joi, 21 decembrie 2017

Top 3 cărți citite [2017]: autori români & autori străini


Dacă până acum făceam, la fiecare sfârșit de an, un top 10 al celor mai bune, al celor mai interesante cărți pe care le citisem în cele doisprezece luni, m-am gândit ca, de anul acesta să fac o mică  mare, de fapt  schimbare în această așa-zisă rutină. Un aspect pe care îl cunosc foarte bine la mine este faptul că sunt un om destul de dur cu propria persoană. Sunt momente în care îmi plac provocările atât de mult, încât ajung să le duc la extrem. Așa s-a născut ideea de a micșora topul de la zece, la trei; cu toate că și acele cărți care nu intră în acest top, dar care mi-au plăcut mult, sunt puse acolo undeva, rămânând în sufletul meu. (Și ca o mică paranteză, spre deosebire de ceilalți ani, în 2017 am reușit să citesc destule cărți care să mă dezamăgească; fie continuările anumitor serii, fie serii nou începute sau cărți stand-alone, mi-au oferit un gust destul de amar care să mă determine să renunț la jumătatea cărții sau la continuarea seriei.Iar o altă schimbare pe care am pus-o în practică, a fost să fac o împărțire a topului: în autori români și autori străini, câte un top trei pentru fiecare categorie în parte.

AUTORI ROMÂNI

Cartea de pe locul 3 
Renașterea (Ultimul avanpost, #3) de Lavinia Călina

Volumul cu numărul trei al seriei Ultimul avanpost a fost chiar prima carte pe care am citit-o în acest an. A fost un start destul de în forță – și cu noroc, spre bucuria mea –, ce mi-a dat un imbold destul de uriaș pentru a mă gândi că așa va fi și pe mai departe și cu celelalte cărți pe care le voi citi în decursul anului. Dar așa cum ați putut afla și în ceea ce am scris mai sus, nu am avut fericirea ca rugile să îmi fie îndeplinite. (Poate pentru că în anii precedenți divinitatea a fost mult prea generoasă cu mine, așa că anul acesta a luat hotărârea să nu mai fie chiar atât de drăguță.)
"Povestea ia un viraj destul de brusc – dar nu în acel mod în care să nu fie natural și normal –, atât de periculos încât te rostogolește în mormanele unor fiare răsucite în fel și fel de moduri cât mai complicate, pe un câmp nesigur, cu denivelări și pământ mocirlos, ca apoi să se oprească pe marginea unui hău de unde nu știi care dintre pasagerii de lângă tine vor supraviețuii până la final – pentru că tu vei fi deja o fantomă ce te vei ridica din acea mașină distrusă, privind de sus imaginea de la picioarele tale, în speranța că vei mai citi despre personajele preferate până ce vei ajunge la ultima pagină din ultimul volum al seriei. [...]"
Cu toate că mi-a plăcut, în totalitate, întregul volum – dacă ar fi să reiau întâmplările din primele două volume, cred că Renașterea ar fi preferatul meu –, motivul principal pentru care am luat decizia de a pune cartea pe locul trei s-a datorat finalului pe care l-a avut. Pentru că a fost surprinzător de neașteptat, pentru că mintea mea refuzase să se gândească și la acea posibilitate, așa că totul a fost cu atât mai interesant. Și am empatizat cu tot ce s-a întâmplat – în sensul că mi-a plăcut mult întorsătura pe care a luat-o povestea –, așa că aștept cu multă nerăbdare volumul patru, și ultimul, din păcate. Iar faptul că se va numi REvoluții, îmi oferă niște idei despre volum; care bineînțeles că vor ajunge să fie total eronate.

Cartea de pe locul 2 
Seria Nemuritor de O.G.Arion

Rar mi se întâmplă să citesc o serie întreagă într-un singur an, dar și mai rar se întâmplă să ajungă să îmi placă atât de mult încât să o introduc în top. Aventurile prin care a trecut Victoria Grey de-a lungul seriei Nemuritor, secretele pe care le-am descoperit pe parcursul poveștii, pierderile pe care le-am suferit – pentru că nu doar personajele au trecut prin durere, nu când te atașezi de un anume caracter –, legendele fiecărui volum, dar și întreaga magie împrăștiată, a conferit o oarecare emoție lumii creată de Oana Arion
Prin seria Nemuritor, Oana Arion ne-a dezvăluit o lume nu foarte cunoscută în literatura contemporană – cel puțin nu în cea românească. Mitologia nordică ne-a fost adusă în fața ochilor prin prisma unor personaje mistice, supranaturale, încărcate cu o istorie tumultoasă, dar cu o forță inimaginabilă de a face față tuturor obstacolelor. De îndată ce ați pășit în această poveste magică și greu de uitat, îmbrățișând atmosfera alertă, precum un leac de care aveați nevoie cu disperare, nu vă veți mai dori să reveniți la realitatea care nu vă va mai satisface cu nimic.
O să îmi fie dor de poveste, simt o melancolie pentru perioadele în care așteptam continuarea seriei – chiar dacă eram conștientă că, cu fiecare carte nou apărută, drumul se scurta până la destinație –, dar măcar știam că încă nu cunoșteam finalul. Și cred că motivul principal pentru care mi-a ajuns atât de mult seria asta la suflet, a fost faptul că nu mai citisem, până la descoperirea seriei, o poveste care să conțină mituri și legende nordice; cu vikingi sau cu anumite creaturi supranaturale pe care le-am descoperit de-a lungul seriei. Dar și atmosfera pe care a creat-o Oana m-a determinat să îmi placă atât de mult povestea pe care a creat-o. Așa cum am spus, o să îmi fie dor de seria Nemuritor, dar măcar mă pot consola cu gândul că autoarea are alte proiecte pentru viitor, povești pe care aștept curioasă să le citesc cu nerăbdare.  

Cartea de pe locul 1 
Jocul necromanților (Cronici din Voss, #2) de Șerban Andrei Mazilu

După ce am terminat de citit Anotimpul pumnalelor – primul volum al seriei Cronici din Voss –, ajunsesem la concluzia să povestea asta avea să îmi placă mult și pe mai departe. Dar de la apariția părții a doua și până la lecturarea ei, a trecut ceva timp; chit că aveam volumul în bibliotecă încă de la lansare. Și în ciuda faptului că, până să mă acomodez din nou cu lumea creată de Șerban Andrei Mazilu, au durat aproximativ o sută de pagini, ceea ce s-a întâmplat după ele – și înainte chiar –, m-a făcut să realizez că Jocul necromanților este cea mai bună carte, scrisă de un autor român, pe care am citit-o în acest an. 
„[...] Pentru că le-am considerat pe ambele ca fiind la fel de explicite, perfect scrie și cu informațiile de care aș fi avut nevoie pentru a înțelege povestea și pentru a mă determina să fiu acolo, concentrată și dornică să citesc mai departe. În schimb – așa cum probabil că au observat și vor observa toți – a fost unul mult mai sângeros, cu unele detalieri de-a dreptul macabre și care m-au obligat să îmi imaginez tot felul de tablouri până la cele mai scârboase și mai îngrozitor de privit. Dar nu mi-au încetinit cu nimic citirea, ba din contră, așa-zisul rău din mine, partea aceea malefică și care se bucură când vede sânge și moarte – oribil de crezut așa ceva –, a savurat fiecare scenă de genul. [...] Mă gândeam la faptul cum Șerban Andrei Mazilu reușise atât de bine să descrie cele imagini, la cât de clare și vii păreau, deoarece venisem pregătită – din Anotimpul pumnalelor – cu un bagaj de cunoștințe care mă învățase să nu mă aștept la nimic frumos de la această poveste. Să nu caut fluturași vii și floricele proaspete în ghiveci, sau un cer senin și un soare strălucitor, să nu scormon după declarații de dragoste și cine luate sub clar de lună sau după finaluri care să aducă numai fericire și viață lungă și fără nicio grijă. Nu! De la început vedeam nori plumburii, o atmosferă înecăcioasă de putreziciune, monștrii la tot pasul, sânge, pistoale, morți, piele, oase și altele de genul. Și mi-a convenit!”
Modul cum autorul a modelat lumea din Arhipelagul Voss, personajele atât de complex create, creaturile de-a dreptul grotești, dar și atmosfera de continuă tensiune și teroare, au format un volum cu totul deosebit și care poate concura – cu mare ușurință – cu scrierile fantastice din afară. Și așa cum am spus și în recenzie, încă aștept ca un regizor să descopere această serie și să creeze un film din această poveste. Pentru că sunt sigură că ar fi ieșit un film de-a dreptul magnific! 

AUTORI STRĂINI

Cartea de pe locul 3 
Și mă întunec (Saga Câștigătorului, #1) de Kiersten White


Nu mai știu exact când a apărut volumul, dar tind să cred că a fost pe la începutul anului, poate februarie sau martie, dar așa cum am spus, nu mă pot baza pe memoria mea. Cert este că am primit-o în perioada în care făceam colaborarea cu editura Corint – ce a fost încheiată din simplul motiv că nu îmi mai permite timpul să citesc oricând, așa că mă simțeam puțin constrânsă –, iar decizia pe care am luat-o de a-i da o șansă cărții s-a datorat faptului că povestea avea în spate anumite influențe și legende românești; înflorite pe alocuri de către autoare.
„Ceea ce am găsit în acest volum a fost totul și cu totul diferit față de toate cărțile pe care le-am citit, în privința genului Young Adult – dacă această serie poate fi încadrată aici. Și nu o spun, umflând noutatea doar pentru că Kiersten White a scris despre o parte a țării în care m-am născut și trăiesc. Nu. Putea să se petreacă aici și să fie de la plictisitoare în jos, dar spre norocul nostru, nu a fost deloc să fie așa.”
Și mă întunec a fost categoric romanul care m-a făcut să citesc despre Imperiul Otoman cu mai multă plăcere – am urât lecția asta la istorie, pardon mie! –, și cu toate că în volum nu a fost în totalitate adevărat ceea ce s-a petrecut în trecut, am privit cu ochi puțini diferiți față de cum o făceam la timpul în care profesoara de istorie ne vorbea despre Imperiul Otoman. Pentru că modul de a povesti al lui Kiersten White, felul cum a închegat povestea, cum a încâlcit ițele dintre personaje și întâmplări, a dat un oarecare farmec întregii situații. Și oricât de mult m-am gândit că poate nu ar fi trebuit să pun Și mă întunec pe locul trei – poate că povestea nu a fost chiar atât de bună –, mie mi-a transmis anumite senzații și m-a ținut captivă în tot ce s-a întâmplat, încât am putut cu greu să mă opresc din a o citi, atunci când situația mi-o cerea.

Cartea de pe locul 2 
Aleasa dragonului de Naomi Novik


Mi-am promis că – după ce am descoperit seria Temeraire și am citit aproape jumătate din ea –, nu voi rata nicio carte pe care Naomi Novik a scris-o sau pe care o va scrie în viitor. Și până acum pot spune că m-am ținut de cuvânt cu brio, fiind un fan care se respectă și care este atent la ce a mai publicat unul dintre autorii lui preferați.

Am citit Aleasa dragonului – la fel ca și cartea de mai jos – într-o perioadă în care luasem hotărârea de a nu mai deține acest blog, a renunța cu totul la a mai scrie recenzii. Dar acest subiect este deja unul ce ține de domeniul trecutului, după cum puteți vedea și citi sunt aici, așa că nu mai are rost să insist asupra lui. Aleasa dragonului a fost o carte care mi-a dat siguranța – încă de la primele pagini – că o să îmi placă foarte mult și că o să rămân sub o vrajă după terminarea ea. Și așa a fost. Faptul că Naomi Novik a reușit – și de această dată să creeze o poveste de-a dreptul magnifică, plină de imagini uimitoare și cu o imaginație pe care cu greu reușesc să o explic și să țin pasul cu ea –, este un aspect ce deja îl cunoșteam din seria Temeraire; pe care o recomand, dacă încă nu v-ați dat seama. Stilul poetic al autoarei, povestea desenată în jurul personajelor desprinse din basme – dacă vă place Frumoasa și Bestia, cu siguranță că o să simțiți o atracție atunci când veți citi Aleasa dragonului –, cu întâmplări și creaturi fantastice; totul a fost perfect pentru un cititor care a parcurs cartea aproape pe nerăsuflate. Categoric și fără doar și poate locul ei este în acest top!

Cartea de pe locul 1 
Cu ultima suflare de Paul Kalanithi


Am știut din momentul în care citeam Cu ultima suflare că avea să fie cea mai bună carte pe care urma să o citesc în anul acesta. Și nu am greșit când am gândit astfel. Iar de atunci să fi trecut câteva luni bune, iar eu – din câte se poate observa foarte bine – am rămas la aceeași părere. Și nu este cea mai bună carte scrisă de vreun autor străin, ci este cea mai bună din toate pe care le-am citit. 

Probabil, dacă aș fi citit Cu ultima suflare în perioada de dinainte să iau acea hotărâre – ce acum a ajuns să fie temporară – de a renunța la blog, nu știu cum aș fi reușit să îi scriu o recenzie. Sunt convinsă că ar fi durat nu zile, ci săptămâni până să reușesc să îmi formez o părere cât de cât pe înțelesul cititorilor, deoarece țin minte că am fost atât de răvășită de povestea lui Paul Kalanithi, încât nu am mai fost în stare să citesc ceva, fără a-mi pierde imediat din concentrare. Iar cei care au citit Cu ultima suflare, sunt sigură că empatizează cu sentimentele pe care le-am avut atunci și știu sigur la ce m-am referit. La câtă durere am simțit pentru acel om care a plecat mult prea repede de pe acest pământ, care nu a fost lăsat să își continue viața, când mai avea atâtea și atâtea de făcut. Nici acum, după atâtea luni, dacă m-ar pune cineva să vorbesc despre această carte – să o fac fără să scriu, ci să vorbesc pur și simplu – nu aș fi în stare să spun mai mult de două sau trei cuvinte. 

Și sunt convinsă de acest lucru deoarece am trecut printr-o astfel de experiență luni, când am fost la ultima întâlnire de pe acest an, cu cititorii Nemira. Am fost întrebați care a fost cea mai bună carte pe care am citit-o în 2017 de la editură, și când s-a ajuns la mine, nu am reușit să vorbesc foarte multe despre Cu ultima suflare, deoarece cuvintele refuzau să îmi iasă din gură. Sau mai degrabă nu găseam niciunul care să descrie cât mai aproape de sentimentele pe care le-am simțit în timpul lecturării. Și ceilalți prezenți au precizat faptul că a fost o carte greu de digerat și care i-a afectat – ca să o spun așa – și pe ei, dar văzându-i cât de multe spuneau de cărțile pe care le citiseră ei, mă simțeam puțin prost. Dar apoi mi-am dat seama că ceea ce ne-a povestit Paul Kalanithi  în care nu a fost nicidecum ceva de ficțiune, ci era lumea lui, ceva cu totul real, crud și nedrept. O bibliografie pe care nu știu dacă o pot recomanda, dar cu siguranță că îndemn ca cititorii – sau chiar și cei care nu citesc, în general – să o parcurgă. Pentru că sunt convinsă că vor avea ceva de învățat din Cu ultima suflare. Eu am învățat.