luni, 25 decembrie 2017

„Diabolic” (Am murit, din fericire, #5) de Theo Anghel

DESCRIEREA: Tânăra Oriana moare într-un accident, chiar în ziua nunții ei. Pentru oricine, acesta ar părea sfârșitul. Nu și pentru ea. Se întoarce ca recuperator de suflete, însă nu la vechea viață și familie, pentru care trebuie să rămână moartă, ci la una cu totul nouă. Răsfățul și confortul, considerate garantate mai înainte, se duc acum pe Apa Sâmbetei. Va trebui să lupte pentru a-i salva pe ceilalți, dar și pe sine. Apar noi prieteni, noi dușmani și… prima iubire?

Există viață după moarte? Unii vor spune da, alții că nu. Dar există un răspuns la care cu siguranță nu v-ați gândit.

Există recuperatorii de suflete. Smulși din existențele lor, sunt aruncați în altele, neîntrebați de nimeni, fără să li se ceară acceptul. Trebuie doar să se supună legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg răzvrătirea.

RECENZIA: Când am aflat câte pagini va avea volumul final al seriei Am murit, din fericire, nu pot spune că am rămas neapărat surprinsă de acest fapt – cărțile lui Theo Anghel nu sunt neapărat de puține pagini, așa că aveam oarece așteptări la un volum lung –, cât pentru o așa-zisă teamă pe care am simțit-o legat de altceva. Mă întrebam când îmi voi găsi timpul necesar pentru a mi-l dedica Diabolic-ului, deoarece de la o perioadă îl găsesc, dar îl pierd la fel de repede, în detrimentul activităților pentru facultate. Vacanța de Crăciun a venit, și în ciuda faptului că aceste zile pe care trebuia să le am libere, sunt încărcate cu teme, am știut că în această perioadă îmi pot permite să mă apuc de carte. Și cu toate astea, mi-am dat seama că această frică pe care o aveam pentru numărul de pagini, plus timpul inexistent, au fost oarecum eronate. Pentru că am uitat cât de repede pot fi citite cărțile lui Theo, prin stilul ei de neconfundat, cu un limbaj original, care a făcut și mai ușor de citit întreaga serie; deoarece, din păcate, s-a ajuns la final cu ea. O poveste căreia cu siguranță că îi voi duce dorul, dar la care mă consolez cu gândul că lumea lui Theo va fi una pe care cu greu voi ajunge să o uit, prin prisma a tot ceea ce a reușit să creeze de-a lungul tuturor volumelor pe care ni le-a oferit nouă, cititorilor avizi de acțiune, mister și personaje impresionante. 
Unele lucruri nu sunt făcute pentru a fi admirate în miezul zilei, căci atunci apar fade și lipsite de viață, ci doar în creierii nopții când umbrele reușesc imposibilul: să ascundă ce nu contează și să dezvăluie esențialul.
Știind în ce mod se terminase volumul anterior – Purgatorio, care m-a condus printr-o aventură plină de suișuri și coborâșuri –, curiozitatea felului cum avea să se continue povestea din acel punct, cum aveau să treacă restul personajelor peste acea pierdere dureroasă – în special unul dintre ele –, m-a îndemnat să îmi creez fel și fel de scenarii în minte. Scenarii care nu s-au potrivit foarte bine cu acel conținut real pe care l-a deținut Diabolic; dar pe care, mă pot numi oarecum victorioasă, le-am dibuit într-un anume fel. Iar acesta este unul dintre multiplele farmece pe care le conține viața minunată de cititor; mintea pe care ți-o pune la lucru, determinându-te nu doar să călătorești cu personajele prin diferite peripeții, dar și să încerci să deslușești unele secrete, să îmbini multele piese de puzzle pe care le ai la dispoziție, formând un peisaj care te va încânta sau, în unele cazuri, îți va aduce numai nefericire și un gol groaznic în stomac. (Pe care nu pot spune că nu l-am resimțit și în volumul de față, deoarece am fost burdușită și cu ceva senzații care mi-au oferit o stare de moliciune, un acel disconfort pe care îl simte cititorul atunci când descoperă ceva de care încearcă să se ferească. Sau s-a rugat să nu aibă parte de el, cu toate că, într-o anume parte a minții – acel loc rațional, care îl readucea uneori cu picioarele pe pământ –, avea convingerea că nu totul urma să fie roz.) Theo Anghel a continuat – și în Diabolic – să ne ofere anumite lecții pe care cu toții ar trebui să le învățăm și să încercăm să le punem în practică, sau măcar să ne gândim la ele, atunci când ieșim din casă. Pentru că în afară de acel fantastic des întâlnit în serie, autoarea nu ne-a dat bucățele din realitate, oferind-o chiar din abundență. Doar că nu partea aceea frumoasă a ei, ci realitatea din cotloanele ascunse ale vieții noastre obișnuite de zi cu zi, a sărăciei lucii cu care suntem cu toții înconjurați – indirect, ce este drept –, arătându-ne că nu trebuie să trecem pe lângă ea de parcă ar fi doar un peisaj normal, care trebuie să existe în orice loc de pe acest pământ. Pentru că nu trebuie să fie deloc așa! 

Atmosfera cu care au fost înconjurate majoritatea personajelor, felul nesigur al vieții pe care l-au avut acestea – împreună cu tonul fantastic adus de lumea mai puțin știută –, au conferit aerul de care îmi fusese dor din celelalte volume. Acea atmosferă specifică seriei Am murit, din fericire, pe care cu foarte mare greutate o poți confunda. Și cu toate că totul a fost mai mult trist decât frumos și liniștit, faptul că personajele au arătat mereu legătura strânsă care îi ținea uniți la orice obstacol care le ieșea în cale, îți dădea putere să crezi, în continuare, că există speranță la bine, pentru orice lucru rău primeau. Și, credeți-mă, Oriana și prietenii ei au avut parte, pe tot parcursul întregului volum Diabolic, de foarte multe primejdii sau fiind nevoiți să ia decizii importante pentru modul cum vor merge mai departe în misiuni sau în ceea ce își doreau să facă, în afara lor. Țin minte că a existat un astfel de moment – pe lângă altele asemenea – care m-a ținut într-un suspans mai mare, deoarece orice decizie ar fi luat persoana respectivă, după părerea mea, nu ducea într-un loc mai bun sau mai rău; ambele se îndreptau spre infern și durere.
Uneori, ai niște gânduri de care te temi, pe care le renegi și pe care nu le accepți. Apoi vine unul, le verbalizează, și te forțează să le privești în albul ochilor. Nu mai poți scăpa de ele, fiindcă și-au dezvăluit temeiul, și-au câștigat dreptul să existe în conștiința ta.
Fiind o serie cu un număr mare de volume – și de pagini, spre bucuria cititorilor –, ai ocazia să te întâlnești cu fel și fel de personaje care fie rămân în prim-plan pentru multe, multe pagini, fie sunt episodice, dar care lasă ceva substanțial în urma lor. Dacă ar fi să dau, din memoria mea, paginile înapoi, nu aș ști să mai spun sigur dacă toate care au apărut în Diabolic au fost întâlnite și în celelalte volume. Câteva tind să cred că au apărut pentru prima dată, deoarece, dacă autoarea le-ar fi introdus și în părțile anterioare, îmi este greu să cred că le-aș fi putut uita; având în vedere ce au făcut pe parcursul Diabolic-ului. Cu un aer încărcat cu mister, întunecate sau pur și simplu naive de la natură, personajele din volumul de față mi-au transmis numeroase emoții mai plăcute sau mai puțin plăcute. Chit că cele rele au apărut la început – ca pe parcurs să îmi ofere și sentimente bune, ceea ce se întâmplă destul de rar –, personajele lui Theo Anghel nu pot să te lase indiferentă. Iar un exemplu ar fi Gudila – da, el este evident că a fost prezent și în cărțile anterioare! –, pe care nu pot spune că l-am simpatizat foarte mult înainte, dar nici în prima jumătate a acestui volum. Și nu pentru că ar fi făcut neapărat niște lucruri rele, ci pur și simplu naivitatea lui nu a rezonat cu celelalte genuri de naivitate; nu știu dacă se înțelege foarte bine la ce mă refer (naivitatea e naivitate, ați spune), doar că în unele cazuri avea un stil de a se comporta pe care nu prea îl înțelegeam. Dar Theo – prin modul ei frumos de a scoate ce e mai bun din om – a avut grijă să nu îl lase pe Gudila în spatele scenei, ci l-a scos în față, arătând ce are mai strașnic în el. Așa că până la final, personajul pe care îl considerasem în plus, fără valoare și lipsit de curaj, a dispărut, lăsând îl locul lui un tânăr pe care îl veți descoperi numai după ce veți ajunge să citiți Diabolic.

După pierderea pe care a suferit-o Oriana la finalul Purgatorio-ului, te-ai fi așteptat să fie atât de scoasă din ecuație, de fără vlagă și fără vreo dorință de a mai trăi, încât am ajuns să o privesc încă de la primele pagini cu o compătimire ce mai mult se îndrepta spre milă. Dar apoi mi-am dat seama – trecând prin aceeași situația ca cea pe care am povestit-o la începutul recenziei – că aici nu este vorba despre orice personaj dintr-o carte, ci despre Oriana. Fata care a murit și s-a întors pe pământ cu un scop bine pus la punct – cu o mulțime de restricții dure și la sânge, pe care puțini ar fi fost în stare să le respecte, fără a fi atrași în ispita revederii celor dragi –, care a trecut prin aventuri oribile și greu de imaginat, și pe care le-a înfruntat cu privirea sus. Mereu triumfătoare. Și cu toate că am realizat, într-un final, despre ce personaj este vorba, parcă uimirea nu a vrut să dispară de pe fața mea. Deoarece, privind în spate și știind cât de mult suflet și câtă dragoste pusese în acea persoană la care a ținut atât de mult, te-ai fi așteptat ca Abel și Ama să fie incapabili să o mai facă să fie măcar lucidă, darămite să fie în stare să rezolve misiunile impuse de cei superiori. Dacă au existat personaje – și aici le introduc doar pe cele de sex feminin – care au reușit să scadă în ochii mei prin lipsa de judecată sau prin deciziile mai puțin onorabile pe care le luau pe parcurs, astfel pierzându-și din credibilitate, cu Oriana nu am cum să schimb nimic. Categoric va rămâne în topul celor mai puternice personaje de sex feminin; sunt ferm convinsă că nu i-ar sta rău nici în cel al masculilor, deoarece își merită locul din plin. 
[...] Ne supăram unul pe altul, ne aruncam vorbe grele, ne luam în balon și ne străduiam să dăm impresia că ne pasă de soarta celuilalt la fel cum ne-ar păsa de a unei furnici, însă, peste toate aceste mici răbufniri ale unor ego-uri bombate, răzbătea afecțiunea ce crescuse și înflorise în cel mai neprielnic mediu.
Fragmentul de mai sus l-am dedicat în totalitate Amei și lui Abel, acelor îngeri din locuri diametral diferite care, în ciuda sentimentelor pe care ar fi trebuit – în mod normal – să le aibă unul pentru celălalt, o divinitate și inimile care refuză să simtă altceva, îi aduc mereu unul lângă celălalt. Acele personaje fără de care seria Am murit, din fericire nu ar fi mai fost la fel de fermecătoare și interesantă, fără de care nu am mai fi putut să trecem peste durerile primite în volume, cu mai multă ușurință și cu un zâmbet minuscul în colțurile buzelor. S-au urât mai mult ca de obicei, dar s-au simțit atrași unul de celălalt peste ura aparentă – de fațadă – pe care o afișau în public. Într-un anumit moment ajunsesem să nu le mai suport tachinările răutăcioase, când toată lumea din jurul lor se vedea că foarte greu să abținea să nu îi dea cap în cap, trezindu-i la realitate. Dacă în celelalte volume i-am îndrăgit foarte mult, în Diabolic i-am suportat cu destul de multă dificultate. Și nu pentru că ar fi fost mai puțini fermecători, ci pentru că ajunseseră să își facă viața un calvar, doar pentru că proveneau din locuri din care ar fi fost imposibil să scoți ceva comun pentru amândoi. Amândoi refuzând să privească altfel situația sau să accepte ceea ce simțeau, în afara urii de la început. Venirea înapoi pe pământ, în viața oamenilor obișnuiți, i-a adus cu ceva schimbări pe care ar fi trebuit să le înțeleg, doar că, în privința Amei și a lui Abel, mi-a fost greu. De ce? Pentru că, obișnuită cu certurile pe care le aveau în celelalte volume, Diabolic fiind ultimul, nu a reușit decât să accentueze disperarea pe care o aveam văzând cât de distanți doreau să se comporte unul cu celălalt, fără vreo dorință adevărată de a fi așa. Ajungeam la final și ei tot încăpățânați rămâneau. Ce va ajunge să se întâmple cu ei, veți descoperi doar citind Diabolic. 
Este o mare greșeală să provoci soarta, spunându-ți că le-ai trăit pe toate și că, de aici încolo, nu te mai poate surprinde. Pentru că se poate!
Ultimul volum al seriei Am murit, din fericire s-a terminat într-un mod pe care, consider eu, că va ajunge să fie acceptat de către mulți fani ai seriei. Cu un final deschis, cu o poveste care abia la terminarea acestui volum va începe cu adevărat și cu un conținut care a reușit, de cele mai multe ori, să mă surprindă – ceea ce am aflat despre Oriana și alte câteva personaje m-a determinat să îmi schimb puțin ideile pe care mi le formasem pe parcursul celorlalte volume –, seria lui Theo Anghel nu are cum să îți rămână indiferentă. Mai ales datorită peisajelor pe care le-am citit și imaginat în acest volum. Cu siguranță că îmi va rămâne mult timp de acum încolo în cap, drept acea poveste care a deschis subiecte pe care puțini autori reușesc să le portretizeze atât de bine. Cu stilul inconfundabil, cu o atmosferă pe care nu cred că o găsești în multe cărți – fie ele românești sau nu –, ceea ce ne-a oferit autoarea pe tot parcursul călătoriei pe care, destui cititori o consideră mult prea scurtă, a reușit să îmi ofere multe sentimente, dar și nostalgie deja. Pentru că îmi pare rău că s-a terminat, și urăsc atât de mult momentele de genul acesta, încât sunt multe dăți în care amân citirea volumului final, doar pentru a ști că mai am de citit ceva, până la încheiere. Că nu s-a terminat. Doar că s-a terminat, din păcate – așa cum tot ce este frumos are un final mult prea devreme , și deja simt că s-a construit ceva în mine care mă oprește din a nu mă gândi la această poveste mult timp de acum încolo. O serie despre care, așa cum am mai spus, îmi va fi foarte dor de acum încolo, dar pe care mă bucur că am descoperit-o.