duminică, 19 martie 2017

„Sfîrșitul nopții” de Petronela Rotar

Volumul de proză scurtă, Sfîrșitul nopții, poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Trebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, cîteva minute în plus, cîteva secunde. Știu, știu că e copilăresc să îmi doresc asta, și totuși, de ce nu pot opri senzația că e ultima oară cînd o simt așa, abandonată în brațele mele, liniștită, moale, caldă, a mea? Ce e cu sentimentul ăsta straniu de pierdere, de ce simt că nefericirea, concretă și sîșietoare, e la doar o noapte distanță?

RECENZIA: Sfîrșitul nopții a făcut parte din cele cinci cărți pe care le-am putut alege din colaborarea cu Herg Benet. Nu știu exact de ce m-am gândit fix la acest titlu, dar știu să spun, în schimb, cu exactitate, faptul că îmi doream să citesc și alți autori ai editurii, în afară de cei câțiva pe care îi testasem de când am descoperit această editură; de prin 2014, dacă mai țin bine minte. Printre acei scriitori care mă făcuseră curioasă, se afla și Petronela Rotar, prin simplul fapt că titlurile cărților scrise de aceasta, mă inspirau într-un anume fel, îmi creșteau curiozitatea foarte mult și mă făceau interesată de conținutul paginilor. De la început pot spune că nu am rămas indiferentă la ceea ce am descoperit, și mă bucur că am luat decizia de a începe acest drum al imaginației ei cu Sfîrșitul nopții. De ce, poate v-ați întreba? Pentru că nu aveam niciun habar despre ea, și pentru că nu știam că nu este o poveste în sine, ci sunt mult mai mult de atât, pentru că aveam impresia că voi întâlni doar câteva personaje cu care voi parcurge acest drum, până la final, când de fapt a fost vorba despre cu totul altceva. Nu știam că Sfîrșitul nopții era de fapt un volum de proză scurtă, de abia la finele primei povești și la începutul celei de a două am realizat că pășisem într-un alt loc, cu alte personaje și că tot ceea ce întâlnisem în prima, acolo rămânea. Că plecam singură, explorând  tot singură  mai multe povești despre și din viață. Și mi-a plăcut și am fost fericită că alesesem Sfîrșitul nopții ca primă carte, în detrimentul celorlalte cărți scrise de ea, apărute la editură. (Nu știu ce e și cu celelalte, dacă tot proză scurtă sunt, dar având în vedere că am fost plăcut surprinsă de ce am citit în aceasta, cu siguranță că le voi încerca și pe celelalte.) Pentru că asta îmi place să cred  și o spun de fiecare dată , că atunci când „dai” peste un scriitor pe care nu l-ai mai citit și care are câteva cărți în palmares, să cauți să vezi dacă are un volum de proză scurtă. Așa te pregătești să-l descoperi pe mai departe, când o poveste se continuă ca o singură poveste. Dar fiecare are dreptul să aleagă cum dorește. 

Petronela Rotar are un stil aparte de a povesti, are povești care curg și care îți dau impresia că se povestesc singure. Făurește povești pe care le-am putea întâlni în viața reală, dar dacă adaugi și puțin fantasy pe alocuri, ai putea crea ceva desprins din alte timpuri. Sincer, îmi e foarte greu să scriu despre Sfîrșitul nopții, nu pentru că nu aș fi înțeles majoritatea povestioarelor  recunosc, au fost câteva care m-au lăsat puțin în ceață, dar cred că așa au fost ele să fie, nu pentru că nu le-aș fi priceput esența , ci din simplul motiv că te vrăjesc și îți transmit anumite stări pe care cu greu reușești să ți le explici ție, darămite altor persoane. 

Ca în fiecare carte de genul – sau poate că nu e neapărat să fie această regulă de fiecare dată – se găsesc câteva povești care să te fi atins într-un alt mod. Să te fi mângâiat, zgâriat sau ciupit cu o altă intensitate, oferind corpului tău niște impulsuri electrice de o altă natură. Așa cum s-a întâmplat în Camera 418, când Amanta a luat o Cină pentru doi singură, dar totuși în compania Orașul-ui fără soare. Dacă aș spune „magic”, probabil că aș greși, dacă aș descrie totul ca fiind „obișnuit”, m-aș face de râs, dar învățându-mă minte, m-am hotărât că merge a fi catalogat ca fiind „aparte” și totuși „cunoscut”. Dacă aș spune că mi-a plăcut Sfîrșitul nopții, ar fi mult prea banal pentru tot ce mi-a oferit și aș cădea în grațiile penibilului  cu ușurință, așa că mă voi rezuma la a ajunge la concluzia că mi-a făcut un dor teribil de mare, de apa sărată a acesteia, și de toată atmosfera descoperită în multe dintre povești. 

Aș mai fi scris despre carte, mult mai mult decât ceea ce am povestit mai sus, dar fiind proză scurtă, nu am cum să le aduc pe toate laolaltă, vorbind, turuind neîncetat despre un întreg, când știu că vă voi induce în eroare. Fiecare este altceva, nou și personal, și ar fi rușinos să le cataloghez ca fiind toate aceeași lume! Vreau să le descoperiți singuri, vreau ca Petronela Rotar să vă impresioneze așa cum a făcut-o în cazul meu, pentru că ar fi mare păcat să vă dau totul de-a gata. Nu? Bucurați-vă singuri de carte, cumpărați-o, răsfoiți-o și adânciți-vă în conținutul poveștilor, fără a fi influențați de ceilalți! Sfîrșitul nopții cred că aduce cu el un răsărit spectaculos, cu un soare puternic și o zi nemaipomenită. N-ați citit nimic de Petronela Rotar? Foarte rău, dar niciodată nu este prea târziu pentru nimic! Dacă nu cu Sfârșitul nopții, cu celelalte trei cărți apărute la Herg Benet.

Mulțumesc foarte mult editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie! 

Containment (2016) | mini - serial

Sezoane: 1 | Episoade: 13

Descrierea: O epidemie izbucnește în Atlanta, lăsând marele oraș în carantină și pe cei din interiorul său luptându-se pentru viețile lor.

Recenzia: Nu am mai făcut de mult timp recenzia unui serial, dar sinceră să fiu, nu aș fi scris nimic nici despre Containment, dacă nu s-ar fi întâmplat niște evenimente – destul de neașteptate  pe parcursul a celor treisprezece episoade. Dacă aș merge și mai departe cu dezvăluirile, aș spune că nu aș fi avut în plan să-l încep, probabil că niciodată. 

Și ca să încep cu o mică introducere a motivului pentru care am luat hotărârea să-i dau o șansă mini-serialului Containment, voi menționa faptul că totul s-a datorat tipului de pe posterul din stânga; actorului Chris Wood. Ca nume, până acum două săptămâni, îmi era total necunoscut, nu-l mai văzusem în niciun film, ca înfățișare nici atât; de fapt era total necunoscut mie, și dacă cineva mi-ar fi pus în față o poză cu el, întrebându-mă ce consider că ar putea să fie, aș fi stat să mă gândesc bine dacă să-l consider actor sau nu. Cât despre felul cum am aflat despre el, totul s-a datorat serialului The Vampire Diaries. După ce s-a întâmplat ceva ce nu prea mi-a plăcut în T.V.D., am refuzat să mă mai uit de la sezonul șase încolo, până într-o zi când, fără intenție, cineva mi-a dat un spoiler despre două personaje care vor ajunge să fie împreună, personaje foarte dragi mie dar la care nu m-aș fi gândit niciodată că ar fi putut forma un cuplu. Așa că m-am gândit să trec peste anumite neplăceri, și să continui The Vampire Diaries (da, am ajuns cu el până la final, și probabil că fac parte din tabăra celor care nu sunt de acord cu sfârșitul avut). Și cum am luat hotărârea asta, nu am urmărit foarte multe episoade și l-am descoperit pe Chris Wood, sau pe Malakai Parker. Nu știu cum îl văd alte persoane, nu știu cum îl văd în ipostaza de actor, dar pentru mine pot spune că a jucat și joacă într-un mod aparte. Are un stil de a atrage oamenii, de a fermeca prin felul se joacă cu mimica, încât nu ai cum să nu-ți placă măcar puțin. Eu, când descopăr un actor și rezonez cu felul cum își interpretează personajul, ajung la concluzia că o să-mi placă și mai departe, așa că trec pe cealaltă parte și îi tastez numele pe Imdb. Trecând peste micile roluri pe care le-a avut în anumite seriale care nu mă atrăgeau, am rămas complet uimită când am descoperit că juca și în Supergirl; serial pe care, de altfel, îl urmăresc, și având momentan doar două sezoane, m-am oprit după ce l-am vizionat pe primul, hotărându-mă că ar fi mai bine să fiu cuminte și să aștept până ce va apărea sezonul doi, integral. (Pentru cei interesați, am făcut recenzia primului sezon, pe care o puteți găsi aici.) Dar nu am mai fost în stare să aștept, așa că acum sunt la zi și cu sezonul doi. Și cum voiam neapărat să urmăresc și Containment  după ce am observat că Chris Wood juca un rol principal , în câteva zile a fost pus pe finish. 

Presupun că deja v-am plictisit cu ceea ce am scris mai sus, dar fiind serial, simt mereu nevoia să fac o astfel de introducere, în care să precizez modul cum l-am descoperit. Povestea în sine mi s-a părut a fi, de la început, foarte interesantă, cu atât mai mult cu cât acel virus declanșat  printr-un mod foarte neașteptat mie  nu a creat zombii, nu a omorât oameni ca apoi să îi readucă la așa-zisa viață, ci pur și simplu ucidea în masă printr-un mod oribil. Iar acest lucru a fost un aspect foarte important, pentru a mă determina să-mi doresc să-l vizionez cu un mai mare interes. Poate că, la început, episoadele vi se vor părea împrăștiate, nu veți înțelege unele aspecte, dar, până la urmă, este ceva normal, și cu toate astea, dacă povestea vă atrage, continuați să-i urmăriți firul, pentru că, până la final, veți fi total debusolați, zăpăciți și ușor triști; bine, eu am plâns cum nu am mai făcut-o în multe seriale, și m-a trecut prin niște stări îngrozitoare, dar poate că voi veți avea norocul să fiți scutiți de această durere sfâșietoare.

Jake, Alex și restul personajelor care au reușit să facă multe în Containment, m-au uimit nu de puține ori prin tăria, prin dorința și prin țelul ce-i unea, până la urmă pe toți; dacă pe cei de afară mai puțin, deoarece considerau că mai departe de acea delimitare, virusul nu va ajunge, pe cei din interior, era principalul lucru de care depindeau, plus supraviețuirea, hrana ce era vitală. Și că tot am pomenit de mâncare, mi s-a părut că inițiativa celor de la conducere a fost exagerată și neînțeleasă, prin simplul fapt că nu acordau o grijă mult mai mare acestui aspect. Cei care se aflau în interior, erau nevoiți să se descurce cu hrana pe care o găseau acolo, primind foarte rar alimente din exterior. Am înțeles că exista riscul să fie infestați, că orice atingere, de orice fel, aducea cu ea și acel virus, dar din a-i priva de hrană, din a acorda atât de puțină atenție ținerii lor în viață, aspectul de față a fost total neînțeles pentru mine. Și prin asta, continui cu ceea ce am spus mai sus, nu-i afecta decât pe cei din interior, deoarece se ajungea la un așa-zis troc  care, de fapt nu exista, deoarece, până la urmă, cei care dețineau magazine, tot la ei se gândeau și văzând lipsa de mâncare, disperarea oamenilor, creșteau automat prețurile. Dacă nu aveai bani, mureai de foame. Totul petrecându-se în interiorul Atlantei. Partea bună, neinfestată, înconjurând prin viețile normale pe care le duceau, această bucățică parcă desprinsă de pe vremuri. Erau două lumi total diferite, într-un singur loc!

Ajungi să-ți displacă anumite personaje, ca mai târziu să se petreacă ceva care să te facă să-ți dai seama că nu ai avut niciun motiv pentru care să urăști acel personaj, deoarece, până la urmă, cu toții erau niște victime prinse într-o plasă de unde le era absolut imposibil să scape. Pentru că erau captivi din toate părțile și pentru că, până la urmă, moartea urma să ajungă și la ei, să îi ia pe toți, lăsând acel perimetru secătuit de orice formă de viață. Mi s-a părut atât de straniu, cum după doar câteva zile, o bucată dintr-un oraș ajunsese să pară ca făcând parte dintr-un film pustiit, cum sunt acele ecranizări în care toți cei care au mai rămas în viață, sunt de fapt doar niște morți vii. Care se chinuie să-și ducă traiul în mizerie, în condițiile în care, de cealaltă parte a zidului ridicat, totul funcționează normal, foarte puțini - cei care au rude, prieteni în acea bucată izolată - fiind afectați de ceea ce se petrecea acolo. Și poate că acest lucru m-a deranjat într-o măsură foarte mare, faptul că erai conștient că un virus mișuna aproape de tine, un virus ce nu avea leac, un virus mortal, iar tu îți duceai viața mai departe fără nicio problemă. A fost deranjantă indiferența cu care tratau mulți oameni acel aspect care ar fi trebuit să aibă o importanță mult mai mare și pe care ar trebui să-l trateze mult mai serios. Poate sunt puerilă, poate am văzut filme/seriale în care acest gen de problemă  ce, până la urmă, viza întreaga rasă umană, nu doar Atlanta, nu doar America  era ținută mai din frâu, era o prioritate mult mai mare pentru toți. Urma să spun ceva, dar mi-am dat seama că aș fi dat drumul unui spoiler colosal, ce ar fi distrus întregul farmec al poveștii. 

Am urât din tot sufletul acele lipsuri cauzate dintr-o prostie, m-am scârbit când totul putea fi mult mai ușor, în locul acelui dezastru oribil, care a distrus atâția oameni, omorându-i fără ca silința de a salva să fie mai mare. Dar și vinovăția pasată la de unul la altul, nimeni recunoscând greșeala, decât prin metode extreme. Și am urât  poate că în aceeași măsură – numărul mic de episoade. Așa cum am spus la început, ideea a fost foarte interesantă, istoricul poveștii, al virusului, a fost totul pierdut din cauza acestor treisprezece episoade. Dar, pe de altă parte, există un loc în interiorul meu care dă dreptate deciziei luată de cei care au realizat Containment. Într-adevăr, povestea se putea continua pe niște sezoane bune, dar esența poate că ar fi dispărut, lăsând doar niște praf în ochi pe care l-ai fi înlăturat, spălându-te cu apă. Aici a fost vorba de personaje, de evoluția lor, de disperarea, lipsa de speranță, despre dragostea separată și despre lupta pentru a o regăsi și a o salva. Despre moarte, despre durere și despre găsirea unui leac. Despre tabere create, ca la final să fie o comunitate unită, despre ajutor și umanitate. Despre salvare, despre iertare, despre noi vieți care apar la orizont. Despre tot ce ține de sufletul și trăirile omului, și mai puțin despre politică, vinovați și justiție. Bineînțeles că mi-aș fi dorit să urmăresc mai mult  poate că încă pe atâtea episoade , dar oare aș mai fi plâns atât de mult, oare m-ar fi emoționat și m-ar fi făcut să-mi rămână în cap, ca un tatuaj pe piele? Mă îndoiesc, pentru că aceste aspecte ar fi dispărut cu timpul în serial, și la fel s-ar fi întâmplat și cu suferința mea. Și poate că nici nu mi-ar fi plăcut atât de mult, și nu aș fi sărit peste acele lucruri ce ar fi scăzut cu mult în ochii mei povestea creată.