duminică, 10 decembrie 2017

„Jocul necromanților” (Cronici din Voss, #2) de Șerban Andrei Mazilu

DESCRIEREA: După cădere, Imperiul se confruntă și cu mai multe forțe oculte hotărâte să distrugă definitiv echilibrul dintre Bine și Rău. Până și zeul Moarte se simte neputincios în fața haosului ce pare că vrea să consume sufletele tuturor muritorilor. Dar Thanos are propriile lui arme: Ordinul Corbilor compus din cinci asasini ce au un singur scop – menținerea balanței Creației cu orice preț. Întotdeauna există un rău mai mare, iar vechi dușmani pot deveni prieteni atunci când se confruntă cu Întunericul absolut. Pumnalele taie în carne vie, jocuri politice se fac și se desfac, mistere vechi sunt scoase la iveală și noi eroi își fac apariția. Personaje memorabile, o cursă pe viață și pe moarte, o poveste de dragoste cum puține mai sunt și un univers fantastic de o profunzime tulburătoare. 

RECENZIA: Așa cum mi s-a întâmplat și în cazul primului volum, Anotimpul pumnalelor, nici Jocul necromanților nu a scăpat de dificultatea pe care am avut-o în timp ce îi scriam – scriu, de fapt – recenzia. M-am confruntat cu aceeași greutate deoarece, cu toate că mi-a plăcut foarte mult continuarea, când vine vorba să îmi spun părerea, efectiv cuvintele nu stau la coadă, pentru a fi scrise. Sunt total pe dinafară, privesc într-un punct fix și nu știu cum să încep sau despre ce ar trebui să vorbesc în recenzie. Pentru că aceste două cărți au fost de o complexitate – care nu pot spune că îngreunează citirea – destul de mare, pentru a ajunge să-mi complice tot ce aș fi avut în cap.  Inițial – ca să fiu sinceră până la capăt – ajunsesem la concluzia că în loc să scriu o recenzie în care, probabil aș fi discutat numai prostii, să nu o mai fac deloc. Dar apoi m-am gândit că am reușit să o postez pe cea de la Anotimpul pumnalelor – unde m-am confruntat cu aceleași greutăți –, că m-am încăpățânat și am scris ceva despre volum, plus că mi-ar fi părut și rău pentru faptul că noi, cititorii, am obligat – oarecum – scriitorul la a mai crea și un volum doi, încât nu m-aș fi simțit împăcată cu decizia. Mai ales că ceva am în cap despre ce să vorbesc, numai că nu îmi doresc să le fi înțeles total greșit; deoarece genul acesta de carte încă este nou pentru mine, așa că pot pica ușor în penibil. Și știu că nu ar trebui să fiu atât de dură cu percepția mea, cu faptul că sunt la început, dar efectiv nu am cum să îmi scot din cap și această opțiune. Și cu toate astea îmi asum recenzia, toate prostiile pe care, să zicem, le voi menționa, așa că să nu o mai lungesc degeaba. 

În sufletul meu, simt că ar fi trebuit să îmi fie puțin rușine pentru simplul fapt că am așteptat atât de entuziasmată Jocul necromanților, și nu am făcut nimic, deoarece de când a apărut, și până în ziua de azi, a trecut un an de zile. Nu încerc să-mi găsesc vreo scuză, dar pot să dau vina pe faptul că mi-am găsit mereu o perioadă proastă în care să încep cartea, pentru că – din perspectiva mea – seria asta nu poate fi citită oricând. Cel puțin eu am nevoie de timp la dispoziție, liniște și deloc distragere, deoarece, așa cum am spus mai la început, nu este o poveste ușor de citit. Are tot felul de elemente, o sumedenie de personaje, o lume de o complexitate destul de mare, încât dacă ajungi să te oprești din citit dintr-un anumit motiv, pierzi firul și te încurci în detalii. Nu sunt sigură că și ceilalți cititori sunt de acord cu mine, dar eu prin asta am trecut în momentele în care mi-am ales prost perioada în care să spun: acum e timpul să mă apuc de cartea asta! Și nu o fac ca un reproș adus stilului de scriere al lui Șerban Andrei Mazilu, deoarece, categoric, nu este unul. Sunt multe cărți complexe – iar eu una prefer o poveste de o complexitate peste medie, față de una care să nu îmi pună mintea la contribuție – care au în spate o lume de-a dreptul ieșită din tipare, extraordinar de interesantă și care te prinde de la prima și până la ultima pagină. Și Jocul necromanților – și implicit seria Cronici din Voss – este una care intră în această categorie. Doar că este un sfat pe care îl dau, cu prietenie, oricărui cititor care dorește să citească aceste două volume, dar și celelalte cărți din serie; și sper să fie mai multe, dar despre acest aspect voi discuta, mai pe larg, puțin mai târziu. 

Faptul că după ce am citit aproximativ o sută de pagini din volum, m-am oprit și m-am dus să „consult” câteva recenzii de pe Goodreads, s-a datorat numai faptului că, fiind vorba de un volum doi, mă așteptam să se continuie de unde s-a terminat. Dar nu, Jocul necromanților a pornit la drum cu alte personaje – care se vor întâlni și cu cele vechi –, ceea ce mi-a fost ușor incomod. Așa că am luat hotărârea – ceea ce fac foarte rar – de a citi câteva recenzii pentru a vedea dacă am fost singura care a întâmpinat această dificultate. Și se pare că nu. Dar vă garantez că după cele aproximativ o sută de pagini, totul va deveni mult mai limpede, deoarece ajungi să te înveți cu personajele noi și să te reîntâlnești cu majoritatea din Anotimpul pumnalelor. Dar nu pot să nu menționez și faptul că – așa cum a spus Ghanda în recenzia de pe Goodreads – Jocul necromanților poate fi și un volum de sine stătător, putând a fi citit fără a-l lectura, neapărat, și pe primul. Pentru că este o poveste care are cap și coadă. Dacă în Anotimpul pumnalelor s-au întâmplat niște lucruri care, până la final și-au găsit oarecum rezolvarea, în cartea a doua există o altă poveste, doar că una în care ni se explică mai în detaliu anumite aspecte, cum ar fi crearea lumii din Cronici, anumite legende care – dacă îmi aduc bine aminte – în Anotimp nu au fost menționate. Ceea ce a fost un aspect bine-venit, pe care l-am primit cu brațele deschise!

Și cam aici se încheie orice comparație aș fi avut-o de făcut între Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților – cu toate că nu prea cred că a fost, neapărat, una –, și înainte de a intra în miezul poveștii, aș dori să spun că nu am considerat că volumul doi ar fi fost mai bun decât primul. Pentru că le-am considerat pe ambele ca fiind la fel de explicite, perfect scrie și cu informațiile de care aș fi avut nevoie pentru a înțelege povestea și pentru a mă determina să fiu acolo, concentrată și dornică să citesc mai departe. În schimb – așa cum probabil că au observat și vor observa toți – a fost unul mult mai sângeros, cu unele detalieri de-a dreptul macabre și care m-au obligat să îmi imaginez tot felul de tablouri până la cele mai scârboase și mai îngrozitor de privit. Dar nu mi-au încetinit cu nimic citirea, ba din contră, așa-zisul rău din mine, partea aceea malefică și care se bucură când vede sânge și moarte – oribil de crezut așa ceva –, a savurat fiecare scenă de genul. (Doamne, monstrul ăla de pe malul mării – sau unde se aflaseră atunci personajele – a fost picătura care a umplut paharul! O scenă mai macabră ca aia nu cred că am mai citit în vreo carte! Felicitările mele!) Chiar și cele în care moartea a survenit anumitor personaje care mi-au plăcut, deoarece ajunsesem să analizez altfel acele momente care, în mod normal mi-ar fi provocat repulsie și o tristețe îngrozitoare. Mă gândeam la faptul cum Șerban Andrei Mazilu reușise atât de bine să descrie cele imagini, la cât de clare și vii păreau, deoarece venisem pregătită – din Anotimpul pumnalelor – cu un bagaj de cunoștințe care mă învățase să nu mă aștept la nimic frumos de la această poveste. Să nu caut fluturași vii și floricele proaspete în ghiveci, sau un cer senin și un soare strălucitor, să nu scormon după declarații de dragoste și cine luate sub clar de lună sau după finaluri care să aducă numai fericire și viață lungă și fără nicio grijă. Nu! De la început vedeam nori plumburii, o atmosferă înecăcioasă de putreziciune, monștrii la tot pasul, sânge, pistoale, morți, piele, oase și altele de genul. Și mi-a convenit!
[...] Ne naștem, creștem și murim. Unii, între timp, trăiesc. Alții viețuiesc și supraviețuiesc... Cei din urmă, de obicei, sunt obsedați de treburile lor mărunte, de slujbele lor meschine, de detalii atât de neimportante, încât mă îngrețoșează de-a dreptul, zise el rotind o cheie în proteza de metal. În marele plan al Cosmosului, preocupările lor sunt penibile, iar ei sunt dezgustători prin faptul că se complac într-o ignoranță de-a dreptul absurdă; tot ce trebuie să știm, să învățăm, există în jurul nostru, în natură, și ne așteaptă doar să deschidem ochii și să vedem. Spune-mi, domnișoară Dawson: când a fost ultima oară când ți-ai amintit să privești cerul? Sau când ai reconștientizat că, în viața ta atât de complicată și agitată, există măcar un om pe care îl iubești și care, prin acea iubire, te definește ca individ? 
Corupția și lupta de putere nu a dispărut în Jocul necromanților, doar că aici am găsit-o la un cu totul alt nivel, deoarece m-am confruntat cu alte personaje și cu o bătălie trecută mai departe de normal. Faptul că scriitorul ne-a introdus și mai departe de lumea Arhipelagului Voss, prezentându-ne o lume peste conducerea de acolo, a fost ca un bonus pentru mine. Deoarece nu mă așteptam. Minciunile, trădările și secretele au adus cu ele – fiecare în parte – numai moarte și distrugeri, schimbări de planuri și o atmosferă mult mai tensionată. Nu pot să uit scena în care anumite personaje luaseră decizia de a face un lucru cu scopul de a obține ceva, ca apoi să își dea seama că au făcut-o degeaba, consecința fiind că muriseră oameni; sau mai bine spus un anume personaj pe care, dacă la începutul volumului chiar ajunsese să îmi placă de el, cu cât acea clipă venea, cu atât îl urma mai mult. Și parcă nu înțeleg foarte bine de ce, deoarece, dacă ar fi să dau timpul înapoi și să pun unele lângă altele deciziile pe care le-a luat și ceea ce făcuse pe parcursul părților în care apare, nu prea am un motiv concret de a-l urî. Dar să zicem că autorul l-a creat atât de bine încât dintr-un simplu foc mi-a schimbat la o sută optzeci de grade părerea despre el.

Nu voi discuta despre celelalte personaje deoarece simt că dacă aș face-o – așa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri în recenziile pe care le scriu – aș oferi spoilere involuntar. Tind să scriu mult și din punctul în care spun că sunt, ajung să depășesc limita și subiectul pe care mi l-am propus să îl aduc în discuție. (Pe scurt. Mi-a plăcut foarte, foarte mult de Yvette și Taft. Și aprob ceea ce i-a spus Taft lui Yvette atunci, pe balcon.) Dar singurul lucru pe care îl voi menționa o să fie faptul că mă bucur atât de mult pentru că Aendo, Jessah (Loup) și York s-au reîntâlnit, cu toate că m-am așteptat, într-un fel, să o facă. Dar tot mă bucur, deoarece momentul acela în care s-au reunit a fost atât de perfect și de când apar, când apar, când apar! Fac un trio pe care o să îl citesc mereu cu plăcere și cred că dispariția unui dintre ei ar scădea considerabil – în ochii mei – personajele. Pentru că scenele în care York era singur, fără cei doi, cu toate că au fost foarte bune, pentru mine s-a simțit lipsa lor. Trei corbi care trebuie să rămână împreună!

Simt că nu am spus destule pentru a vă comunica că am ajuns la final cu recenzia, dar cu toate că aș mai avea lucruri de scris despre volum, în mintea mea sunt doar niște frânturi, imagini puțin încețoșate. Și mă enervează deoarece am terminat ieri de citit Jocul necromanților, așa că nu mi se parte normal să uit din detalii, dar cred că ele în sine sunt vinovate pentru așa-zisa mea amnezie. Am multe imagini care îmi apar în fața ochilor și care se bat cap la cap, precum piesele greșite ale unui puzzle, nereușind să formeze un tablou clar. Dar dacă nu v-ați dat seama de faptul că mi-a plăcut extraordinar de mult Jocul necromanților, da, mi-a plăcut. A fost o carte pe care aproape că am devorat-o efectiv; m-am culcat târziu și m-am trezit mai devreme ca să pot să o termin de citit în liniște, fără a fi deranjată de zgomotele din jur. Și credeți-mă, când este weekend și nu sunt nevoită să mă trezesc foarte de dimineață din anumite motive, nu o fac pentru o carte! Dar pentru Joc am făcut-o, așa cum o să o fac și pentru alte cărți care îmi vor trezi aceleași sentimente pe care l-am avut pentru acest volum. Iar de continuare, nu voi ruga autorul să o scrie, deoarece știu deja că va exista una. Doar că sper să fie publicată cât mai repede.