duminică, 16 septembrie 2018

„Gemini” (Gemini, #1) de Monica Ramirez

DESCRIEREA: Un atac terorist la ambasada Statelor Unite ale Americii din Beirut. O răpire cu ecouri tradiționale. Seal Team 3 e implicată în operațiunea de salvare a ostaticilor. Un fost informator CIA dispare fără urmă, declanșând operațiunea Gemini. CIA și Mossad se aliază într-o cursă contra cronometru pe viață și pe moarte. Din Beirut și până la Damasc, cu trecere fulgerătoare printr-o serie decimată de război pentru a se finaliza într-un Irak asediat de Califatul islamic. Totul pe fundalul unei iubiri compromițătoare și extrem de periculoase. Nimeni nu scapă nevătămat, toți cei implicați fiind testați în moduri pe care nu și le-ar i putut imagina vreodată. Viața lor nu va mai fi niciodată la fel.

Legături riscante, operațiuni clandestine, jocuri duble, secrete întunecate, erotism condimentat cu adrenalină în amalgamul amețitor al unui război din umbră ce se poate finaliza într-un conflict global cu urmări devastatoare. 

RECENZIA: Mi-a fost dor să reintru în lumea din seria Alina Marinescu, doar că nu având aceleași personaje; țin să menționez că, în ciuda faptului că avem parte, în seria Gemini, de aceeași atmosferă tensionată, periculoasă, cu un final fericit niciodată sigur, precum cea din povestea mai sus menționată, nu m-am reîntâlnit cu personajul Alina Marinescu. Mi-ar fi plăcut  orice cititor care a devorat cele șase volume, sunt sigură că și-ar fi dorit același lucru – să mai citesc câte ceva și despre ea și ceilalți, dar sunt conștientă că acea poveste s-a încheiat cu adevărat. Dar trecând peste acest subiect, dacă ați lecturat măcar primul volum al seriei Alina Marinescu, veți ști imediat ce complicații majore vor intervenii pe parcursul celor trei volume din Gemini – din câte am înțeles, va fi o trilogie –, dar și cât vă va stoarce emoțional autoarea cu anumite scene din volum. Și că tot am deschis subiectul cu seria Alina Marinescu – am uitat că mai un aspect de precizat, referitor la această serie, cu legătură în Gemini –, poate că trilogia vi se va părea o poveste asemănătoare; și poate că, într-adevăr se aseamănă destul de mult cu prima. Dar ca orice poveste scrisă bine, cu elemente care se văd de la depărtare, ce arată experiența autorului în acest gen de literatură, este și destul de diferită, cu personaje mai mult sau mai puțin întâlnite înainte, ce mustește de o adrenalină ce va ajuta cititorul să se integreze imediat cu acțiunea alertă și cu răsturnările de situație sângeroase. 

Dar ca să o iau cu începutul – deoarece simt că am dat startul acestei recenzii cu un potop de aspecte pe care ar fi trebuit să le menționez într-o anumită ordine –, aș vrea să discut despre un anume personaj feminin de care nu prea am reușit să mă atașez pe parcursul volumului. Jadyn a fost un caracter destul de important în Gemini, un personaj în jurul căruia s-au petrecut mai cam toate întâmplările. Și când spun că nu prea am reușit să mă atașez de aceasta, mă refer la acele momente în care se tot preciza în carte cum că ar fi un personaj foarte puternic, o femeie frumoasă, care rezistă foarte bine la situațiile nu tocmai fericite, cu o tărie de caracter cum nu s-ar fi așteptat nimeni de la ea. De frumoasă, nu am cum să spun că nu ar fi fost, doar că la partea cu femeia puternică, letală, nu prea am fost convinsă. Oricât de mult m-am străduit, de-a lungul volumului, să văd acea parte în ea, nu prea am reușit să o descopăr. Nu am putut să o văd sub forma în care Monica Ramirez a vrut să ne-o înfățișeze. O fi fost fie pentru că, în mintea mea, Alina mi s-a părut mult mai naturală în tot ceea ce făcea, astfel că nu mi-o puteam scoate din cap – așa că tot o comparam pe Jadyn cu ea , ori chiar nu a fost așa pentru mine, când a fost vorba despre personajul din Gemini. Iar acest aspect, plus altul, despre care voi discuta imediat, m-au determinat să îi scad cărții un punct. Despre Owen nu am ce să spun nimic de rău, mi-a plăcut foarte mult de el ca personaj, modul cum reușea să gestioneze toate situațiile criză în care se aflau, personalitatea lui, dar și alura de conducător, totul mi s-a părut frumos și natural. În schimb, relația dintre el și Jadyn am văzut-o puțin forțată; nu m-a convins deloc, deoarece mi s-a părut destul de grăbit totul, în privința lor, totul pornind de la acea scenă de la spital.

Dar au mai existat și alte personaje în Gemini, cum ar fi: Slider – al doilea personaj preferat, după Owen –, Jack, gemenii, dar și Tehrazzi. Când vine vorba despre cel din urmă, în mod normal, în cărțile Monicăi Ramirez nu mi-ar plăcea de un personaj negativ, deoarece reușește să îl construiască în așa fel încât să îl urăști, să îți dorești să fie prins cât mai repede și să sufere cele mai oribile pedepse. Dar în privința lui Tehrazzi, s-a întâmplat ceva diferit, deoarece, într-un anumit punct, mi s-a arătat nu neapărat o latură a lui mai blândă, ci am fost capabilă, ca pentru câteva secunde – care au schimbat destul de mult felul cum l-am privit, până atunci –, să privesc totul prin ochii lui. Și nu, acțiunea nu s-a povestit la persoana I, din perspectiva lui, ci pur și simplu am aflat cum privea el totul. Bineînțeles, aș fi o dezaxată și o bolnavă să fiu de acord cu ceea ce fac teroriștii, dar felul cum a gândit totul, mintea lui, percepția lui, m-au determinat să privesc puțin diferit. Iar pentru asta a reușit să fie un personaj care nu neapărat să fie plăcut, dar nici unul pe care să îl privesc, în totalitate, ca fiind un terorist și atât. Dar asta nu a schimbat cu nimic faptul că a trebuit să plătească cu vârf și îndesat toate nenorocirile pe care le-a făcut. Și a făcut multe de-a lungul volumului, așa că fiți pregătiți – dacă nu ați citit încă Gemini – pentru scene care vă vor pune cu greu imaginația la încercare, deoarece o să vă fie foarte dificil să vă formați, în fața ochilor, acele imagini groaznice; când vine vorba despre această parte din realitate, Monica Ramirez nu se joacă cu ele, nu îmblânzește nimic și categoric nu ferește cititorul de a le vedea doar așa cum sunt cu adevărat. 

Gemini a fost un volum care a deschis o poveste din care mi-a fost dor să mai fac parte – bineînțeles, indirect –, despre o lume în care nimic nu poate fi sigur, iar dacă ești convins că ai căpătat un anume lucru și ești fericit cu asta, într-o lume ca cea din această nouă serie, nu poți să rămâi cu această convingere, că o să îl deții pentru totdeauna. Fie că este vorba despre un obiect, despre o siguranță, atunci când ai dezvăluit o anumită informație și ai cerut protecție, sau o persoană pe care o iubești enorm de mult. Pentru că nu vei avea niciodată garanția că îl vei dobândi pentru mult, mult timp sau că moartea nu ți-l va fura pe acel cineva. Iar acesta este unul dintre multele aspecte care îmi plac atât de mult la cărțile de genul: faptul că poți să fii surprins – și stai cu această mică teamă în suflet – până în momentul în care parcurgi și ultima filă. Și nici atunci nu vei fi scăpat de acea teamă, deoarece ea va persista mult timp, după încheierea poveștii. O serie de genul îți ascute mai mult simțurile atunci când mergi de unul singur pe stradă – sau chiar și însoțit –, te face să fii puțin mai suspicios la cei din jur și să nu te încrezi într-o persoană prea mult, cu toate că ea, aparent, îți este un bun prieten. Gemini a fost un volum plin de răsturnări, cu momente de-a dreptul explozibile, cu scene în care ai simțit că ai stat pe un teren minat, totul putând a fi distrus în orice moment, o carte în care nu ai voie să îți formezi, de dinainte, anumite idei despre cum ar putea să decurgă în continuare. Totul îți poate fi întors cu susul în jos. Mi-a plăcut foarte mult volumul, și în ciuda celor două aspecte menționate mai la începutul recenziei, acestea nu au reușit să știrbească cu nimic faptul că poveștile pe care Monica Ramirez le scrie sunt așteptate de mine cu sufletul la gură, de fiecare dată când precizează că ne va bucura cu o nouă apariție. 

Dacă nu ați citit seria Alina Marinescu, dar ați lecturat vreun stand-alone de-al scriitoarei – pentru că, în caz că unii dintre voi nu știți, a scris și romane de sine stătătoare –, vă recomand să încercați și această trilogie. Și dacă nu sunteți genul care să citească serii până ce acestea nu sunt complete, să știți că ultimul volum este în curs de apariție. Dar până atunci, eu abia aștept să citesc Rogue, a doua parte a trilogiei, care mă așteaptă cuminte în bibliotecă. Dacă sunteți fani al cărților explozibile, cu o acțiune care cu greu reușește să stagneze, în care momentele de respiro, de relaxare, sunt dificil de obținut, atunci Gemini este pentru voi. Și chiar dacă nu sunteți, dar vă plac scenele romantice, momentele care vă fac să vă bată inima mai tare, în care abia așteptați ca cei doi protagoniști să se regăsească cu bine, atunci Gemini este pentru gustul vostru. Sau dacă, pur și simplu, doriți o carte care se citește rapid, care vă ține în priză și vă introduce într-o lume periculoasă și în care nu credeți să vă fi „scufundat” vreodată, atunci Gemini este cartea potrivită pentru voi. 

duminică, 9 septembrie 2018

Eveniment: Ora de creație cu scriitorul Oliviu Crâznic


Fidelă misiunii sale de a promova lectura și de a le oferi tuturor cititorilor și scriitorilor posibilitatea de a-și dezvolta creativitatea și abilitățile scriitoricești, editura Crux Publishing* organizează sâmbătă, 15 septembrie 2018, de la ora 15.00, la Epic Bar* în București, prima întâlnire a ciclului de evenimente cultural-educative „Ore de creație”.
Prima sesiune îl va avea ca „instructor” pe scriitorul Oliviu Crâznic* (autorul volumelor …Și la sfârşit a mai rămas coșmarul și Ceasul fantasmelor).
Participanţii vor avea ocazia să:
  • descopere diverse universuri ale imaginației,
  • înțeleagă cum se nasc și evoluează personajele unui roman,
  • afle unele trucuri și capcane ale procesului de scriere a unui roman,
  • dezbată tehnici narative, stiluri de a scrie, formule și ingrediente (secrete sau mai puţin secrete) care contribuie la crearea acelor poveşti memorabile pe care le iubim cu toții – și altele.
Cum citim când citim un roman? Ce ne impresionează cel mai mult? Ce ne determină să abandonăm o carte începută? Care sunt acele elemente fără de care un roman de calitate nu ar putea exista?
Vom răspunde la aceste întrebări (și la altele) împreună cu scriitorul Oliviu Crâznic, sâmbătă, 15 septembrie, începând cu ora 15.00, în mansarda Epic Bar.

Cum vă înscrieți la sesiunea de Ore de creație cu Oliviu Crâznic?

CINE POATE PARTICIPA: Evenimentul se adresează cititorilor, scriitorilor, bloggerilor de carte, promotorilor lecturii și culturii, precum și tuturor celor care doresc să descopere mici secrete ale „bucătăriei” literare.
DURATA SESIUNII: 2 ore (incluzând o pauză de 10 minute), cu 30 minute prelungire, în caz că întrebările/răspunsurile vor necesita alocarea acestui timp suplimentar.
NUMĂR DE PARTICIPANȚI: Numărul maxim de participanți este de 30. Rezervarea locului se face în ordinea înscrierii și se realizează la momentul achitării în avans a taxei de participare.
MODALITĂȚI DE PLATĂ: Având în vedere numărul limitat de locuri, plata în avans a taxei garantează rezervarea unui loc.
  • Taxa este de 65 de lei / persoană, plătibilă până la data de 10 septembrie, ora 13.00.
  • Plata se poate face prin virament bancar în contul editurii Crux Publishing – RO 28 INGB 0000 9999 0461 4794, deschis la banca ING Bank Agenția Dristor, CUI 33732428 sau cash la sediul editurii (Strada Boian nr. 81, bloc 1, ap. 18, sector 4, București).
ÎNSCRIERE: Vă puteți înscrie la eveniment pe adresa de email office@cruxed.ro cu titlul Înscriere Ore de Creație. Participanții vor menționa:
  • Numele complet (și numele complet al persoanei/persoanelor alături de care vin la eveniment, dacă este cazul) pentru rezervarea locului;
  • Adresa de e-mail și numărul de telefon pentru eficientizarea comunicării privind participarea la întâlnire;
  • Adresa de facturare pentru întocmirea documentelor fiscale;
  • Dovada plății în cazul viramentelor bancare (numărul/data tranzacției).
Pentru înscrieri puteți folosi și formularul pe care îl puteți găsi, accesând linkul.
În cazul în care o persoană nu mai poate participa la eveniment, returnarea taxei de curs se va realiza numai dacă retragerea este anunțată cel târziu cu 3 zile înainte de începerea evenimentuluiSuma plătită nu mai poate fi returnată după începerea evenimentului.
BENEFICII: La finalul evenimentului, fiecare participant va primi pe e-mail, în format electronic, un material informativ realizat de editura Crux Publishing, în care se vor regăsi unele elemente dezbătute în cadrul prezentării, dar și alte aspecte legate de scriere creativă, tehnici literare etc. La cerere, editura poate elibera și diplome de participare.
Pentru informații suplimentare, vă rugăm să ne contactați la adresa office@cruxed.ro, sau la numărul de telefon 0722.70.49.75.
***
* OLIVIU CRÂZNIC (n. 1978; foto autor Mihaela Nazarie) este scriitor (prozator și poet), antologist, publicist. În 2010, a publicat romanul gotic …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea) și a devenit colaborator al revistei culturale EgoPHobia, în paginile căreia deține rubrica Studii fantastice. Ulterior, a publicat numeroase povestiri şi nuvele (majoritatea se regăsesc în volumul de colecție Ceasul fantasmelor, Ed. Crux Publishing, 2015), fiind distins cu mai multe premii literare, inclusiv unul acordat de Societatea Europeană de Science Fiction. A fost publicat în diverse antologii şi reviste alături de nume importante ale literaturii universale contemporane sau clasice. Apare menționat în The Encyclopedia of Science Fiction (ed. J. Clute, P. Nicholls), iar operele lui sunt tratate în diverse reviste literare, făcând obiectul unor eseuri semnate de doctoranzi și de doctori în filologie. A fost invitat, în mai multe rânduri, să vorbească studenților Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București ori studenților Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, a participat la sesiunea științifică a Academiei Române – Divizia de Logică, Metodologie și Filosofie a Științei și a jurizat (împreună cu conf. univ. dr. Ana Maria Negrilă) Concursul de creație literară pentru studenți și masteranzi: Proză scurtă organizat de Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”. A participat, în calitate de moderator al serii dedicate literaturii științifico-fantastice, la cea de a VII-a ediție a „Festivalului Internațional de Literatură de la București”. A participat, în calitate de invitat, în repetate rânduri, la emisiuni culturale televizate sau radiodifuzate, precum și la diverse evenimente culturale. 
Pagină virtuală oficială:  
*Editura Crux Publishing, fondată în 2014, s-a dedicat promovării literaturii române contemporane și scriitorilor români, precum și susținerii culturii românești prin organizarea de ateliere, evenimente și dezbateri cu scop creativ și educativ.
*Epic Bar s-a remarcat ca fiind unul dintre acele locuri speciale din București unde distracția, cultura și educația sunt la ele acasă și coexistă în armonie.  Locul de întâlnire al iubitorilor de cărți, board games, evenimente culturale, teatru și cinema, Epic Bar susține și promovează producțiile românești, fie că vorbim despre bere artizanală sau artă.

duminică, 2 septembrie 2018

„Trezirea leilor” de Ayelet Gundar-Goshen

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: Într-o noapte, după o gardă lungă, neurochirurgul Eitan Green lovește cu mașina un african și, panicat, fuge de la locul accidentului. A doua zi, viața se schimbă: medicul trebuie să plătească pentru fapta lui. Și nu oricum.

Mai multe dileme amenință să distrugă echilibrul fragil dintr-o lume a dezechilibrului și a violenței. Mai multe vieți riscă să se spulbere. Mai multe suflete așteaptă sfârșitul unui coșmar.

Responsabilitate? Lașitate? Vină? Eroism? Altruism? Empatie? Ce sunt toate acestea după ce o întâmplare absurdă ajunge să domine un destin ce scapă de sub control? Iată câteva dintre întrebările ce-și caută răspunsuri în Trezirea leilor, roman al căutărilor și al tensiunilor și meditație despre o societate imorală.

RECENZIA: Nu am citit niciodată o carte în care acțiunea să se desfășoare în Orientul Mijlociu, în care personajele să fie atât de strâns legate de această zonă, dar și în care să mă simt atât de străină. Spun străină deoarece, atunci când m-am apucat să citesc romanul, nu cunoșteam mai nimic – la modul în care să fac o căutare mai amănunțită pe internet – despre cultura din acel loc în care se desfășura acțiunea, în afară de ceea ce știam de la diferite știri sau documentare de la televizor. Și cu toate că nu sunt o mare amatoare de hai-să-pornesc-la-drum-cu-puține-cunoștințe-în-spate, ceva din mine a preferat să nu facă acea căutare pe internet, ci să se lase dusă de val. Am ținut să precizez acest aspect legat de informare, deoarece știind de dinainte să mă apuc să citesc Trezirea leilor de spațiul terestru, aveam impresia că urma să mă confrunt cu anumite neînțelegeri de cultură, că va fi prea multă informație pe care nu aș fi avut cum să o gestionez, astfel fiindu-mi mai dificil să parcurg conținutul. Dar nu a fost așa – și aici vorbesc pentru cei care, probabil, simt același lucru cu care m-am luptat și eu înainte –, deoarece povestea are un cu totul alt fir narativ, Eitan Green își va spune povestea într-un spațiu puțin mai restrâns, astfel că totul se va concentra mai mult pe el. (Sunt conștientă că tot ceea ce am scris poate părea cam alambicat, dar în capul meu pare mult mai aranjat, și cu toate acestea sper că ați înțeles, cât de cât, spre ce am vrut să mă îndrept.

Pe coperta principală apar acele cuvinte – pe care le vede tot poporul –, care spun în felul următor: „toată viața ta poate să dispară într-o noapte cu lună plină”. Sunt total de acord, și nu spun asta doar pentru că am citit cartea și știu ce s-a întâmplat, ci pentru că țin să completez puțin acea concluzie: oricând ți se poate schimba viața radical, în orice moment al vieții tale. Doar că, spre ghinionul lui Eitan, s-a întâmplat să fie lună plină în acea noapte și s-a nimerit să omoare un om care nu avea influență în orașul în care trăia Eitan, dar care deținuse altceva pe parcursul vieții sale. Un anume, nu pot să îi spun lucru, deoarece ar părea mult prea barbar, dar acel ceva care cred că i-a făcut viața mult mai grea decât dacă s-ar fi descoperit acel omor de către autorități. Iar din acel punct, fix din acel punct, viața lui Eitan a luat o turnură la care nu s-ar fi așteptat, care l-a introdus într-o lume atât de necunoscută lui, dar atât de actuală, de tristă și de nedreaptă pentru toți ceilalți. Și poate că ar fi învățat să trăiască, să se adapteze la acel mediu în care fusese introdus forțat, dacă nu s-ar fi confruntat cu alte probleme din exterior: cu o soție care nu îi înțelegea schimbările atât de bruște din comportament, și cu doi copii care nu doar au ajuns să se simtă neglijați, ci și considerați – într-o anumită privință – imagini ale acelei schimbări din viața lui. Este nu doar trist faptul că tot ceea ce i s-a întâmplat lui Eitan a fost din cauza unui lucru de care avea nevoie – liniște și muzică relaxantă –, dar am ajuns să port pentru el o milă pe care nu am mai simțit-o pentru niciun personaj, până acum. Da, nu i-am înțeles și acceptat mereu anumite decizii și răbufniri – dar în condiția în care se afla, recunosc că erau justificate foarte bine –, poate că m-a enervat în anumite momente, dar a fost un personaj pentru care mi-a fost imposibil să nu îmi fie milă. Și mi-am dorit, până în ultima clipă, ca finalul cărții să fie unul în avantajul lui, unul care să îi aducă pace și împăcare cu propria persoană. Dacă s-a întâmplat sau nu, veți putea afla doar citind Trezirea leilor.

Responsabilitate? Lașitate? Vină? Eroism? Altruism? Empatie? Cred că Eitan le-a deținut pe toate, unele într-o măsură mai mare, în timp ce pe altele le-am văzut mai puțin. Dar nu pot spune că nu au existat într-un anumit punct. Responsabil a fost exact din momentul în care a ales să meargă pe acel drum, fără a-și implica familia, fără a renunța, luându-și în spinare tot ceea ce i s-a cerut să facă. Poate că au fost clipe în care a încercat să se răzvrătească puțin, în care nu s-a aruncat înainte doar pentru că i s-a cerut, dar niciodată nu a făcut acel pas în spate real, luându-și mâinile și refuzând. Laș l-am văzut mai puțin, deoarece atunci când ajungi să omori un om consider că instinctul de apărare se află mai sus de acea treaptă de lașitate. Cine s-ar duce – după ce a luat o viață, într-un loc pe care nu prea îl frecventa – imediat la poliție pentru a denunța ceea ce tocmai a făcut? Ar prima teama pentru consecințe, pentru felul cum te-ar privi cei dragi, pentru viitorul tău, pentru tot. Vina se află acolo fix din momentul în care ai conștientizat gravitatea lucrului pe care tocmai l-ai săvârșit, fix în momentul în care gândești lucid, la rece și analizezi din ambele tabere: atât din perspectiva celui mort, cât și a ta. Iar motivul pentru care Eitan a omorât acel om, nu a avut cum să fie doar din cauza aceluia. Eitan a fost vinovat. L-am văzut și erou, apogeul fiind în acea situație atât de delicată, în care a pus viața pe primul loc, în detrimentul a orice, în care a fost dispus să suporte tot ce avea să vină, refuzând să lase moartea să își pună mâinile. Altruismul și empatia au venit de la sine. Dacă îți practici meseria cu pasiune – în primul rând –, dacă știi calitățile pe care trebuie să le dețină un medic, atunci ești conștient să trebuie să ai altruism și empatie, pentru a fi bun în totalitate. Nu sunt de ajunse doar cunoștințele. Și nu mă refer doar la meseria de medic, ci la multe, multe alte meserii. Așa că da, Eitan Green a fost din toate câte puțin.

Mi-a plăcut Trezirea leilor, doar că au existat anumite aspecte care m-au împiedicat să îi ofer mai mult de trei stele pe Goodreads. De ce? Din cauza scriiturii, care m-a ținut pe loc, de cele mai multe ori, din a parcurge conținutul cu ușurință, din cauza faptului că au existat pagini obositoare, pline de tot felul de detalii pe care nu prea le-am considerat folositoare. Mi-ar fi plăcut ca acele momente de flashback să fi fost mult mai bine organizate, aș fi vrut ca la anumite scene să fi fost mai mult dialog – era necesar, de cele mai multe ori –, plus că unele explicații au fost cam alambicate, nu le-am înțeles foarte bine. În orice caz, dacă totul ar fi fost mai bine organizat de către scriitoare, lecturarea cărții ar fi fost mult mai ușoară; pentru mine, cel puțin. Dar ideea în sine a romanului a fost una foarte interesantă, un subiect despre care nu am mai citit înainte, așa că, în privința asta, am fost plăcut surprinsă. În concluzie, Trezirea leilor m-a introdus, pe de o parte, într-o lume brutală, tristă, dar atât de reală, dar și în una care mi-a arătat bunătate, perseverență, hotărâre și umanitate. O carte pe care recomand să o citiți, deoarece o să vă ofere întrebări la care, după ce o să o terminați de parcurs conținutul, vă veți gândi ceva timp pentru răspunsuri. 

vineri, 17 august 2018

„Trezirea unui Coșmar” (Ephialte, #2) de Cristinne C.C.

Mulțumesc editurii Quantum Publishers pentru cartea oferită spre recenzie.

DESCRIEREA: Lumea, așa cum o știa Alisia, s-a schimbat peste noapte. Oamenii, speriați și încă sub șocul descoperirii adevăraților vinovați și așa-zisei boli a lui Malak, încearcă să se recupereze și să dea de urma lui Victor și a Umbrelor sale. Ephialtele sunt nevoite să ia măsuri pentru a menține pacea cu oamenii, dezvăluirea alianței dintre cel mai puternic reprezentant al omenirii, Theon Novac și Victor, prințul Umbrelor, creând tensiune în ambele comunități. 

În mijlocul tuturor acestor evenimente, țintă a amenințărilor din toate direcțiile, Alisia încearcă să își găsească consolarea în compania noului său prieten, Andreas, în încercarea de a păstra măcar o urmă de normalitate în viața sa.

Nimic nu poate fi însă, atât de simplu când ai de a face cu cele mai puternice creaturi. Amenințările o pândesc la tot pasul, dezastrul și distrugerea par a se ține scai de tânăra Ephialt oriunde merge, punând în pericol nu doar viața ei, ci și a persoanelor dragi. Alianțe vechi se destramă, altele cândva imposibile, prin contur.

Va reuși Alisia să îi păstreze pe toți dragi în viață? Sunt prietenia și dragostea suficiente pentru a supraviețui? Cel căruia i-a încredințat inima va alege să lupte alături de ea sau să o trădeze?

RECENZIA: Și Trezirea unui Coșmar a venit și s-a dus, deoarece aproape am devorat cartea. Am terminat de citit cel de-al doilea volum al seriei în urmă cu doar câteva zile și pot spune că, dacă în privința primei părți Începutul unui Coșmar – am fost întâmpinată cu o surpriză – deoarece nu mă așteptam să mă prindă povestea atât de mult –, când a fost vorba despre volumul de față, doar am așteptat să descopăr ce mi-a pregătit Cristinne C. C. pentru continuarea poveștii Alisiei și a celorlalte personaje. Știam că avea să îmi placă – așa cum am precizat, având experiența primului volum –, dar m-am bucurat și mai mult când mi-am dat seama, pe parcurs, că îmi plăcea la o scară mai sus față de primul volum. Dacă în Întoarcerea unui Coșmar am fost introdusă în lumea celor ce poartă denumirea de ephialte, a Umbrelor și a altor personaje importante în serie, în Trezirea unui Coșmar, am așteptat să văd doar ce urma să se întâmple, cu ce mă vor mai surprinde unele personaje și cum avea să decurgă acțiunea din punctul în care fusese pusă pe pauză, la finalul primei părți. Recunosc că am fost puțin îngrijorată de început – nu că ar fi fost ceva rău cu modul cum a fost deschis volumul –, ci pentru că, după un anumit punct acțiunea se asemăna puțin cu cea din primul volum, mai precis cu ceea ce se întâmplase cu Alisia. Dar am fost foarte fericită când am văzut că nu avea să se repete acea scenă – dacă s-ar fi întâmplat, Alisia ar fi căzut puțin în ochii mei –, și cu toate că nu mai existau elemente care să poată să facă să fie posibilă acea scenă din primul volum, nu am putut să nu mă gândesc la ea imediat. 

Am spus cum că am considerat Trezirea unui Coșmar ca fiind un volum mult mai bun, mult mai închegat, cu întâmplări mai complexe, cu un suspans mai ridicat și cu o atmosferă de o sută de ori mai tensionată. Și chiar așa a fost, de fapt. Am simțit personajele cu o încărcătură emoțională mai ridicată, situațiile în care se aflau – de cele mai multe ori – amplificau tensiunea care se formase în jurul lor, totul crescând și datorită anumitor secrete care ieșeau la iveală fix în momentele cele mai nepotrivite sau de la persoane la care nu te-ai fi gândit că ar fi capabile să facă așa ceva. Așa cum am văzut personajele ca fiind mai bine dezvoltate, atât și acțiunea, întâmplările aducând totul al un alt nivel de adrenalină și nebunie. De la simple interacțiuni dintre două personaje care nu prea se aveau la inimă, până la ciocniri cu cei mai mari dușmani, scânteile fiind de mult timp înlocuite cu flăcările ce ardeau totul în cale. Personaje noi care apar în poveste – unele plăcute, altele față de care cu greu reușeai să simți simpatie –, altele vechi, dar care te surprind în anumite privințe, determinându-te pe tine, ca cititor, să reevaluezi anumite aspecte ce țin de ele. 

Dacă în Începutul unui Coșmar aflam anumite lucruri, dar care nu reușeau să iasă din acea ceață densă care se formase în fața ochilor noștri, în cel de-al doilea volum ni se clarifică unele nelămuriri, ieșind la iveală informații importante și de mare preț în poveste. Pentru că atunci când deții anumite abilități pe care, în mod normal nu le-ai fi luat niciodată în considerare, atunci când afli despre tine lucruri noi – scormonind în trecut sau aflând de la alții –, toată viața, tot ceea ce știai despre persoana ta și corpul tău, se duc pe apa sâmbetei. Așa cum o o creangă este dusă în jos, în aval, dispărând apoi în valurile spumoase ale unui râu violent și necruțător cu lucrurile mai fragile din el, așa și viața ți se poate nărui în orice clipă. Ești nevoit să lași totul în spate, să renunți la unele persoane dragi, pentru a-ți înfrunta destinul și cei mai îngrozitori monștri. Sau poate poți face ceva pentru a schimba acel curs nebun, luând totul în mâinile tale. Dar deznodământul nu îl vei putea afla niciodată, decât dacă vei citi. Pentru că Trezirea unui Coșmar este un carusel al nebuniilor, un nor furios, care aduce vijelie și prevestește o mare furtună la orizont, sub el dându-se alte lupte crâncene între Umbre, oameni și Ephialte, iar prin prisma învingătorului vei afla cum urmează să arate viitorul. Bun, liniștit și sigur, sau plin de haos, moarte și durere? 

Nu am considerat o secundă această serie ca fiind un triunghi amoros! În primul rând, nu pentru că nu îmi plac deloc acestea, ci pentru că indiciile nu îmi arătau o astfel de formă geometrică, și în al doilea rând, nu am putut și nu voi putea niciodată să mi-o imaginez pe Alisia ca fiind împreună cu Andreas. Fără a fi înțeleasă greșit, nu am nimic cu cel din urmă – din contra, îl consider un personaj absolut minunat, un prieten de nădejde și o persoană în fața căreia ți-ai putea destăinui cele mai mari griji și cele mai întunecate secrete –, ci pentru că nu pot să văd chimia dintre ei ca fiind posibilă. Iar anumite scene – indicii foarte puternice pentru mine – mi-au confirmat și mai bine ceea ce îmi formasem, de la început, în cap. Da, ăl consider și voi rămâne mereu la ideea cum că Maximilian este un pretendent mult mai potrivit pentru Alisia, și nu neapărat pentru că mi-ar plăcea mai mult de el. Nu. Îl consider ca fiind așa tot prin prisma întâmplărilor din carte. I-am citit ca fiind mult mai conectați, mult mai receptivi la nebunia fiecăruia, reușind – unul pentru celălalt – să facă față mult mai bine la toanele, puterea și tăcerea celuilalt. Ca atunci când lângă tine se află persoana pe care o iubești, vă aflați în mijlocul familiei, tu ești tăcut(ă) dintr-un anumit motiv – fie ești supărat, te doare ceva sau ai aflat nu știu ce veste tristă –, iar partenerul tău își dă seama imediat că s-a întâmplat ceva cu tine. Nu spun că oricum ar fi evidentă tăcerea, dar cel pe care îl/o iubești, știe și de ce ai nevoie. Aceeași conexiune am simțit-o între Alisia și Maximilian, ca și cum s-ar completa unul pe celălalt, precum două bucăți de puzzle. Pentru mine, orice s-ar întâmpla pe mai departe, Andreas nu va putea să fie partenerul Alisiei, și va rămâne doar un foarte bun prieten.

Cu stilul fluid, care efectiv curge prin fața cititorului, făcându-l pe acesta să parcurgă povestea ușor și fără să se împiedice în detalii mult prea somptuoase, care să îl piardă și să îl scoată din lumea autoarei, Cristinne C. C. vine – așa cum sper că am menționat și în primul volum – cu o serie pe care nu cred că cititorul a mai descoperit-o la vreun autor român contemporan. Și nu doar prin simpla menționare a cuvântului ephialt – ceva total nou și pe care nu l-am mai întâlnit atât în cărțile românești, cât și în cele traduse, din afară –, cât mai mult prin toate imaginile din lumea creată de autoare. Fie că vorbesc despre Capri Seconda sau despre barul lui Al, totul îmi oferă un iz nou, dar foarte bine-venit de către mine, un cititor înfocat al genului fantasy. Dar mă pot referi cu foarte multă siguranță și la coperți  atât cea de la Începutul unui Coșmar, cât și pe cea de la Trezirea unui Coșmar –, care sunt absolut superbe, ce pot să ofere vizual cititorului o mică părticică din lumea ascunsă printre pagini și cuvinte. Și cu toate că seria Ephialte nu se încheie aici, deja sunt foarte curioasă să mai citesc și alte cărți scrise de autoare. 

După cele întâmplate în Trezirea unui Coșmar, după realizările pe care le-au săvârșit anumite personaje, dar și după modul cum au evoluat toate de la începutul poveștii și până în punctul în care s-a terminat cel de-al doilea volum, s-a dat startul – de fapt – unui război care ar putea să ducă oriunde. Nu îmi imaginez în niciun fel cam ce ar putea să se întâmple în volumul trei – din câte am înțeles, ar fi și ultima parte a seriei –, fiind sigură doar de un singur lucru, și anume de faptul că nu urmează să fie o luptă deloc ușoară, care ar putea să aducă, pe de o parte multe pierderi, și pe de cealaltă parte un deznodământ nu foarte frumos. Trezirea unui Coșmar – și implicit întreaga serie Ephialte, deoarece cred că îmi pot face o părere, per ansamblu, din două volume citite – a fost o carte întunecată, cu multă durere, dar și cu un strop de fericire și amuzament, un volum ce a putut să ofere din toate cititorului, atât tristețe, furie și deznădejde, cât și bucurie, dragoste și un strop de speranță. Mi-a plăcut mult, așa cum tot am spus de-a lungul recenziei, și acum când am ajuns la zi cu întreaga poveste, nu pot spune decât că aștept cu foarte multă nerăbdare și cu o uriașă curiozitate volumul trei, și deznodământul acestei serii; dacă Ephialte este, până la urmă, o trilogie. Vă recomand să citiți seria lui Cristinne C. C., atât dacă sunteți fani ai genului fantasy, cât și dacă sunteți în căutarea unei povești cu mult suspans, imprevizibilitate, conversații spumoase, dar și dacă preferați să descoperiți noi creaturi supranaturale. 

luni, 13 august 2018

„Duetul nostru întunecat” (Monștrii din Verity, #2) de Victoria Schwab

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: Lumea se află în pragul distrugerii. Iar ei la fel.
Lui Kate Harker nu îi este teamă de monștri. Îi vânează. Și se pricepe al naibii de bine la asta.
August Flynn și-a dorit cândva să fie uman. Dar are un rol de jucat. Și îl va juca, indiferent de circumstanțe.
Lupta a început.
Monștrii câștigă.
Kate va trebui să se reîntoarcă în Verity. August va trebui să îi permită să intre.
Și un monstru așteaptă ‒ unul care se hrănește din haos și aduce la suprafață demonii interiori ai victimelor sale.
Ce va fi mai greu de supus: monstrul pe care îl înfruntă sau propriii lor monștri?

RECENZIA: Și uite cum astăzi scriu recenzia unui ultim volum al unei alte serii, astfel povestea pe care Victoria Schwab ne-a dăruit-o, își ia adio – doar prin două volume – de la un cititor care, poate, și-ar fi dorit să mai rămână puțin în acea lume care, cu toate că ascunde multe orori, multă moarte și coșmaruri aduse la realitate, acea beție pe care ți-o dă o carte captivantă, m-a ținut legată strâns de Duetul nostru întunecat. Spun Duetul nostru întunecat nu neapărat pentru faptul că despre acțiunea acestui volum voi scrie astăzi în recenzie, ci pentru că, făcând o comparație cu Acest cântec neîmblânzit – primul volum al acestei duologii –, partea a doua mi-a plăcut semnificativ mai mult față de cealaltă. Dar motivul – pentru că este doar unul, dar cu o semnificație destul de mare și importantă pentru mine – îl voi menționa și detalia mai jos în recenzie. Cert este că, făcând un rezumat la ceea ce am scris până acum, Duetul nostru întunecat mi-a oferit o surpriză și mi-a adus anumite scene care mi-au zguduit destul de mult mintea și sufletul.

Presupun că persoanele care se vor opri să citească recenzia, au la activ parcurs Acest cântec neîmblânzit, și cu toate că nu am de gând să dau mai departe vreun spoiler, trebuie să fi citit primul volum ca să știi cum s-a terminat și ce a lăsat deschis pentru partea a doua. Și voiam să ajung la faptul că, având în cap ideea că sunteți la curent cu finalul din prima parte, aveți habar și de imaginea cum că nu s-a încheiat într-un mod tocmai plăcut – dacă faci abstracție de ultima filă și te oprești la câteva pagini înainte –, astfel oferind cititorului niște ipoteze oarecum sumbre pentru ce avea să descopere în volumul final. Când am spus să se facă abstracție de la ultima pagină, nu m-am referit neapărat la faptul că ar fi fost ceva care să nu-mi fi plăcut – pe cât de mult se poate aprecia o astfel de încheiere –, ci pentru că, în urmă cu ceva pagini se petrecuseră anumite scene mult mai neașteptate, comparativ cu finalul. Dar continuând ideea pe care doresc să o dezvolt, voiam să precizez faptul că m-a luat puțin prin surprindere cum a început Duetul nostru întunecat, deoarece nu știam de unde să iau locul în care se afla personajul respectiv și nu reușeam să îmi formez în minte un scenariu despre cum ajunsese să se afle în acea ipostază, plus că se mai găseau și alte personaje – pe care nu le mai întâlnisem în primul volum – ce mă băgau și mai mult în ceață. Dar după ce totul a ajuns să mi se clarifice în minte, după ce mi s-a dezvăluit cum? și de ce? se afla acolo, ideea a început să mă încânte din ce în ce mai mult și chiar am devenit curioasă să văd cum avea să evolueze totul, din acel punct.
Pentru că știa un secret: existau două tipuri de monștri, cei care vânau pe străzi și cei care trăiau în mintea ta. Putea să se lupte cu primii, dar al doilea tip era mai periculos. Erau întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna cu un pas înainte.
Ce mi-a plăcut foarte mult la Duelul nostru întunecat – pe lângă altele – a fost gradul unei anumite maturizări a poveștii, o maturizare ce nu pot spune că ține de stilul autoarei, ci de o senzație pe care mi-a dat-o povestea, cu cât o parcurgeam mai mult. Nu insinuez cum că în Acest cântec neîmblânzit povestea nu a părut verosimilă, doar că acolo, în anumite puncte a fost puțin cam copilărească, să o spun așa. Anumite scene nu prea m-au făcut să cred foarte mult în poveste, și m-au determinat, ca în acele momente, să îmi încrețesc nasul. Dar în Duetul nostru întunecat, așa cum am mai spus, am primit o maturizare atât din partea acțiunii în sine, cât și din cea a majorității personajelor. Și când spun majorității, tind mai mult să mă îndrept spre August și Kate; și da, ei nu formează o majoritate, nu când au existat atâtea alte personaje în volum. Dar sunt cele principale, și pentru mine constituie acea majoritate, cu toate că pare ciudat ce spun. Dacă în Kate maturizarea pot spune că o găsisem și în primul volum – dar nu atât de accentuată ca acum –, cu August a fost o cu totul altă poveste. Da, în prima parte nu se comporta precum un țânc, nu era nicidecum un nesuferit, care făcea toane și nu îi convenea nimic, doar că fiind atât de închis în el, comunicând mai greu și oferind încredere altora cu dificultate, nu prea am putut să îl văd atât de bine în acțiune; dezlănțuindu-se, exprimându-și ideile și neplăcerile. Cu o coloană vertebrală mai solidă. (Da, sunt conștientă că atunci când un om este mai retras, nu are încredere atât de ușor în oameni, nu înseamnă că nu este și imatur, dar sper să ați prins ideea spre care am dorit să mă îndrept, de fapt.) Și mi-a plăcut mult ceea ce am descoperit în August, deoarece m-a determinat să îmi concentrez și mai mult atenția pe el, pe ceea ce avea să facă pe mai departe și pe cum urma să gestioneze anumite situații criză, din postura în care se afla atunci. Și pot spune că, în felul acesta, a ajuns personajul meu preferat din întreaga serie. 

Dar asta nu înseamnă că nu au mai existat și alte caractere care să nu îmi fi atras destul de mult atenția – în afara lui Kate, pe care oricum o simpatizam din primul volum –, cum ar fi: Sloan, pe care am pus ochii, ca să o spun așa, încă din Acest cântec neîmblânzit, doar că aici a avut prilejul să își pună ideile mai bine în practică și să se dezlănțuie mult mai răvășitor, datorită lipsei unui anume personaj; pe superba Ilsa, pe care nu ai cum să nu o placi, oricât te-ai strădui să îi găsești un motiv pentru care să o urăști, iar pentru ce a făcut pe tot parcursul acestui volum, admirația și respectul pentru ea au crescut și mai mult; pe Alice, vicleana, malefica și nebuna de Alice, cu replicile ei atât de veninoase și acide; și nu în ultimul rând, o descoperire absolut remarcabilă și de netrecut cu vederea, Soro. După August, acest personaj a fost incredibil de delicios, la modul cum că nu ai cum să îi reziști. Cu acea înfățișare care mă ducea, de multe ori cu gândul la Draco Malfoy – și totuși, să nu credeți că seamănă atât de mult cu el, doar că anumite trăsături le-am putut lua de la acesta –, cu o întunecime și cu un aspect de nepătruns, încastrat într-o cochilie din fier și cu un chip care ți-ar putea provoca fâstâceli și disconfort, Soro a fost un personaj primit mai mult decât cu brațele deschise. 
[...] Violența naște violență, iar actele monstruoase creează monștri. 
Duetul nostru întunecat, împletit cu scriitura lejeră a Victoriei Schwab și cu un conținut mult mai antrenant și mai captivant față de Acest cânte neîmblânzit, mi-a oferit o lectură și un deznodământ surprinzător. Malchai, Corsai și Sunai, monștrii cu o foame nestăpânită, sânge, oase și mușchi, ce le hrănesc nebunia pentru un timp, totul într-o atmosferă sumbră, macabră, demnă de un film apocaliptic, cu personaje care fac tot posibilul să ducă spre victorie ceea ce își propun. Lupte greu de dus la final, sunete monstruoase ce parcă vin din adâncul pământului, sunete de vioară, flaut și de respirații întretăiate, teamă, groază și moarte peste tot. În Duetul nostru întunecat veți avea parte de toate cele menționate mai sus și de încă ceva; ceva ce poate vă va fi transmis doar vouă. Am spus mai la începutul recenziei că voi detalia motivul pentru care mi-a plăcut mai mult acest volum, față de Acest cântec neîmblânzit. Nu a fost neapărat acțiunea, cât acea maturizare pe care am menționat-o mai sus, și încă un lucru: inima mi-a bătut mai repede. Și nu pentru că aș simți vreun monstru ascuns în vreun cotlon întunecat – aducându-mi toate coșmarurile la suprafață și înecându-mă în disperare și moarte –, ci pentru că aproape m-a făcut să plâng. A existat ceva în volum, anumite scene, de fapt, în care inima aproape mi-a luat-o la galop  nu se aștepta să primească așa ceva – tristă și supărată pentru anumite personaje, pentru ceea ce le-a fost răpit, după ce au dat ceva în schimb. Dar nu te poți aștepta la flori, la câte un curcubeu la fiecare oră și la zâmbete și bucurie, nu când au fost atâtea pierderi omenești, nu când totul se desfășoară într-un ansamblu de putreziciune, în care monștrii mișună în toate colțurile întunecate, pentru a te devora până la ultima picătură de sânge, os, mușchi și suflet. Fericirea cu foarte multă greutate își poate găsi locul într-un astfel de peisaj. Chiar dacă este o ficțiune, realitatea este uneori aievea ei, și dacă nu în totalitate – uneori, în anumite aspecte, ne-am dori să fie așa –, dobândește scene din ea. Iar ceea ce am scris mai sus în paragraf, se află și în viața noastră. Și parcă uneori prefer un final mai verosimil, în detrimentul unei fericirii false, de carton. 

Și totuși, dacă mi-a plăcut atât de mult Duetul nostru întunecat, de ce m-am hotărât să îi acord doar patru stele din cinci pe Goodreads? O părea ciudat ceea ce voi urma să scriu – după toate laudele pe care i le-am adus mai sus –, dar cu toate că am vorbit de acel început și despre cum mi s-a părut interesant, pe de o parte m-a prins, pe de o parte nu m-a prins. În sensul că îmi doream destul de mult să citesc și să văd cum avea să se continuie totul, dar pe de cealaltă puteam să mă opresc oricând din citit, deoarece nu mă atrăsese într-atât de mult încât să nu mai fiu în stare să mă mai ocup cu altceva, fiind mai mereu cu gândul la lumea din carte. Nu. Am fost mereu capabilă să spun stop! și să îmi văd și de alte treburi. Iar dacă – și bineînțeles că sunt pur subiectivă – o carte îmi dă voie, prin conținutul ei, să mă pot detașa cu ușurință de ea, înseamnă că este ceva ce nu este bine și că nu este de cinci stele. Și cu toate că, după un anumit punct – să zicem, după ce am ajuns puțin mai departe de jumătatea cărții –, totul a fost mult mai concentrat, mai alert, provocându-mă să dau paginile cât mai repede, nu am putut să îi ofer maximul de stele. Ceva din mine parcă îmi spunea încontinuu: nu este de cinci stele. Dă-i patru, că nu este chiar de cinci. Și așa a fost. Și cu toate acestea, a fost un volum bun, de fapt, per total, duologia a fost una captivantă, interesantă și – destul de mult – originală. Cu o poveste independentă, destul de bine primită de cititorul din mine, care a ajuns să își dorească să mai citească și alte cărți scrise de Victoria Schwab. (Da, Culorile magiei se află pe listă!) Și încă un lucru: citiți Monștrii din Verity! 

vineri, 10 august 2018

„Treimea” (Războiul celor Două Roze, #2) de Conn Iggulden

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul oferit spre recenzie.

DESCRIEREA: 1454: Bolnav de peste un an, cu mințile rătăcite, regele Henric al VI-lea rămâne exilat la Castelul Windsor. Soția lui, Margaret de Anjou, îi protejează interesele cu loialitate, în speranța că într-o zi fiul ei, Eduard, va înțelege ce înseamnă dragostea tatălui său.

Richard, ducele de York și protectorul regatului, are din ce în ce mai multă putere. Alături de conții de Salisbury și Warwick, formează o treime formidabilă și încearcă să-i întoarcă de partea lor pe susținătorii lui Henric și ai reginei. Dar când monarhul își revine pe neașteptate și se întoarce la Londra să-și recapete tronul, balanța puterii se dezechilibrează iar. Anglia e din nou în prag de război civil.

Fanii serialelor Urzeala tronurilor și Tudorii vor citi pe nerăsuflate noua carte a lui Conn Iggulden.

RECENZIA: Una dintre plăcerile mele de câțiva ani buni – exceptând cititul și tot ce ține de sfera literaturii – este istoria. Probabil că cei care mă urmăriți de ceva mai mult timp sau care ați trecut cu privirea peste lista cu titlurile cărora le-am scris recenzii, știți și ați observat că am o anumită slăbiciune pentru cărțile de ficțiune istorică sau bibliografice. Și ca să micșorez puțin acest cuvânt uriaș  istorie , care ascunde atâtea și atâtea lucruri șocante, interesante, dar captivante, astăzi o să mă refer strict la istoria Marii Britanii, mai cu precădere la Războiul celor Două Roze; roza roșie a Casei de Lancaster și cea albă a Casei de York. Și cum niciodată nu voi refuza o ocazie în care să citesc o carte care vorbește despre acest mare război ce a schimbat foarte multe în cursul istoriei Marii Britanii, un conflict ce a ținut captiv generații întregi și care a adus cu el consecințe uriașe, nu am putut să trec cu vederea peste seria scriitorului Conn Iggulden. Și cum sunt deja la al doilea volum al seriei Războiul celor Două Roze – ce poartă denumirea de Treimea –, voi trece direct la a discuta ce s-a întâmplat pe parcursul acestei părți, fără a mai aduce în discuție anumite aspecte de introducere în această parte a istoriei Marii Britanii. Oricum se găsesc foarte multe referiri pe internet, cu privire la Războiul celor Două Roze.

Având în vedere că seria este în proporție de 90% istorie – așa cum am observat – și 10% ficțiune, nu consider că dacă voi discuta anumite aspecte din volum, detaliindu-le, se poate lua în calcul ca fiind un spoiler. Și cu toate astea, voi încerca să nu divulg anumite idei propriii ale autorului – și nici anumite părți din istoria reală –, deoarece sunt sigură că există persoane care nu cunosc atât de multe lucruri despre acest conflict dintre cele două case, York și Lancaster. Voi încerca, pe cât pot de mult, să povestesc cu detalii, dar fără a arăta unele aspecte esențiale din carte. Și voi începe cu finalul primului volum Pasărea furtunii – care, așa cum ni se arată din descrierea cărții a doua, ducele Richard de York, după căderea bruscă a regelui Henric al VI-lea într-un somn ce aducea mai mult a comă, preia frâiele conducerii regatului, fiind numit Apărător și Protector al regatului, sau un titlu pe aproape. Nu mai știu exact ce denumire și-a luat. Ideea este că, având în vedere starea imposibilă a regelui de a mai putea să conducă și a faptului că moștenitorul acestuia, prințul Edward, era mult prea mic pentru a prelua frâiele, și cum regina Margaret nu avea dreptul să conducă în locul soțului ei, trebuia ca cineva să se ocupe de acest statut. 

Nu voi explica procesul prin care ducele Richard de York a ajuns în acea postură, ci doar faptul că am descoperit – în toată perioada cât a condus – o țară mult mai stabilă din foarte multe puncte de vedere și acea liniște pe care și-o dorește orice locuitor al unei țări, dorindu-și ca totul să decurgă pe un făgaș normal, pozitiv. Așa cum țin foarte bine minte că s-a întâmplat și în timpul domniei lui Edward al IV-lea, fiul lui Richard de York; nu Edward, fiul regelui Henric al VI-lea. Poate că aduc prea mult în slăvi Casa de York, dar mereu am spus – și niciodată nu pierd ocazia să menționez din nou – faptul că de fiecare dată am considerat și mi-a fost transmis acea nobilime și postură regală pe care am observat-o în toți cei care fac parte din Casa de York. Acea aură regală, mândrețe și eleganță pe care, de cele mai multe ori, nu am regăsit-o nici în regele Henric al VI-lea și nici în ceilalți care făceau parte din Casa de Lancaster. Poate și de aceea m-am bucurat atât de mult când ducele Richard de York a preluat conducerea Angliei – îl vedeam pe el fiind mult mai potrivit pentru a sta pe tron, o figură mult mai impunătoare și sigură, care transmitea putere și supunere din partea celorlalți. Parcă oamenii îl slujeau și îi urmau ordinele cu mai multă căldură și dorință, deoarece se simțeau în siguranță avându-l pe el drept rege, știau că ceea ce făcea pentru Anglia, deciziile pe care le lua erau de bun augur. La fel de fericită am fost și când fiul lui, Edward, a urcat pe tronul Angliei și exact aceleași sentimente le-am nutrit și pentru el. 

Și cum tot l-am adus în discuție pe Edward al IV-lea – în volum fiind abia la titlul de Edward de Plantagenet, conte de Hotar –, aș dori să povestesc puțin despre experiența pe care am avut-o în acest volum, cu privire la următorul aspect: a fi surprins de anumite dezvăluiri ce țin fie de personalitatea unui personaj sau de cum au decurs lucrurile de fapt. Și aici nu mă refer numai de Edward, cât și la tatăl său ducele Richard de York. Dar voi începe cu cel dintâi menționat. Nu am avut ocazia – până la această carte – să citesc despre cum a fost Edward înainte de acel moment în care a fost încoronat rege al Angliei și s-a îndrăgostit de frumoasa Elizabeth Woodville. Dar în Treimea mi s-a arătat un Edward încă nesufocat de apăsările conducerii regatului, cu o anumită nebunie pe care, cu toate că o poseda și în timpul domniei, înainte fusese mai puțin stăpânită. Acel Edward care era caracterizat ca fiind un uriaș de peste un metru optzeci și cinci, o matahală de om care mânca foarte mult, cu o energie uneori ireală și cu o forță greu de egalat, darămite de dărâmat. De ce m-a surprins atât de mult acest Edward înainte de perioada de domnie? În serialul The White Queen nu l-am privit ca fiind așa cum a fost portretizat în Treimea. Într-adevăr, era considerat înalt și puternic, cu o forță foarte mare și cu o minte foarte ageră, dar nicidecum o matahală, un uriaș ușor înspăimântător. Fie serialul i-a îmblânzit puțin înfățișarea reală din istorie, fie scriitorul l-a adus într-o ușoară extremă; dar tind să cred că s-a întâmplat mai degrabă prima variantă. Pe de cealaltă parte, cu Richard de York a fost o cu totul altă poveste, opusă experienței cu Edward de Plantagenet. 

Dacă despre Richard știam doar din cele povestite de anumite personaje, fie din alte cărți sau din seriale, descoperindu-l drept personaj direct abia în Pasărea furtunii, părerea despre el mi-o formasem din cele citite, spuse de alții. Am fost surprinsă – la modul cel mai plăcut, astfel crescând și mai mult în ochii mei – de faptul că acel duce Richard de York, nu era chiar așa cum îl portretizaseră alte personaje. Cu adevărat era un foarte bun luptător, cu o minte ageră și cu o statură foarte impunătoare și nobilă, dar duritatea aceea cu care fusesem învățată din vorbele altora, nu prea exista. Acea răutate ușor malefică, acel om cu un caracter rece, care își dorea cu tot dinadinsul tronul Angliei, urându-l din suflet pe Henric al VI-lea. Acel Richard nu a existat în carte! Bine, poate că informațiile oferite de alte personaje despre el nu erau menite neapărat pentru a-l portretiza astfel și poate că nu am știut eu foarte bine să îmi formez acea imagine despre el, sau poate că – într-adevăr , așa a fost caracterizat. Nu  pot să spun nimic cu exactitate! Ideea este că ducele Richard de York și-a iubit foarte mult regele și își dorea enorm de mult ca suveranul să își revină, luând din nou frâiele Angliei, iar în momentul în care regele a avut acea perioadă – scurtă, ce este drept – în care și-a revenit, toată acea moliciune și slăbiciune din el fiind înlocuită cu autoritate, siguranță și încredere în propria persoană, Richard nu l-a urât pe acel nou Henric. Ci s-a bucurat pentru că, într-un final, regele lui se putea comporta precum un conducător. Își dorea doar să primească înapoi ceea ce îi era de drept. Și cu toate acestea, când la curtea Angliei există oameni care încearcă să îți întoarcă regele împotriva ta, aceștia determinându-l pe Henric să te considere un trădător de țară, un uneltitor și o persoană care râvnește la tron, ce poți să faci în afară de a încerca să te aperi, dorind să alungi adevărații trădători de lângă conducătorul tău? Din momentul acesta, poate să vină să îmi spun oricine, orice lucru rău despre ducele Richard de York, deoarece nu o să cred o boabă din vorbele lui!
Și cum m-am lungit atât de mult discutând despre Richard de York și despre fiul acestuia, aducând laude la adresa lor, țin să mă îndrept și spre cealaltă parte a balanței. Cum volumul abundă în personaje de toate felurile, mi-a fost imposibil să nu mă „întâlnesc” și cu unele pe care – este puțin spus nu le agreez – să le urăsc. Contele Percy, cu ai lui acoliți, dar și un personaj istoric care, până acum, nu am avut ce rău să spun despre el. Țin minte că mai tot timpul am apreciat deciziile și ceea ce regina Margaret gândea, fiind una dintre ascultătoarele ei, una dintre persoanele care favoriza cu tot ceea ce făcea, totul distrugându-se și căzând într-un abis fără de fund, în clipa în care am ajuns la final cu Treimea. Ceea ce Margaret de Anjou – nu am putut să o mai consider regină – a ordonat și a realizat împreună cu cei care o susțineau, i-a adus o uriașă antipatie și ură, din partea mea. Poate veți spune că sunt prea dură, că o decizie a unui personaj, care nu este deloc pe placul meu, mă determină să schimb tabăra. Poate că aveți dreptate – și chiar nu spun că nu ați avea. Dar când iubești atât de mult un personaj, când ții atât de mult cu moralitatea lui, cu onestitatea și onoarea pe care nu o uita niciodată, când consideri binele pe care îl aducea Angliei ca fiind net superior bobiței de răutate pe care o săvârșise, atunci când realizezi cum a fost omorât – în ce mod barbar, de o lașitate uriașă –, aprecierea pe care a-i simțit-o înainte pentru cel care a săvârșit acea crimă, nu se poate compara cu ura care tot crește în sufletul tău. Recunosc, Margaret de Anjou a fost o femeie puternică, luptând într-o țară străină, departe de cei pe care îi iubea, vicleană și ambițioasă, dar niciodată admirația pentru ea nu s-a comparat cu ceea ce am simțit pentru alte regine ale Angliei, cum ar fi: Elisabeth Woodville, Elisabeth de York, Anne Boleyn sau Catherine de Aragon. 

Acum realizez – privind mai sus la tot ceea ce am scris – că am discutat, în trei paragrafe mari și late, doar despre personaje. Ei bine, nu am avut cum să omit acest aspect, nu când au existat atât de multe în Treimea și când – comparativ cu acțiunea –, de această dată am fost mai uimită și mai șocată de ele, nu de întâmplările în sine. Dacă despre anumite bătălii și conflicte între anumite Case, le putem citi de pe diferite site-uri sau cărți ce țin strict de istorie, trăirile, ceea ce simțeau și gândeau personajele le descoperim poate doar în seriale, documentare și volume de genul. Și cu toate că sunt conștientă că, pe lângă realul din seria Războiul celor Două Roze, există și un procent semnificativ de ficțiune – probabil mai mare de cel 10% pe care l-am considerat la începutul recenziei –, îmi place să cred că autorul a intuit și a aflat bine din diferite surse, ceea ce persoanele istorice urmăreau drept valori, principii și sentimente proprii. Cât despre volumul Treimea, la modul general, cumulat cu tot ce mi-a oferit din punct de vedere emoțional și din punct de vedere mental, l-am considerat ca fiind mult mai bun față de Pasărea furtunii. M-a impresionat din mai multe puncte de vedere, la un nivel mult mai ridicat, având o acțiune mult mai stufoasă și tensionată, cu răsturnări de situație mult mai dramatice și neașteptate, secretele trecând la o cu totul altă etapă, alianțele putând să vină din mai multe direcții, de la oameni la care nu te-ai fi așteptat înainte. 

Treimea a oferit continuarea unei serii absolut sângeroasă, terifiantă, nemiloasă, de o cruzime cum doar realitatea o poate oferi. Și poate că ar trebui să ne gândim, să apreciem și să mulțumim mai mult oamenilor din trecut, care s-au luptat până la moarte pentru ca noi să beneficiem de anumite condiții. Nu spun că în Treimea luptele au fost pentru drepturi, nici nu discutăm despre sclavie sau revolta femeilor cu privire la dreptul la vot sau alte normalități de genul, nu. Mă refer la faptul că, dacă istoria ar fi decurs altfel față de cum s-a petrecut, prezentul ar fi fost altfel. Da, vorbim despre Anglia, nu România, dar știu că orice schimbare dintr-o țară învecinată sau nu, ar putea să o influențeze și pe a ta, în vreun fel. Gândiți-vă: dacă Edward al IV-lea nu ar fi ajuns rege în Anglia, conducând în continuare Henric al VI-lea, ca apoi – probabil – fiul său să ajungă pe tron, cum s-ar fi continuat istoria? Și ca să exemplific și de pe plaiurile noastre: dacă nu ar fi ajuns comunismul la putere, monarhia continuând să domnească în România, regele Mihai să nu mai fie exilat din țară, continuând să conducă, până la moartea lui, ca apoi să îi ia locul principesa Margareta – sau poate chiar Nicolae, nepotul regelui, cel dintâi rămânând succesor –, cum ar fi fost prezentul acum? Eu tind să cred că de o mie de ori mai bun! Așa și în Anglia sau în alte țări. Mereu îmi pun această întrebare după ce citesc o carte istorică, și de fiecare dată o voi face, deoarece aceste curiozități nu au cum să nu fie prezente. 

Și revenind la Treimea, în ciuda faptului că am presimțirea că în volumul trei se vor întâmpla evenimente pe care deja le-am descoperit în alte cărți – cred că mai este puțin până la momentul în care Edward al IV-lea va urca pe tronul Angliei –, acea așteptare încordată și acea dorință pentru a citi cât mai repede volumul trei, există din plin. Pentru că văd cum povestea devine din ce în ce mai bună, ramurile copacului se îndoaie și se îndreaptă în tot mai multe direcții, iar Războiul celor Două Roze devine din ce în ce mai sângeros, animalic și întunecat.