luni, 10 aprilie 2017

„Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

Descrierea: După moartea tragică a soției sale, Gérard – un profesor francez de istorie a artei – decide să se retragă o perioadă în nordul îndepărtat al Europei. Liniștea pe care o caută în meditație printre fiordurile Norvegiei este întreruptă de întâlnirea accidentală cu o tânără ce urmează cursurile unei stranii școli locale de fotomodele, a cărei deviză este „Sine Anima”.

Recenzia: Sunt unele cărți care, oricât de mult ți-ar fi plăcut, oricâte sentimente ți-ar fi transmis și câte surprize ți-ar fi oferit, să vorbești despre ele este ca și cum ai fi un copil care deține un bagaj limitat de cuvinte și care nu poate să ofere o descriere mai stufoasă a motivului pentru care i-a plăcut acel ceva. Flavius Ardelean, Șerban Andrei-Mazilu și Alexandru Voicescu sunt acei autori care, în afara faptului că oferă povești cu totul și cu totul deosebite și foarte greu de asemănat cu altele, mă lasă cu un gol imens în stomac atunci când sunt nevoită să scriu despre cărțile lor. Le citești, le savurez, ești cu absorbit de conținut și atunci când ajungi la final, nu știi ce vei urma să spui despre ceea ce ai citit. Fata de la nord de ziuă  la fel ca Malad și poate și celelalte cărți pe care le va publica Alexandru Voicescu  m-a determinat să trec printr-o astfel de scenă. Și într-un fel  cu toate că, atunci când am vizionat filmarea de la lansarea de la Gaudeamus, autorul a spus că, spre deosebire de Malad a a fost considerată o carte dificilă, aceasta va fi diferită  mă așteptam la o experiență asemănătoare și cu cel de-al doilea roman al său. (Și aici fac o mică paranteză, referitoare la ceea ce am scris mai sus cu privire la diferența dintre Malad și Fata de la nord de ziuă. Nu știu dacă Alexandru a zis doar pentru a râde puțin de noi sau a considerat-o ca fiind așa. Cu toate că mie nu mi-a dat impresia că Malad ar fi fost un roman greu de înțeles, ci mai mult a ținut de faptul că avea o profunzime aparte, ceva ce poți să descoperi doar dacă accepți să te lași prins cu totul în poveste și să elimini orice ”toxină„ din jur, care te-ar putea perturba. Bineînțeles că am considerat Malad ca fiind o carte pe care fiecare o pricepe în modul propriu, dar nu sunt așa multe, nu trebuie să sapi adânc, trecând peste straturi și straturi ca să poți să găsești miezul?) Și nu m-am înșelat când a fost vorba de Fata de la nord de ziuă, pentru că am fost total amețită și confuză în unele momente, până să ajung să înțeleg drumul, să așez piesele de puzzle corect, pentru a mi se înfățișa o imagine clară a întregii povești și a ceea ce se ascundea în ea. (Sau poate sunt eu prea grea de cap, de mi-a luat mai mult timp pentru a înțelege. Nu exclud și această varianță.)

Categoric că nu voi fi în stare să scriu despre această carte, la fel cum am făcut pentru mai toate poveștile cărora le-am scris recenzii, și poate că nici nu voi ajunge să spun foarte multe despre ceea ce mi-a transmis Fata de la nord de ziuă, deoarece vocabularul meu  când vine vorba de astfel de cărți  devine foarte sărăcăcios. Și dacă ar fi să încep cu începutul, aș vrea să îl numesc pe Gérard tipul singuratic, distanțat de lume dar totuși în timpul ei, acolo și totuși plecat din prezent, rupt de realitate prin pierderea unui suflet drag , dar ținut în viață de dorința de a nu-l lăsa să piară cu totul din existență. Nu pot spune că l-am plăcut  cred că mai mult l-am agreat, deoarece ușoara aroganță pe care i-am simțit-o în interiorul colegiului  chit că poate ar fi fost influențat de ceva , l-a distanțat puțin de a fi un personaj plăcut; cel puțin nu la început. Dar pe mai departe, să ajungem acolo. 

Am pomenit de un colegiu, de Colegiul Angello  a cărui deviză este „Sine Anima” , un luminos dar acoperit de întuneric, un loc care oferă ceva dar ascunde altceva, acesta din urmă reușind să mă zdruncine puțin la descoperirea adevărului. Cred că dintre toate ipotezele pe care le-am avut, niciuna nu s-a putut compara cu realitatea oferită de Alexandru Voicescu. Și până la urmă, cred că mi s-a părut a fi și cea mai plauzibilă dintre toate. Și pe cât de enigmatic a fost locul în sine, pe atât de înfricoșători mi s-au părut cei care se presupuneau că ofereau și mai multă lumină colegiului, care răspundeau la întrebări, nelăsându-te în pană. Nu știu dacă i-am plăcut, dar cert este că mi s-au părut a fi foarte interesanți, inteligent creionați și ușor de remarcat în mulțime. Și ca să revin puțin la Colegiul Angello și la ceea ce mi-a transmis existența lui în acel loc, acolo. Nu știu cum l-au perceput alții, dar pentru mine a fost ca un obiect  oarecum așa – ancorat în subconștient și conștient, palpabil și totuși greu de văzut și simțit. Pare că nu se înțelege nimic, dar pentru mine a fost ca și cum s-ar fi putut să există posibilitatea să îl vezi, dar printr-o ceață densă, printr-un fum greu de străbătut. 

Fata, cea ce se găsea la nord de ziuă și care îți părea, la început, ca fiind normalul într-o lume de nebuni, de ireali și perfecționiști în meseria lor, a devenit, încetul cu încetul, de o complexitate, de un dificil greu de explicat. Acea Fată, acel salvator al Singuraticului, frânghia ce l-a ținut și readus la viață, a fost pe placul meu, așa cum a ajuns, mai târziu, să devină Gérard. Doi oameni – înconjurați de alții și alții în nebunia lor  aflați dintre trecut și prezent, luptându-se pentru a se regăsi și a se găsi în realitate. Singuri a fost diferiți, dar împreună au format un tot, o ființă adevărată și împlinită. 

Am „prins” cu încântare ideea pe care ne-a oferit-o Alexandru Voicescu, acel album cu 40 de chipuri, în trecutul francez. Această parte a romanului mi-a plăcut cel mai mult și gândul cum că acea căutătoarea a devenit chiar ea ființa necesară pentru întregirea acelui album atât de prețios pentru personajele principale de atunci, dar și puterile pe care le deținea au creat o imagine atât de frumoasă și atât de plăcută mie! Îmi doream ca să mai continue, să nu se sfârșească atât de repede, să nu-și găsească ieșirea și libertatea într-un timp atât pe care l-am considerat ca fiind atât de scurt. Pentru că Fata de la nord de ziuă a oferit cititorilor  și sper că o vor citi cât mai mulți  un caleidoscop de întâmplări desprinse dintr-o imaginație deosebită, dintr-un autor care consider că are atâtea de oferit și care ne poartă prin lumi și povești cum nu se mai întâlnesc în altă parte. Îți este poate greu să vorbești/scrii despre ele, să le explici altora de ce ți-au plăcut atât de mult, dar știi că au făcut-o și că, probabil, dacă le vei citi peste câțiva ani, îți vor arăta alte lucruri. Așa cum cred că o va face și Fata de la nord de ziuă, împreună cu Malad, și altele pe care le va scrie Alexandru Voicescu. Și citiți-l  și cu toate că am mai spus-o și la recenzia celeilalte cărți a lui , descoperiți-l și în altă postură nu numai în cea de editor și fondator a editurii Herg Benet, pentru că are multe de oferit, de dăruit; cărțile lui fiind adevărate comori.   

(Sunt sigură că v-am zăpăcit cu ceea ce am scris mai sus, că poate mai mult v-am băgat într-o ceață și mai densă decât să vă luminez în vreun fel, dar cred că orice aș spune, trebuie să cumpărați cartea și să vă lămuriți singuri. Așa trebuie să faceți!)