sâmbătă, 28 octombrie 2017

„Experimentul MAMATATA” de Iulian Tănase

DESCRIEREA: Adora dansează. E ziua ei de naștere. Dansez și eu cu ea. Dansăm pe piesa Yoshiko a formației The J’s with Jamie. Ies puțin din cameră și o las să danseze singură. După cîteva clipe, o aud țipînd. Alerg repede la ea să văd ce s-a întîmplat. Nu se întîmplase nimic, atîta doar că Adora își căra pumni în cap și spunea încontinuu: „Creier tîmpit, creier tîmpit…“. Adora se certa cu creierul ei, trăgîndu-i și niște pumni în cap, așa, ca să se-nvețe minte. O întreb ce s-a întîmplat și ea îmi spune:

— Păi, uite, eu dansez și creierul se gîndește cînd și-a spart buza Sacha și i-a curs sînge.

Cu alte cuvinte, cînd ți-e și ție lumea mai dragă și vrei, de exemplu, să dansezi, creierul tău începe să o facă pe nebunul, gîndindu-se la lucruri triste. Păi, nu merită să-i tragi una-n cap?!
RECENZIA: Conform Goodreads, am terminat de citit Experimentul MAMATATA pe la jumătatea lunii august, în perioada în care încă mă aflam la bunici, înconjurată de toată acea liniște pe care ți-o oferă un peisaj în care sunetul mașinilor nu se mai aude atât de des, claxoanele fiind ceva rar, iar aerul sufocant, de oraș supraaglomerat, fiind ceva inexistent. Nu spun că acea pace a fost ceva necesar pentru a citi replicile amuzante și dulci ale celor doi copii ai lui Iulian Tănase, dar cum mi-am petrecut mare parte din copilărie pe ulițele din satul bunicilor  acolo unde, probabil, am stâlcit și eu tot felul de cuvinte , a fost un aspect care m-a determinat să mă uit în jur, apărându-mi tot felul de imagini cu o Andreea mai mică și mai năzdrăvană.  

De la început voi menționa faptul că nu va fi o recenzie foarte detaliată, deoarece nici nu prea am ce să spun despre Experiment, deoarece nu este o carte în sine, conținând tot felul de replici pe care le-a strâns autorul de la copiii lui; doi copii care m-au făcut să zâmbesc de cele mai multe ori, deoarece nu am putut să nu-mi amintesc de sora mea mai mică și de cuvintele pe care le stâlcea și ea, dar și despre modul cum explica și alătura anumite întâmplări. Momente amuzante, dar pe care  așa cum le spunea și Iulian Tănase Adorei și lui Sacha  nu putem să le lăsăm așa, neexplicate, lăsându-i pe copii să considere că ceea ce au spus este corect, doar pentru că sunt amuzante. Iar autorul a avut grijă să le explice așa cum trebuie. Și am apreciat. Da, știu că poate nu ar fi fost necesar să scriu ceea ce am spus mai sus, dar într-un fel mă deranjează acei părinți care, atunci când văd că cei mici stâlcesc anumite cuvinte, în loc să-i corecteze, îi îndeamnă să mai spună încă odată și încă odată, doar pentru că lor li s-a părut funny. Pentru că limbajul copilului va avea de suferit mai târziu, pronunția va fi una greșită, și așa mai departe. Dar asta a fost ca o paranteză, pe care sincer nu am putut să o omit, deoarece ține de ceea ce mi se predă la specializarea pe care o urmez. Deci nu o luați drept un atac, pentru că nu este unul. 

Felul cum autorul reușea să le ofere câte o replică, modul cum conversa cu cei doi copii, cum le explica, a fost ceva frumos. Dragostea de părinte nu se compară cu nicio altă iubire, deoarece este una unică și nespus de strânsă. Momentele pe care și le petrece un părinte cu cel căruia i-a oferit viață, sunt atât de importante pentru copil, cât și pentru tată sau mamă. Pentru că atunci, în copilărie, consider că se nasc relațiile de peste ani. Un părinte cald, care își găsește mereu timp  chiar și câteva minute pe zi  cu cel mic, îi oferă acestuia momente pe care nu le va uita niciodată atunci când va ajunge, la rândul său, adult.  

Nu știu dacă pot recomanda neapărat Experimentul MAMATATA, poate doar părinților care vor să mai deprindă anumite aspecte despre copiii lor, prin prisma a ceea ce a experimentat  ca să o zic așa  Iulian Tănase cu Adora și Sacha. Au fost drăguțe desenele pe care le-au făcut cei doi copii, și chiar au reușit să mă facă să zâmbesc, dar numai atât. Le-am citit replicile, încercând să-mi imaginez scenele, închizând ochii, cu același zâmbet. M-au relaxat, ce-i drept, dar cam atât. Sincer, nici nu știu ce să mai spun, deoarece mi se pare foarte seacă recenzia. Nu prea îmi stă în fire să scriu recenzii atât de scurte, dar cred că oricum nu prea ai avea despre ce să povestești aici. La fel ca întotdeauna, când vine vorba de coperțile de la Herg Benet, cea de față este una care te atrage și te îndeamnă să îi răsfoiești conținutul. 

O colecție drăguță pe care o voi reciti cu plăcere și care m-a întristat puțin pentru faptul că nu am avut și eu ideea de a strânge într-un carnețel toate conversațiile pe care le purtam eu sau părinții cu sora mea. Dar pe care sper să nu uit să o pun în aplicare cu prichindeii pe care o să îi am; când va fi să fiu mamă.