-i dezvăluie lui Laurence adevărul. 

RECENZIA: Mereu mi-au plăcut cărțile precum a fost Soția plantatorului de ceai, genul acesta de subiecte pe care și mama îl urmărește foarte mult  țin minte că în momentul în care am primit coletul de la Editura Nemira, când a văzut cartea și a citit descrierea, și-a dorit foarte mult să o citească , dar pe care mai mult le descoperă în filme. Tot timpul îmi spunea că privește astfel de subiecte ca fiind unele de familie, filme sau cărți pe care este bine să le discutăm cu cei dragi. Cu toate că, uneori, nu sunt niște subiecte foarte accesibile, în privința faptului că au o anumită duritate și sensibilitate pe care doar genul acesta de povești ți le poate oferi, mereu le-a considerat povești de viață. Nu în science-fiction sau polițiste, ci în poveștile ce vorbesc mai mult despre ce se întâmplă în jurul nostru, despre obstacolele cu care ne putem confrunta în viața de zi cu zi, deoarece sunt foarte realiste și adevărate, de cele mai multe ori. Iar pentru mine – cu toate că iubesc la nebunie fantasticul și tot ce ține de lumile create doar prin imaginație –, sunt momente în care parcă prefer o carte precum este Soția plantatorului de ceai, în detrimentul celorlalte. Simt că îmi oferă o altă realitate, din alte colțuri ale lumii; povestea de față având întâmplările petrecute în Asia. Plus că ajung să învăț multe lucruri despre anumite culturi, ceea ce nu poate fi decât un lucru bun.

Speram mult să îmi placă ceea ce Dinah Jefferies crease, poate mai mult pentru că nu mai citisem o carte în care romantismul să fie atât de vizibil, de mult timp. O poveste pur romantică, învăluită în tot felul de conflicte, în întorsături de situație și un secret care ar putea să le schimbe amândurora viața pentru totdeauna. Dacă prima parte a romanului a fost presărată cu scene în care cei doi își arătau dragostea, în care Gwen se simțea ținută ca în puf, dar în același timp aflându-se într-o cușcă – datorită faptului că lăsase Anglia pentru lumea atât de diferită din Ceylon –, în cea de-a doua parte totul se dusese pe o altă culme. Simțeai cu secretul pe care aceasta îl ținea cu atâta tărie și frică în ea, te măcina și pe tine, aveai impresia că acele consecințe care ar fi putut exista de pe urma aflării acestuia, te-ar fi putut afecta direct și pe tine. O tensiune pe care – cu toate că va părea ciudat – mi-o doream și de care simțeam nevoia să o simt și să o trăiesc.  Dar toată această teamă pe care o simțea Gwen din momentul în care ajunsese să fie nevoită să țină acel secret departe de Laurence nu se datora doar acelui aspect, ci și a faptului că, așa cum am menționat, se afla într-o lume cu totul și cu totul diferită față de mohorâta, dar familiara Anglie. Pentru că Ceylon – Sri Lanka de astăzi –, era un tărâm cum numai în cărțile poștale ar fi putut să vadă Gwen, un loc în care se găseau câmpuri și câmpuri de plante pentru ceai, sau alte mirodenii, dar și unde sărăcia lucie nu putea să te lase indiferent. Locul în care, cu toate că sclavia nu se mai putea numi a fi astfel, încă se putea observa în anumite comportamente ale celor care îi conduceau și îi supravegheau pe muncitori. Și oricât de mică ți-ar fi fost inima, nu ai fi putut să rămâi indiferent văzând un om rănit, care nu primea pic de ajutor, fiind lăsat să se chinuie, cu pretextul că își meritase durerea, pentru înșelăciunea pe care o comisese. 

Existau reguli care trebuiau respectate, dacă totul se voia a funcționa pe un făgaș bun – ca în orice comunitate, de altfel, indiferent de cultură –, iar atunci când regulile pe care le știai de acasă nu se potriveau mereu cu cele din locul în care te afli, nu prea știai pe ce cale să o apuci și cum să îți preiei atribuțiile. Așa se întâmplase în cazul lui Gwen. Dacă Laurence, aflându-se de mai mult timp în Ceylon, învățase cum trebuiau să decurgă lucrurile, pentru tânăra lui soție, totul ajunsese să fie cu mult mai complicat. Mai ales când se trezise peste noapte cu o proprietate cu diferiți servitori de care trebuia să se ocupe – mentalități diferite și care nu prea acceptau schimbările – greul ajunsese să devină un calvar. Iar acest aspect mi-a plăcut cel mai mult la Gwen. Că se lăsase intimidată de ce i se găsea în față? Nu, nicidecum! Am admirat foarte mult perseverența de care dădea dovadă, lipsa manierelor unei mironosițe, nefiind determinată să facă un pas în spate în fața unor treburi mai puțin obișnuite pentru o doamnă, în Anglia. Plus că, nu prea știa foarte bine la ce urma să se înhame, în momentul în care se urcase pe acel vapor cu destinația locului unde se afla soțul ei. Mânată de un impuls de iubire și de dor, lăsase totul la o parte, devenind femeia pe care Laurence trebuia să își arunce toată încrederea. Iar el sunt sigură că știa faptul că Gwen avea să ajungă să facă față tuturor greutăților.

S-au întâmplat atât de multe lucruri în Soția plantatorului de ceai, unele care ar fi trebuit să mă șocheze până la extrem, dar fiind oarecum obișnuită cu alte cărți în care duritatea vieții se afla pe plan principal, am putut să le accept – cu greu, ce este drept – așa cum erau ele și să se privesc ca atare. Conflicte iscate pe baza revoltelor dintre două naționalități care nu aveau aceleași drepturi, oameni care ajunseseră la capătul puterilor cu sărăcia și lipsa de respect a unora, speranță pentru un viitor mai bun, dar și obișnuința gândurilor cum că totul ar fi putut să se termine într-o clipă. Într-o țară în care stabilitatea nu se afla pe aproape, în care oamenii puteau să moară oricând, două suflete aveau puterea să își cultive iubirea, clădind – pe baza puterii pe care o aveau unul de la celălalt – ceva ce nu avea garanția că urma să țină pentru tot restul vieții. O carte plină de suspans, de suspiciuni, de temeri, dar cu un deznodământ pe care nu vei putea să îl uiți foarte ușor. O poveste pe care cu greu vei putea să o egalezi din altele.

Romanul mi-a adus puțin aminte, pe alocuri, de Vălul pictat, doar că într-un mod mult mai profund și mai detaliat, în privința întâmplărilor petrecute și a tuturor emoțiilor trăite de către personajele principale. Mi se pare puțin ciudat să fac o asemănare între o carte care mi-a plăcut foarte mult – cum este cea de față – și între una care m-a lăsat complet dezamăgită, cu un gust foarte amar în gură. (Iar un exemplu foarte bun pe care l-aș putea da, când vine vorba de faptul că uneori filmul bate cartea, este povestea scrisă de W. Somerset Maugham.) Dar lăsând povestea lui Walter și a lui Kitty în spate, mă voi concentra pe ceea ce s-a întâmplat, de-a lungul cărții, cu viața și relația dintre Laurence și Gwen, relație pe care am descoperit-o a fi foarte pe placul meu, încă de la bun început. Din descrierea cărții îmi făcusem o părere cum că ceea ce se întâmpla între cei doi nu era tocmai ceva cald și deschis, dar de fapt nu a fost deloc așa. Laurence și Gwen – în ciuda diferenței de vârstă dintre cei doi – se iubeau foarte mult, compania celuilalt find foarte importantă și benefică pentru amândoi. Am fost plăcut surprinsă deoarece nu îmi doream să găsesc una din relațiile proaspeților căsătoriți, cu care mă tot confruntam în cărțile care se tot publică în colecția Iubiri de poveste. Nu voiam ca între cei doi să existe distanțare, ură sau neîncredere. Îmi doream să pornesc cu romanul fix din punctul în care adevărata poveste avea să se petreacă între cei doi. Crezând că se cunosc atât de bine, când de fapt mai aveau multe să descopere unul despre celălalt. Dacă doriți o astfel de aventură romantică, plină de peripeții, de greutăți și de întâmplări neprevăzute, atunci Soția plantatorului de ceai este cartea pe care trebuie să o citiți neapărat.

sâmbătă, 7 iulie 2018

„Începutul unui Coșmar” (Ephialte, #1) de Cristinne C. C.

Mulțumesc editurii Quantum Publishers pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Ne aflăm într-o Nouă Lume ce se zbate să supraviețuiască în urma unui eveniment cataclismic ce a avut loc cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, o lume în care oamenii încearcă pe de-o parte să reconstruiască, iar pe de altă parte, să lupte împotriva unei boli cumplite și misterioase. Însă există și alte creaturi ce trăiesc printre ei, Ephialte și Umbre.

Alisia Iacob, o tânără impulsivă, non-conformistă, un Ephialt novice, abia trecută de Inițiere, se trezește aruncată dintr-o banală coincidență într-o serie de evenimente ce o plasează în mijlocul unui adevărat conflict între ephialte și dușmanii acestora, Umbrele.

Descoperind din întâmplare intrigile țesute de unul dintre cei mai importanți și puternici oameni, secrete ce pun în pericol atât viața oamenilor, cât și a Ephialtelor, Alisia devine ținta principală a mai multor dușmani.

Pentru a supraviețui, se vede nevoită să lege alianțe neașteptate, dar și să-și descopere abilități surprinzătoare și periculoase. În mijlocul tuturor acestor evenimente  ce se succed cu rapiditate, la fel de neprevăzută este și descoperirea primelor atingeri ale pasiunii, pentru ca, la fel de brusc, să fie curmate de resentimente vechi și înrădăcinate.

RECENZIA: La început mi-am dorit foarte mult să citesc această serie deoarece coperta primului volum mi s-a părut a fi una dintre cele mai frumoase; da, este unul dintre motivele pentru care sunt atrasă, în primă fază, de o carte, și nu cred că este ceva de condamnat. Apoi totul s-a completat minunat cu titlul seriei  nu mai auzisem niciodată de termenul de ephialt, plus că aducea în față un nou tip de creaturi, lăsând în spate vampirii și vârcolacii atât de mega-folosiți  și cu descrierea, care toate mă fascinaseră foarte mult, încât nu mi-am putut luat ochii și gândurile de la povestea lui Cristinne C. C.. O poveste care presimțeam că îmi va aduce ceva mai mult decât interesant, și am avut o intuiție bună, deoarece povestea Alisiei și a celorlalte personaje a fost una pe care am primit-o cu brațele larg deschise. Plus că, pe lângă povestea în sine, autoarea deține un stil de-a scrie foarte hipnotizant, care te introduce în toată acea lume stranie  dar totodată fascinantă  fără prea mult efort. Și cu toate că seria Ephialte este, din câte am observat, debutul acesteia în literatură, eu nu prea am descoperit-o ca fiind astfel. Încă de la primele pagini mi-a lăsat impresia că știe foarte bine cum să mânuiască crearea unei povești și cum să împletească între ele cuvintele pentru a oferi o poveste credibilă, fără a părea artificială și care să sece dorința de a mai continua să citești. 

Din câte am înțeles  și sper să nu fi trăit cu impresia asta greșită , seria se desfășoară într-un viitor românesc, pe teritoriul țării noastre. Unele indicii asta mi-au dezvăluit, dar nu sunt complet sigură dacă este și adevărat. În orice caz, locul unde se petrece acțiunea mi-a stârnit oarecum niște fiori stranii pe șira spinării, deoarece mi-a dat impresia unui viitor apocaliptic, și nu atât de mult datorită acestor ephialte, cât atmosferei pe care mi-am imaginat-o și a locurilor în care s-au desfășurat mai toate întâmplările. Întunecat, ușor horror, dar și cu un strop de lumină și o pulbere de romantism care, cu toate că nu a fost atât de mult scos în evidență în Începutul unui coșmar  fiind mai mult voalat , el cu siguranță că a existat. Și mi-a plăcut, deoarece, pentru mine, oricând este loc și indicat să existe puțină iubire; parcă însuflețește mai mult orice poveste și oferă o fărâmă din speranța aceea care îți dă  de această dată  acei fiori minunați și care îți sporesc și mai mult dorința de a citi. Cum am spus, la mine se aplică așa ceva. Și ca să o continui tot pe aceeași idee despre care am început să discut la începutul paragrafului, dacă totul se întâmplă într-o Românie schimbată puțin de Cristinne, cu atât mai bine. De fiecare dată când un autor român se hotărăște să plaseze acțiunea la noi în țară, mă simt și mai mult conectată cu povestea, cu toate că, de această dată, nu am recunoscut – la modul de complet sigură – un anume loc, în afară de faptul că, țin minte, într-un fragment s-a menționat de Marea Neagră. Și cred că acel loc unde a fost dusă Alisia, se găsea acolo. Dar cum am terminat cartea acum destul de mult timp – și cum mai am una la activ citită, deci am în cap mai mult ce s-a întâmplat în aceea –, nu mai sunt complet sigură de anumite aspecte.
[...] Ca un voal plutitor, mai întâi transparent, dar care deveni din ce în ce mai vizibil cu fiecare clipă, durerea începu să prindă culoare și formă. L-am lăsat să mă cuprindă, să mă învăluie, să-mi intre în suflet. Și de acolo, din străfundul meu, o forță albă, rece, se hotărî să se trezească, să se întindă, să se dezmorțească. Am simțit-o prelingându-mi-se în vene și punând stăpânire pe întreaga mea ființă. Durerea se schimbă în lumină și energie, iar eu am știut să nimic nu avea să-mi mai stea în cale.
Așa cum am adus în discuție mai la început, Cristinne a adus în atenție un nou tip de creaturi, pe care – sunt complet convinsă – toți cititorii le-au găsit foarte fascinante, atrăgând atenția și celor care încă nu au citit măcar primul volum al seriei. Istoria ce ne-a fost povestită, felul cum ajung să fie ephialte, dar și consecințele care există de pe urmă transformării în acestea, au demonstrat o imaginație foarte vastă din partea scriitoarei. Iar acesta este unul dintre altele exemple care mă determină să cred că literatura contemporană din România, încă are foarte mari speranțe să se ridice la nivelul celei din străinătate. Deoarece, cu astfel de autori, totul se poate ridica la un nivel și mai sus față de mulți scriitori din afară. Ephialtele sunt ființe pe care le-am descoperit a fi mult mai atrăgătoare – din anumite privințe – față de alte creaturi pe care le-am descoperit, de-a lungul timpului, în cărțile fantastice. Iar totul se împletește într-o poveste și mai interesantă, atunci când intră în joc și Umbrele, pe care – în ciuda faptului că sunt privite a fi niște personaje distrugătoare – nu pot spune că le-am urât. Cel puțin nu din prima clipă. Poate se datorează totul plăcerii pe care o am pentru acele personaje care distrug pacea și liniștea, care aduc acțiune și sentimente puternice de teamă și neîncredere în celelalte ființe din lumea respectivă, sau poate pur și simplu au ceva ce stârnește această atracție. Cert este că, în ciuda faptului că am fost puțin dezamăgită de Victor în ultima parte a volumului, cu siguranță că acest personaj a fost un factor foarte puternic pentru care am descoperit Umbrele ca fiind foarte interesante și de ținut un ochi atent pe ele.

Cât despre alte personaje, prefer ca de la primul volum să nu mai discut atât de detaliat despre ele, cu toate că Alisia și Max au fost preferatele mele, plus încă alte trei nume. Voi lăsa ca volumele viitoare să spună mai multe despre acestea, mai spre final ajungând să îmi fac o părere finală despre toate cele care mi-au atras atenția; fie că a fost vorba de o atenție plăcută, sau nu. Pentru că, atunci când un autor construiește o poveste cu multe întâmplări, cu mistere și relatări care mai de care, când ți se arată tot felul de povești și lucruri, nu ai cum să nu îți formezi și anumite personaje pe care să nu le placi atât de mult. Cu toate că, din ce ai reușit să citești și să îți dai seama, scriitorul respectiv nu a dat impresia că a îndreptat personalitatea și deciziile personajului respectiv înspre sfera celor nu foarte îndrăgite. 

Cristinne C. C. este unul dintre acei scriitori pe care nu trebuie să îi scapi din ochi, pe care este bine să îi urmărești, atunci când vine vorba despre activitatea literară, așteptând cu înfrigurare fiecare carte pe care o va publica de acum încolo. Știu că este foarte din timp – am citit abia Începutul unui Coșmar din această serie –, dar consider că există anumite momente, anumite cărți în care îți poți da seama imediat când cineva sau ceva merită toată atenția ta pe viitor. Iar această autoare este de urmărit și citit. Și nu o spun doar pentru că mi-a plăcut mie foarte mult acest început de poveste, ci deoarece sunt sigură că autoarea a reușit să construiască o astfel de lume, cu un stil de scriere atât de bun, dintr-un debut, am convingerea că peste ani cărțile ei vor ajunge la stagiul de orice va scrie, se va cumpăra, se va citi și va fi plăcut. Exact cum sunt anumiți autori de peste hotare care nu mai au nevoie de cine știe ce publicitate pentru cărțile lor, cititorii cumpărându-le scrierile, fiind absolut convinși că le vor plăcea. Nu cred că spun totul în pripă, deoarece aceasta este părerea mea și mi-a plăcea foarte mult dacă s-ar și adeveri. În orice caz, ehialtele au multe de spus în lumea literară românească, au o poveste pe care iubitorii de fantastic – și nu numai – este bine să o descopere și să pătrundă în universul lor cu încredere și entuziasm în priviri. Iar pentru mine, faptul că am în bibliotecă și cel de-al doilea volum, Trezirea unui Coșmar, nu poate decât să îmi aducă o și mai mare bucurie în această vacanță de vară. Sunt foarte nerăbdătoare să îi vină rândul, cu toate că voi reintra cu inima cât un purice în această lume.

vineri, 29 iunie 2018

„Cetatea Umbrelor” (Regatul fără sfârșit, #1) | A mea poveste

DESCRIEREA: În Cetatea Andres Volt, capitala Regatului Mesmerdia, viața supușilor nu mai este ce a fost în urmă cu doar o săptămână. Teroarea a pus stăpânire pe liniștea locuitorilor din momentul primei morți suspecte înregistrată într-unul dintre cele trei cartiere. Oameni au fost găsiți uciși în diferite locuri mai mult sau mai puțin retrase, criminalul nefiind niciodată prins, în timp ce locuitorii cetății nu își pot explica faptele comise de către acesta.

Familia Regală a Mesmerdiei, ce la prima vedere dă dovadă de siguranță și tărie în fața crimelor desfășurate în cetate, în realitate nu pare să fie la fel de convinsă de cele garantate. În interiorul palatului Belhavrin se dau lupte puternice între teama pentru viața familiei și cea a supușilor și neînțelegerile care apar tot mai des în sânul membrilor acesteia. Dar când totul se împletește cu fragmente din trecut, cu un prezent nesigur și cu diferite probleme care apar de nicăieri, încercările ajung să fie din ce în ce mai dificile pentru ei. Când sufletul îți spune că nimic bun nu mai are să vină și că, la orice pas pe care îl faci, simți cum o putere ascunsă pune stăpânire din ce în ce mai mult pe Andres Volt, ce ai putea să faci în afară de a continua să te lupți pentru cei dragi, dar și pentru propria-ți viață

Iubiri puse la încercare, prietenii care se întrezăresc la orizont, dezamăgiri și secrete ascunse de persoane de la care nu te-ai fi așteptat niciodată. Totul învăluit într-un peisaj terifiant, ce pare să zguduiască un întreg regat.

Cetatea Umbrelor, primul volum al seriei Regatul fără sfârșit, te introduce într-o lume în care totul pare a nu mai fi sigur în niciun loc dintr-o cetate aparent liniștită și fără probleme, dar și în care un război crâncen amenință să schimbe viețile tuturor.

(Dacă v-a atras descrierea poveștii și doriți să citiți volumul, dați click pe link-urile de mai jos pentru a vă direcționa spre fiecare capitol. Volumul este publicat pe platforma scriitorilor amatori, Wattpad. Voi încerca să postez regulat, în fiecare sâmbătă sau duminică. Volumul are în total treizeci și opt de capitole. Sper să vă placă și dacă aveți bunăvoință, v-aș ruga să îmi lăsați și un comentariu. Nu de alta, dar sunt curioasă dacă este ceva de capul ei.)

CAPITOLE:

luni, 25 iunie 2018

„Sinuciderea Ielelor” de Ana Mănescu

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

RECENZIA: Mi-aș fi dorit foarte mult să reușesc să mă sincronizez, în așa fel încât să public recenzia în ziua cu Sânzienele  pe 24 Iunie , când și Ana își lansa Ielele, așa că totul ar fi ieșit absolut perfect. Doar că stelele nu prea au dorit să se așeze în linie cu dorințele mele, în așa fel încât nici la lansare nu am reușit să ajung, și nici recenzia nu am putut să o postez atunci. Dar cel puțin sunt încântată și sigură de un anumit lucru: volumul de povestiri al autoarei a fost unul ce parcă ar fi fost scos dintr-o cu totul altă lume a literaturii. M-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva, în spatele acestei literaturi cu care suntem obișnuiți – și nu mă refer la cea predată în școli, ci strict la cărțile pe care le citește un cititor –, nu există o cu totul altă entitate, pe care numai o anumită categorie de scriitori o poate realiza. Probabil, dacă Sinuciderea Ielelor ar fi fost prima carte citită, sub semnătura Anei Mănescu, nu aș fi fost la fel de sigură pe cuvintele de mai sus, dar având în vedere că din celelalte trei cărți pe care le-a publicat aceasta, am lecturat două dintre ele Stresul dintre orgasme și Quasar –, pot spune că știu cu ce se mănâncă proza pe care scriitoarea ne-a oferit-o, până acum. 

Cu ceea ce m-am delectat din scrierile ei, la fiecare carte am ajuns la concluzia că poveștile Anei nu se pot asemăna cu nimic citit; stilul atât de poetic, care îți curge efectiv prin minte atunci când parcurgi cuvintele, subiectele pe care le abordează, la început părând nu foarte diferite, dar ele fiind de fapt nemaiîntâlnite, deoarece reușește să împletească ideile atât de frumos, încât sapă în profunzime, aducând la suprafață lucruri pe care, în mod normal, nu prea le-ai observa, fac din Ana un scriitor pe care toată lumea ar trebui să-l citească. Dacă Anei i s-ar da provocarea să vorbească despre o simplă piatră – absolut banală și fără nimic deosebit la ea –, aceasta ar scoate la iveală tot ce este mai frumos din ea. Ar reuși să o descrie atât de minunat, încât te-ar convinge să ajungi să vezi acea piatră ca fiind una specială. Sper să se înțeleagă că acesta este un compliment și că această fată, orice ar plămădii literar vreodată, este obligatoriu să fie publicat. 

Când vine vorba de proza scurtă – și o spun de fiecare dată în recenziile în care scriu despre vreo una –, mereu mi-a fost și încă îmi este foarte greu să îmi găsesc cuvintele. Când ai aceeași poveste care începe de la prima filă și se încheie la ultima pagină din carte, îți poți găsi destul de ușor vorbele pentru a-ți spune ce ți-a plăcut, ce nu ți-a plăcut, dar când discutăm despre proza scurtă, când ai în fața ochilor atâtea povești, care fie te-au încântat toate, fie nu – ceea ce aici categoric nu a fost vorba despre ceva care să nu îmi placă –, ideile pe care le ai în cap despre ce ai dori să discuți în recenzie, ți se învălmășesc. Dar aici – spre uriașa mea bucurie și ușurare –, nu am simțit acest inconvenient, deoarece, cu toate că a fost vorba despre mai multe povești, am simțit că, oarecum, ele aveau o continuitate. Că se legau în vreun fel, cu toate că nu prea păreau a fi așa. Să fie oare datorită acestui iz de magic din fiecare, sau pur și simplu felul cum a reușit Ana să le modeleze, nu știu să spun, dar lucrul de care sunt convinsă – și pe care îl pot spune, fără a mă gândi de două ori – este faptul că este imposibil ca Sinuciderea Ielelor (într-un întreg) să nu transmită cititorului acele emoții pe care și le doresc cu toții. Pentru că Ana – lăsând la o parte, de această dată, acest iz de magic, de fantastic – ne-a oferit de toate, fără a lăsa vreun cititor nemulțumit: povești despre speranță, despre depresie, despre sfârșit și început, despre viață, despre regăsire și câte și mai câte.  

Dacă ar fi să mă pună cineva să aleg o singură poveste din Sinuciderea Ielelor, mai bine m-ar pune să nu citesc o săptămână, deoarece mi-ar fi mult mai ușor să mă abțin – cu greu, dar aș face-o –, dar nu să aleg o singură poveste. Toate au fost speciale și necesare în acest volum, și acum înțeleg perfect de ce i-a luat Anei atât de mult să publice această carte și de ce ne-a chinuit atât de mult cu mici fragmente inserate pe Facebook. Știa că avea să fie o carte pe care o vom iubi necondiționat: de la feerica copertă, până la cele mai simple cuvinte din volum, care doar par a fi așa. Nu ai cum să te oprești la o singură poveste atunci când ai de a face cu o Ileană Cosânzeană, cu un Făt-Frumos, un balaur, Iele și alte personaje din popor, cu care ne-am petrecut majoritatea dintre noi  printre care și eu, spre bucuria mea  copilăria. Așa cum am menționat și în postarea anterioară, cea cu leapșa, Ana Mănescu mi-a readus la viață anii de copilărie, mi-a însuflețit acele momente când mă lăsam purtată de poveștile cu prințese răpite de balauri și salvate de prinți, despre spâni și alte personaje pe care atunci le consideram negative. Prin ceea ce a creat zAna în Sinuciderea Ielelor a dat o continuare anumitor povești pe care pe atunci le consideram cu final fericit sau le vedeam doar dintr-un anumit punct. Fie că a fost vorba despre unele mai puțin fericite, care transmiteau alte emoții, fie că îți ofereau acel aer de basm modern, adus în autenticitate, Ana a dăruit clipe minunate în timpul cât am citit această carte. 

Poate că toată recenzia a fost un talmeș-balmeș de idei pe care am vrut să le transmit cititorilor, dar pe care poate că nu le-am așezat așa cum ar fi trebuit, sau poate  și sper să fie așa  ați înțeles ceea ce am vrut să vă spun. Dar sunt convinsă că esențialul sigur a fost transmis așa cum mi-am dorit, și anume: Ana scrie cum nimeni nu o face. Și așa cum am aflat în filmarea de la lansarea de la Bookfest, ultima poveste din volum  Începuturile de la sfârșitul lumii – ar urma să aibă o carte proprie, Ana dorind să publice o continuare a acestei povești. Ceea ce nu poate decât să mă încarce și cu un mai mare entuziasm, deoarece ceea ce s-a aflat în interiorul acelui fragment din povestea pe care ne-o va relata mai pe larg, a fost ceva absolut magnific. Sunt foarte, foarte nerăbdătoare să citesc următoarea carte a Anei Mănescu! A acestei zAne care are tot dreptul să își spună și vrăjitoare... a cuvintelor. Și ca să închei această recenzie într-un mod cum nu am mai făcut niciodată, aș dori să precizez un lucru, pe care nu am simțit nevoia să îl fac la nicio altă carte citită: Sinuciderea Ielelor a fost citită cu glas tare. Pentru că nu am avut cum să nu dau glas citirii pe care o făceam, în mod obișnuit, în gând. Nu când autorul împletește atât de bine cuvintele! Citiți acest volum atunci când sunteți înconjurați de liniște, atunci când doar ciripitul păsărilor și ușoara adiere a vântului se aude. Senzația chiar este una de poveste!