duminică, 3 decembrie 2017

„Pasărea furtunii” (Războiul celor Două Roze, #1) de Conn Iggulden

DESCRIEREA: În 1437, la ani buni după domnia bravului Henric al V-lea, urcă pe tron fiul său, Henric al VI-lea, renumit pentru blândețea lui. Sănătatea șubredă îl face un monarh slab, care nu poate conduce decât cu ajutorul apropiaților. Există însă destui ca ducele de York, convinși că Anglia trebuie guvernată cu mână de fier pentru a supraviețui. Teritoriile ei din Franța sunt amenințate și umbla vorba că se pune la cale o răzmeriță. Se răspândesc temerile că Anglia nu va rezista, cu atât mai mult cu cât Henric al VI-lea vrea să o ia de soție pe Margareta de Anjou. Se adună nori negri. Cine sau ce poate salva regatul înainte să fie prea târziu?

RECENZIA: Motivul principal, și cel mai solid, pentru care mi-am dorit foarte mult să citesc Pasărea furtunii s-a datorat  pentru cei care ați descoperit blogul mai târziu și nu știți  faptului că sunt un mare fan al Războiului celor Două Roze, a Casei Lancaster și a Casei York, dar și a tuturor aspectelor și întâmplărilor care au urmat după această luptă crâncenă și sângeroasă ce s-a dat între trandafirul roșu și cel alb. Iar această pasiune mi-a fost însuflețită de către Philippa Gregory, după ce alesesem – la întâmplare și fără vreo intenție anume –, la bibliotecă, Regina albă, un volum în care se găsește, în prim-plan regina Elisabeth, soția regelui Edward al IV-lea, din Casa de York. Îmi plăcuse atât de mult relația și toată atracția care existase între cei doi monarhi, dar și toată acea atmosferă existentă în carte încât – după ce am aflat că Regina albă făcea parte dintr-o serie – mi-am dorit să citesc cât mai multe despre Războiul celor Două Roze. Așa că am culminat cu alte trei cărți din seria „The Cousins War” – recenziile cărora le puteți citi pe blog –, ultimul volum încă așteptând la mine în bibliotecă. Prin urmare, după ce mi-am dat seama că devenisem ușor dependentă de această parte a istoriei Angliei, mi-am dorit să citesc cât mai multe despre cei doi trandafiri războinici. Și așa am ajuns să descopăr seria lui Conn Iggulden

Ce mi-a plăcut foarte mult la acest volum – comparativ cu cele ale Philippei Gregory – a fost faptul că am aflat mai multe lucruri de dinainte ca Henric al VI-lea să urce pe tron. Ni s-a explicat puțin și istoria celorlalți regi de dinainte de el, faptul că tatăl lui Henric era total diferit față de acesta, dar și că am citit povești și din perspectiva altor personaje. Că nu s-a concentrat totul pe familia regală sau pe anumiți aristocrați. Am citit despre oameni simpli care au avut de suferit după armistițiul pe care l-a făcut Anglia cu Franța, pe faptul că cea dintâi a cedat Anjou și Maine Franței, pentru o pace de douăzeci de ani dar și pentru ca Margareta de Anjou să se căsătorească cu Henric al VI-lea. Faptul că cele două regiuni fuseseră luată de către Anglia după un război, deveniseră ocupate de către englezi, dar după ce armistițiul ajunsese să fie pus în aplicare, reintrând sub dominație franceză, aceștia erau nevoiți să își părăsească locuințele. Iar acel lucru era foarte greu, mai ales când își construiseră și investiseră foarte mulți ani și bani pentru a-și forma acolo un trai decent. Plus că nimeni nu-i anunțase de dinainte, ci doar se treziseră cu faptul că erau nevoiți să plece. De acolo iscându-se un adevărat scandal, o răzmeriță care a ținut tot volumul, alimentat uneori și de ajutorul altora mai influenți în lumea nobiliară a Angliei. 

Iar un alt aspect pe care l-am apreciat și pe care l-am absorbit de-a lungul întregii cărți a fost prezența lui Richard de York, tatăl regelui Edward al IV-lea, menționat mai la începutul recenziei. Cum în Regina albă – și tot o să aduc mențiuni, în timpul postării, asupra cărților Philippei Gregory – sau în celelalte volume ale seriei nu prea l-am citit pe Richard de York, din câte îmi aduc aminte, în Pasărea furtunii am avut parte de o surpriză la care, sincer, tânjisem de mult. Marele războinic care ridicase Casa de York la gradul de familie regală – cu toate că, dacă ar fi să privim la arborele genealogic al celor din neamul lui, faptul că a tânjit la tron nu a fost doar o dorință – era acolo. Arogantul care considera că totul i se cuvenea, șiretenia pe care o afișa uneori, seriozitatea și puterea pe care o exercita, dar și alte aspecte ce țineau de personalitatea lui atât de fascinantă, m-au încântat nespus de mult. Richard de York nu a fost numai o amintire, o plăsmuire a unor personaje, ci a fost unul în carne și oase. Un om cu influență, dar și un pion nespus de vital în poveste, fără de care Pasărea furtunii ar fi fost mult prea simplă. (Sunt complet sigură că nu mi-ar fi plăcut la fel de mult, cu toate că nici acum, cu el prezent, nu am rezonat în totalitate cu volumul.

Poate că l-am adus prea mult în centrul atenției pe Richard de York, dar încă mai am ceva de menționat legat de acesta, împreună cu Cecily Neville, soția pe care a avut-o și care i-a dăruit niște copii ce au reușit să schimbe anii în care au trăit. În Pasărea furtunii a existat, undeva, o conversație între Richard și Cecily, o conversație care – sincer, vă spun! – m-a înfiorat puțin și care m-a determinat să mă opresc din citit pentru a rumega tot ceea ce au spus. Era ca și cum ar fi făcut o referire la viitor, la unul care s-a potrivit, în mare parte, cu ce citisem în seria Philippei Gregory. Nu știu cum de s-a întâmplat, dar aceea a fost scânteia care m-a obligat, într-un fel, să realizez ce cuplu puternic au format Richard de York și Cecily Neville, dar și cât de mult ajunsese să îmi placă de ei. (Cred că dacă s-ar scrie o carte în care să fie vorba numai despre cei doi soți, cu siguranță că aș cumpăra-o fără să stau să mă gândesc de două ori!) Nu voi relata întreaga conversație care s-a desfășurat între aceștia, în schimb voi scrie replica lui Cecily, cea care a fost, după părerea mea, cea care a luat decizia de a-mi demonstra ceea ce am spus mai sus despre acest cuplu. Iar tandrețea, romantismul și grija care se făceau simțite între aceștia, m-au uimit cu totul; trebuie să recunosc că nu m-aș fi așteptat la asta din partea lor, după ce începutul nu a fost unul tocmai cald și primitor.
— Ai să-i învingi, sunt sigură. Dacă te cunosc, totuși, știu că nu pierzi cu ușurință... și nu renunți. Este și o caracteristică a celor din neamul Neville. Copiii noștri vor băga spaima în ei. Sunt destul de sigură de asta.
Pentru mine a fost ca o profeție, o replică dată de către o vrăjitoare, o siguranță în cuvinte pe care aproape niciodată mi-a fost dat să o citesc sau să o aud la un alt personaj. Da, Richard de York, cu siguranță că avea să îi zdrobească pe toți, să îi facă să-i cadă la picioare. Pentru că după un timp, categoric avea să aibă Anglia – și poate că nu numai – sub picioarele lui. Iar fiii lui – doi dintre ei, măcar – urmau să bage spaima în mulți alții care îndrăzneau să treacă peste vorbele și acțiunile lor. Bine, mai mult Edward, că Richard nu prea a abundat în astfel de momente. Iar pentru asta, pentru felul cum Conn Iggulden a reușit să creeze aceste replici, nu poate decât să aibă toată admirația mea. Și că tot am adus din nou vorba de Edward al IV-lea, din câte îmi aduc aminte, în Regina albă Cecily o amenințase pe Elisabeth că avea să spună tuturor că Edward nu îi era copil legitim – că nu era moștenitorul lui Richard de York , numai ca aceasta să nu mai aibă șansa să devină regină. Dar după ce am aflat mai multe despre tatăl său, după ce mi s-a demonstrat că personalitatea și acțiunile pe care le întreprindea Richard, se pliaseră atât de bine și pe caracterul lui Edward – aspecte care, cred eu, nu se pot neapărat învăța, cât dobândi, care există deja în ADN –, cum aș putea să mai cred în vorbele lui Cecily (sau ale oricărei alte persoane)? Pentru că Edward – categoric și fără doar și poate – a fost și va fi pentru eternitate copilul legitim al lui Richard de York!

De-a lungul volumului Pasărea furtunii am avut parte de bătălii, trădări, secrete, dar și morți despre care nu îmi doream să citesc. Mai ales când acel personaj te atinge la suflet prin modul de a gândii și de a se comporta, și pe care l-ai îndrăgit în fiecare clipă. (Sincer, chiar nu mi-am dorit să citesc despre cum murise, și mai ales nu prin acel mod meschin și care nu avea ce să caute, în condițiile în care fusese omorât pe nedrept.) Dar au existat și scene pe care mi le-aș fi dorit mai prezente în volum, iar una dintre ele ar fi faptul că Margareta de Anjou și Henric al VI-lea au fost prezenți destul de rar; după prima parte a volumului ajunsesem să citesc despre ei tot mai rar. Iar pe mine, una, m-a dezamăgit destul de mult, deoarece mi-aș fi dorit să știu și cum evoluează relația lor. Cu toate că mi-a plăcut că am citit, mai mult și mai amănunțit, despre partea cealaltă a baricadei – cu oamenii de rând și cu nemulțumirile lor –, dar până la urmă Războiul celor Două Roze s-a concentrat pe cele două Case; Lancaster și York. Înțeleg și ceea ce a vrut să ne ofere autorul, dar acest aspect, pentru mine, a fost unul care mi-a îngreunat puțin citirea, dar trebuie să recunosc că a reușit să îmi ofere și o doză cam prea ridicată de plictiseală. Iar acesta a fost un impediment care m-a determinat să fiu nevoită să scad două stele volumului; aspect care s-a adăugat altor câtorva motive.

În privința altor personaje, a reușit să îmi atragă destul de mult atenția contele Richard Warwick – un alt Richard , într-un mod puțin diferit față de cum a fost în seria Philippei Gregory. Pentru că acolo l-am descoperit deja cu o anumită experiență în spate, avându-le pe cele două fiice – Anne și Isabelle –, în timp ce în Pasărea furtunii dobândise titlul de conte de puțin timp, fiind tânăr și plin de un entuziasm puțin haotic. Siguranța pe care o deborda și el, modul arogant și încrezător prin care acționa, dar și o ușoară viclenie – pe care nu prea am observat-o atât de pregnantă în cărțile Philippei, poate pentru că se mai estompase nițel –, m-au atras într-un anume fel. Și mi-a plăcut că mi s-a dat ocazia să îl descopăr și în această ipostază, mai ales când știu în ce mod își va găsi sfârșitul. Așa că sunt destul de nerăbdătoare și curioasă să văd cum va evolua în următorul volum al seriei. Pentru că îl voi urmării cu un foarte mare interes.

În timp ce citeam Pasărea furtunii, am stat și m-am gândit la cealaltă perspectivă. La cum ar fi fost dacă Richard de York (sau altcineva) nu ar fi ajuns să devină Protector și Apărător al Regatului, Henric al VI-lea continuând să conducă – inconștient, de această dată – în acel mod foarte plăpând și lipsit de forță și interes. Cum ar fi decurs istoria cu un rege precum Henric al VI-lea și unde s-ar fi ajuns. Probabil că la o iminentă distrugere, deoarece dacă câteva mii de englezi simpli reușiseră să intre în Londra și să lase distrugere în urma lor, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi venit adevărații dușmani? Așa că sunt în concordanță cu tot ceea ce a făcut Richard de York, poate și pentru că niciodată nu am fost un mare fan al Casei Lancaster, pe care mereu am considerat-o ca fiind net inferioară Casei de York. La finalul volumului am reușit să descopăr ceva ce nu prea am luat în considerare înainte, iar ceea ce am aflat aici m-a șocat puțin, deoarece m-a izbit dintr-odată, într-un mod deloc plăcut. Am ajuns la concluzia că felul cum Henric al VI-lea – în afara faptului că, de tânăr fiind, în loc să fie inițiat în arta războiului, fusese împins mai mult spre credință și rugăciune puțin exagerată – se datorase și unui alt factor pe care, înainte, nu l-am considerat ca fiind posibil. (Cu toate că ar fi trebuit să mă gândesc și la el, știind ce fel de carte citeam și cât de înverșunați erau unii pentru a ajunge acolo unde își doreau să fie. Pentru că totul era posibil, într-un astfel de caz.)

Per total a fost o carte interesantă și pe care am considerat-o necesară, dacă voiam să aflu mai multe detalii despre istoria Războiului celor Două Roze – cu toate că a fost puțin umflată pe alocuri, încărcată cu fantastic –, dar și pentru că, în sine, a fost o lectură plăcută și bine-venită. Poate că mi-ar fi plăcut, așa cum am precizat mai la început, să fi avut parte de mai multe momente de Margareta și Henric, sau poate și de cum s-a acomodat regina cu venirea ei în Anglia, deoarece, în privința acestor aspecte, au fost aproape inexistente. Țin minte că în Doamna apelor, volumul trei din „The Cousins War”, cel în care personajul principal a fost Jacquetta River – mama reginei Elisabeth –, aceasta ajunsese să fie doamna de onoare a reginei Margareta. Prin urmare, stătea mai mult în preajma acesteia, așa că am putut să aflu lucruri despre ea, despre modul cum se acomodase la curtea Angliei, dar și alte aspecte. Poate că ar fi trebuit să fiu mulțumită cu atât, dar nu pot. Acolo cartea era despre Jacquetta, despre copilăria și evoluția ei în viață. Speram ca în Pasărea furtunii, regina să se destăinuie mai mult, sau cel puțin să fie mai prezentă. Dar asta a fost să fie, deoarece acest aspect nu mă va opri deloc din a nu-mi dori să citesc și volumul doi al seriei. Chiar vreau, așa că o să urmăresc cu mult interes apariția acestuia la editura Nemira! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu