miercuri, 19 aprilie 2017

„Pădurea lui Joaquin Phoenix” de Celestin Cheran

Pădurea lui Joaquin Phoenix poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

Descrierea: Simțea pădurea vie, alchimică, pulsând, și, deși nu credea în fantome și alte bazaconii, îi plăcea să vorbească cu ea în minte, să se lase descoperit de ceva aparte, ceva deasupra sa și de neînțeles întru totul, ca-n Her. Iar pădurea putea să-și facă simțită prezența în atâtea feluri, putea să poarte atâtea chipuri și atâtea voci. Iar el putea să intre și să iasă din ea, să uite de el de atâtea și atâtea ori. Aici singurătatea devenea intimitate, devenea liniște, devenea apă, devenea o mină străbătută de infuziile proteice ale pământului; o subterană în care plictiseala conferințelor de presă, momentele de stânjeneală și de bâlbâială erau absorbite de mușchi, de ciuperci, de licheni. Aici devenea polen purtat de vânt. O pădure precum o planetă extraterestră studiindu-l în tăcere. Realitatea sa era irealitatea altor umbre, visele sale erau coșmarurile altor monștri

Recenzia: De Celestin Cheran am mai citit atunci când și-a lansat cartea de debut, și anume Memoriile Domnului Roșu, tot la Editura Herg Benet. Știu că după ce am văzut coperta, mi-am dorit foarte mult să o cumpăr, dar cum lista se mărește în fiecare zi, nu am mai ajuns să-mi achiziționez cartea respectivă. Dar se pare că următorul roman al acestuia – Pădurea lui Joaquin Phoenix – nu a mai scăpat de ochii și de atenția cititorului din mine. Și mă bucur foarte mult că am reușit să o citesc, deoarece am rămas plăcut surprinsă; detalii ce vor fi aduse în discuție în recenzie, la timpul potrivit.

Pentru început, aș vrea să spun faptul că – în ciuda faptului că nu este ceva uau și ieșit din comun – imaginea copertei este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut. Poate că și celelalte aspecte – dreptunghiul cărămiziu, literele și modul cum a fost scris titlul și numele autorului – au înfrumusețat și au avut un impact foarte mare asupra imaginii, dar cert este că rezultatul mi-a oferit un tablou mai mult decât plăcut vederii. Nu știu cum a fost pentru ceilalți care au văzut coperta sau care au citit cartea, dar din punctul meu de vedere este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut; și mi-a fost dat să văd, de-a lungul timpului, o multitudine de frumuseți de acest gen.

Cât despre conținut, o surpriză plăcută pe care am descoperit-o încă de la finalul primului capitol – sau nu un prim capitol – a fost faptul că Pădurea lui Joaquin Phoenix nu este o singură poveste, ci este o carte de povestiri. Poate că ceilalți cititori și-au dat seama de dinainte să se apuce să citească conțiutul, dar pentru mine a fost ceva nou și surprinzător. Într-un fel mi-aș fi dorit să fi existat doar o poveste, deoarece cea care i-a și dat titlul cărții a fost una dintre cele mai interesante pe care le-am citit, dintre cele apărute acolo, și aș fi vrut să se fi întins pe mai multe pagini. Prin urmare, am rămas și puțin dezamăgită – pe lângă surprinderea și plăcerea cu care am citit și restul povestirilor – de numărul mic de pagini al poveștii Pădurea lui Joaquin Phoenix. Și totuși, ca să scot în evidență și alte câteva vieți create de Celestin Cheran – pentru că așa simt nevoia să o fac de fiecare dată când citesc o carte de povestiri –, voi mai menționa și alte câteva găsite în interiorul ei: Moartea lui Bartolomeu, Blocată în lift, Nebunul care țipa, Ultimele zile din viața Morții și 365 de trepte spre soare.

Povești scurte, dar cu multă magie, care pot fi citite ușor, dar uitate foarte greu. Iar acest lucru consider că nu mulți autori reușesc să-l dobândească – să scrie proză scurtă, de calitate, care să fie capabili să ofere, în doar câteva pagini, ceea ce alții ar putea să o facă în sute de pagini, sau poate deloc. Este un dar să poți fi capabil să scrii proză scurtă bună, iar cei care îl dobândesc – printre care se regăsește și Celestin Cheran – și care știu să îl mânuiască cum trebuie, primesc un respect aparte, dacă o pot spune așa. Să nu se înțeleagă greșit, orice scriitor își merită respectul cuvenit – să reușești să duci la bun sfârșit o carte nu este un lucru deloc ușor –, dar când vine vorba de cei care scriu proză scurtă, este puțin diferit. Pentru că, atunci când te gândești să creezi o poveste în doar câteva pagini, ai tendința să o lungești, să mai adaugi alte elemente, alte descrieri, și astfel o îndepărtezi din faza de proză scurtă. Trebuie să știi când să te oprești, când să închei, pentru a nu-i micșora farmecul sau a nu i-l distruge cu totul. Iar cei care sunt capabili să înțeleagă, o vor face cu siguranță.

Un aspect care m-a încântat nespus de mult la povestirile lui Celestin Cheran a fost neașteptatul mod prin care se încheiau anumite dintre ele – aproape toate chiar –, foarte imprevizibile și care reușeau să îți aducă fie un zâmbet pe buze, fie să te șocheze, de-a dreptul. Ajutat de talentul cu care a fost înzestrat în a povestii, dar și de imaginația pe care o deține, autorul ne-a oferit și ne oferă – în doar câteva pagini dintr-o singură lume – sentimente dintre cele mai intense. Dar și farmecul cu care și-a creat personajele și felul cum le-a introdus în poveștile respective m-au determinat să ajung la concluzia următoare: Celestin Cheran este un scriitor imprevizibil, cu un potențial uriaș în literatura noastră dar și unul care ar trebui să fie citit de cât mai mulți cititori. Așa că citiți Pădurea lui Joaquin Phoenix și bucurați-vă și voi – așa cum am făcut-o și eu – de poveștile pe care scriitorul ni le-a oferit. 

Leapșă: Cărți contemporane românești

Sunt nespus de bucuroasă de această leapșă, cu atât mai mult cu cât ideea principală este cea a cărților contemporane românești. Am văzut-o pe Facebook de mai multe ori, dar de fiecare dată a fost să fie fix când nu aveam timp să o completez – și în felul ăsta ajungeam să uit –, așa că mereu o lăsam pe o dată viitoare, când urma să o revăd, ca apoi să o uit din nou și tot așa. Dar acum, cât sunt la bunici – deci voi vorbi la un prezent-trecut, ca să zic așa –, când nu prea am ce să fac în aceste zile de sărbătoare, mi-am deschis frumos word-ul și m-am hotărât să o completez, în sfârșit. Așa că, spre deosebire de mulți alții care au completat-o deja, eu sunt puțin întârziată.

Și înainte de a o face, țin să îi mulțumesc foarte frumos Georgianei/Ghandei [de pe blogul Jurnalul unei cititoare] pentru faptul că s-a gândit și la mine atunci când a etichetat alte persoane. 


1. Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?
Dacă ar fi să mă gândesc – fără a fi ajutată de tehnologie – nu aș găsi răspunsul nici săptămâna viitoare, deoarece îmi este de-a dreptul imposibil să ajung la unul. Simt că a fost acum o mie de ani, că tot citesc și descopăr autori români contemporani de ani și ani, și de cele mai multe ori – atunci când descopăr pentru prima dată –, rămân mai mult decât plăcut surprinsă; ceea ce nu poate decât să-mi aducă un zâmbet uriaș pe față. (Și când mă gândesc că mai câteva cărți în bibliotecă ale unor autori români contemporni pe care nu i-am citit niciodată, sunt nespus de entuziasmată să descopăr conținutul fiecărei cărți și să mă „întâlnesc” cu personajele.) Dar cum nu voi sta să mă gândesc la prima carte citite de un autor român contemporan, am verificat blogul, de unde a ieșit că a fost primul volum din seria „Ultimul avanpost”  de Lavinia Călina, în anul 2014.  

2. De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?
Având în vedere că scriitoarea Cristina Nemerovschi este autoarea trilogiei „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, de la ea am citit cele mai multe cărți. Dacă nu mă induce în eroare memoria, cărțile au fost în număr de unsprezece, și cu ultima pe care am cumpărat-o – și pe care încă nu am apucat să o citesc și îmi pare groaznic de rău –, și anume Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, ar fi doisprezece. Vă dați seama, din acest număr, că scriitoarea este una pe care o citesc cu cea mai mare plăcere și îi aștept viitoarele cărți cu un entuziasm uriaș. Nu știu ce aș putea să vă spun pentru a vă determina să o citiți – la câți o cunoașteți, este de ajuns să auziți sau să-i citiți numele și o recunoașteți instantaneu –, dar dacă nu ați făcut-o până acum, o recomand cu cea mai mare căldură și cu cel mai gigantic drag.

3. Cuplul preferat din cărțile românești contemporane.
Deci nu cred că mi s-a pus un astfel de criteriu! Cine a făcut această leapșă: tu ești serios? Cum poți să îmi ceri așa ceva? Este inuman să-mi impui să aleg doar un cuplu! Nu pot să cred cât de crud poți fi! Vai de mine și de mine! Dar și eu pot fi rea și pot încălca o regulă – nu a zis nimeni că e o regulă, așa că, mda, îmi permit; și chiar dacă ar fi fost una, tot aș fi făcut-o –, așa că le voi menționa pe toate. Ai citit bine, măi om crud ce ești? Pe toate care mi-au plăcut! Deci, să o luăm în ordinea în care le-am găsit pe Goodreads: 
  • Alina și Alex (seria Alina Marinescu, scrisă de Monica Ramirez), pentru că senzualitatea și eleganța pe care am descoperit-o în interiorul acelui întreg, m-au amețit și m-au vrăjit în același timp. Ușoara reținere pe care a avut-o Alina la început și distanța și aerul rece pe care le oferea Alex tuturor, au format, în jurul celor doi, un foc mistuitor, care ardea totul. Au fost atât de încercați de soartă și de timp, încât numai două personaje precum au fost cei doi, au putut să treacă peste toate, ca la final să răzbată peste întregul Infern prin care au trecut, de-a lungul anilor. Un cuplu ce nu a avut și nu poate avea cuvinte exacte pentru a fi descris – perfect este puțin spus.
  • Victoria și Arrio (seria Nemuritor, scrisă de O. G. Arion/Oana Arion), un cuplu care a fost perfect de la început și care mi-a oferit multe senzații pe parcursul volumelor pe care le-am citit. Un cuplu care a trecut prin multe și care a suferit încercări groaznice, dar care a avut puterea să treacă peste toate obstacolele pentru a rămâne închegat. Fiecare dintre cei doi a reușit să-și arate loialitatea față de celălalt, respectul și iubirea necondiționată pe care și-au oferit-o. I-am îndrăgit pe fiecare în parte, încă de la început, așa că vă puteți imagina ce mi-au oferit amândoi, ca un tot.
  • Oriana și Marc (seria Am murit, din fericire, scrisă de Theo Anghel), două personaje care au trecut, în adevăratul sens al cuvântului, prin toate încercările vieții și ale morții chiar. Sincer, la început nici nu mi-i puteam imagina ca fiind împreună, și cred că dintre toate cuplurile, ei au fost cei mai surprinzători, din acest punct de vedere. Și atunci când inevitabilul s-a întâmplat, când inimile s-au prins într-un dans amețitor și s-au legat cu un nod imposibil de dezlegat, mi-am dat seama cât de necesari sunt unul pentru celălalt. Acum – când mai este doar un volum și povestea va ajunge la final, și nici nu-mi vine să cred asta – nu mi-i pot imagina ca fiind despărțiți; dacă la finalul volumului nu rămân împreună, Theo vei avea de furcă cu mine! Ha-ha!
  • Natalia și Andrei (seria Dincolo de moarte, scrisă de Adina Speteanu), și nu îmi pasă ce spun alții sau ce impresie dau personajele – la prima vedere – în serie, dar ei sunt un cuplu. Clar? Cred că din prima clipă în care au purtat o conversație, m-am rugat – credeți-mă, că am făcut-o! – ca Adina să-i apropie cât mai mult și să ne ofere acea bucățică de dragoste, de afecțiune pe care o doream cu toții. Dar scriitoarea a știut cum să se joace cu nervii, cu dorința și cu disperarea noastră, în patru volume mari și late. (Încă aștept o continuare, încă nu-mi pierd speranța!)
  • Alexandra și Mathias (trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania, scrisă de Cristina Nemerovschi), cei care m-au făcut să plâng atât de mult și care m-au distrus emoțional la cele mai înalte cote. Cristina știe foarte bine cum să ne sfărâme în bucăți mici, mici, mici, deoarece prin același calvar am trecut și în Păpușile, cu cele două minunate fete. Dar despre cele două voi scrie mai jos. Revenind la Alexandra și Mathias, un prezent și un trecut, un necesar și o dorință, o putere care a trecut peste toate și care s-a terminat într-un mod atât de greu de uitat. (O să vreau și vreau de fapt să recitesc trilogia asta magnifică, deoarece, în ciuda părțile care mă vor face să sufăr din nou, vreau să mă doară, pentru că mi-a plăcut atât de mult încât sunt dispusă să trec prin același chin din nou. Așa cum se va întâmpla și cu Alina Marinescu.)
  • Dora și Luna (Păpușile, scrisă de Cristina Nemerovschi), două dintre cele mai minunate și mai splendide cupluri pe care le-am descoperit în literatura română contemporană. Știu că am spus, atunci când am scris recenzia romanului, că Dora și Luna ar fi în stare să treacă și peste hotarele infinitului pentru a-și arăta dragostea și tot nu ar fi destul pentru iubirea lor. Prima carte LGBT pe care am citit-o și nici nu va fi ultima, dacă va fi măcar jumătate la fel de bună precum aceasta. Recomand.
4. Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?
Hopa, din nou suntem cruzi cu întrebările care ni s-au pus! De această dată vor fi mai puține personaje și doar le voi enumera, cel mult voi scrie câteva cuvinte despre ele. Cu toate că m-aș lăsa, fără nicio problemă, și în mâinile personajelor feminine – și-au arătat, fără nicio dificultate calitățile și puterea –, mă voi rezuma doar la cele masculine. Pentru că emană testosteron și pentru că sunt fată, nah! Primul ar fi Aendo Assermore din trilogia (sau serie, sper) „Cronici din Voss”, scrisă de Andrei-Șerban Mazilu, Alex Therien, Ian din seria „Nemuritor” și Zero din seria „Dincolo de moarte”. Toate aceste patru personaje posedă o siguranță și o putere pe care au reușit, uneori, să mă sperie dar m-au și determinat să ajung la concluzia că mi-aș lăsa viața în mâinile lor, fără a mă gândi de două ori înainte. Nu mi-aș face niciodată probleme că nu aș scăpa vie din vreo bătălie, avându-l pe unul dintre ei aproape.

5. Fantasy sau romance românesc?
Cu toate că nu mă dau la o parte când cineva îmi recomandă o carte romantică, scrisă de un autor român, momentan nu am găsit una care să îmi placă într-atât de mult încât să prefer acest gen. Plus că fantasy poate aduce cu el mai multe genuri, deoarece rar se întâmplă ca într-o carte fantasy – sau și din altă sferă – să nu conțină și o picătură de romantism. Și interesant este că, în mai toate cărțile fantasy românești pe care le-am citit, genul romance s-a pliat foarte bine, autorii reușind să creeze cupluri de-a dreptul surprinzătoare. Deci da, voi alege genul fantasy!

6. Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?
Dacă acțiunea se desfășoară pe teritoriul României, mi-ar plăcea ca autorul respectiv să folosească nume românești, deoarece – nu știu cum se vede la alți cititori – pentru mine pare mult mai credibil. Mi se pare oarecum ciudat să-l văd pe Richard plimbându-se pe străzile Bucureștiului, el fiind român în totalitate. Bineînțeles, dacă nu este așa, să aibă orice nume străin. Dar sunt și cazurile în care lumea creată de autorii respectivi să fie cu totul fantastică, neavând nicio legătură cu realitatea. În cazul acela nu mai comentez, deoarece își poate alege ce nume ciudat își dorește sau să inventeze. (Chiar și așa, nu am nimic cu autorii care își numesc personajele cu nume străine, în condițiile în care acțiunea se petrece în România, doar că mie – așa cum aș spus la început – îmi dă impresia de mai multă credibilitate.)

7. Eroina preferată?
De data aceasta – cu toate că nu mă voi rezuma doar la un personaj, din nou – voi alege doar patru reprezentante ale sexului frumos, deoarece ele au fost cele care m-au impresionat cel mai mult prin evoluția lor, prin alegerile pe care le luau și prin felul lor de a fi, în general. Mi-au plăcut încă de la primele pagini și au ajuns să rezoneze cu mine până la final; sau până unde s-a ajuns cu seriile respective. Și aici vorbesc despre Alina Marinescu (din seria cu același nume, scrisă de Monica Ramirez), Natalia (din seria Dincolo de moarte, scrisă de Adina Speteanu), Oriana (din seria Am murit, din fericire, scrisă de Theo Anghel) și Victoria (din seria Nemuritor, scrisă de O. G. Arion/Oana Arion).

8. Ultima carte românească citită?
Am terminat-o chiar zilele trecute, este scrisă de Celestin Cheran – un autor pe care nu l-am mai citit până acum – și cartea poartă numele de Pădurea lui Joaquin Phoenix. Este o carte de proză scurtă, cu tot felul de povești impresionante, cu finaluri imprevizibile și cu un stil de a nara simplu, dar încărcat cu mult efect. O recomand cu cea mai mare căldură – recenzia va apărea mâine –, deoarece sunt sigură că o să vă placă cel puțin una din poveștile ascunse între pagini.

9. Care este următoarea carte semnată de un autor român contemporan pe care ți-ai propus să o citești?
Din colaborarea – primăvară-iarnă 2017 – pe care am făcut-o cu editura Herg Benet, mai am de citit doar o carte, și anume Camere de hotel de Anda Docea. Am răsfoit-o puțin și din ce am reușit să citesc, este destul de interesantă, așa că am o bănuială că îmi va plăcea.

10. Un mesaj pentru autorii români contemporani.
Dragi scriitori români, aș vrea să încep prin a vă spune că vă mulțumesc foarte mult pentru faptul că ați fost darnici cu noi și că ați dorit să împărtășiți cu publicul poveștile minunate pe care le-ați scris. Nici nu știți cât de răvășită, emoționată și surprinsă am fost atunci când am ajuns să descopăr câte o altă poveste și cum îmi repetam din nou și din nou în gând: uite o carte care ar putea concura foarte bine cu mai marile cărți contemporane, câștigând detașat! Pentru că voi, spre deosebire de duzinele de afară, aveți multă originalitate, ascundeți mult suspans și aruncați peste noi – cititorii care vă îndrăgim până la cer – o magie hipnotizantă, care ne amețește și ne determină să vă așteptăm următoarele cărți, precum niște zombalăi flămânzi. Nu vă descurajați pentru faptul că ceea ce scrieți nu este vândut atât de mult precum ați fi meritat, ci gândiți-vă că de la voi se începe ceva și sunt sigură că se va continua din ce în ce mai bine. Vă respect pentru toată munca pe care ați depus-o, o depuneți și o veți face pe mai departe și vă garantez că aveți un cititor loial, care va fi mereu de partea literaturii românești contemporane. Rămâneți la fel de minunați și frumoși, și vă rog să scrieți cât mai mult și să nu vă opriți niciodată!