sâmbătă, 16 decembrie 2017

„Legea bărbaților” (Regii blestemați, #4) de Maurice Druon

DESCRIEREA: Ludovic al X-lea tocmai a murit, otrăvit de Mahaut d'Artois. Planul ei este simplu: să-i pregătească drumul spre tron ginerelui său Filip. Dar mai are de depășit un obstacol, copilul nenăscut al reginei Clémence. Confruntat cu o țară cuprinsă de revolte și cu nobili nesupuși, cu un conclav de cardinali care amână la nesfârșit alegerea unui papă și cu încă pretendenți la rolul de regent, Filip trebuie să folosească toate mijloacele necesare pentru a salva Franța de la anarhie. Totuși, cât de departe va fi dispus să meargă pentru a deveni rege?

RECENZIA: Inițial, mi-am dorit să citesc seria Regii blestemați fără a scrie recenzii volumelor, deoarece simțeam că o să fie o poveste mult prea complexă, pe care nu aveam să o înțeleg în totalitate – plus că ținea și de istorie, așa că îmi era puțin teamă să nu comit erori, astfel făcându-mă de rușine –, dar apoi m-am gândit la cărțile Philippei Gregory, la faptul că în privința acestora am reușit să scriu lucruri pe care le-am considerat ca fiind de bun-simț. Așa că, până să îmi dau seama că îmi doresc să scriu și despre Regii blestemați, am ajuns să citesc primele trei volume, din seria de șapte, ca apoi să fiu nevoită să le recitesc pentru a crea o continuitate recenziilor și poveștii din spatele seriei. Așa că uitați-mă astăzi aici, de la un an și jumătate de la lecturarea volumului trei Otrăvurile coroanei –, în care marele eveniment ce s-a desfășurat în acel volum, fiind moartea primului fiu al lui Filip cel Frumos, Ludovic al X-lea Arțăgosul, pe care nu l-am plăcut absolut deloc. 

Țin minte că am avut o oarecare satisfacție în momentul în care am ajuns la partea în care aflasem de faptul că Ludovic al X-lea murise, deoarece, așa cum am precizat și în recenzia volumului trecut, nu doar că nu l-am considerat nicio secundă ca fiind rege, ci nu cred că a îndeplinit nicio caracteristică tipică unui monarh. Scriu astăzi, în ziua în care Majestatea Sa Regele Mihai I este dus la Curtea de Argeș, neputând să mă abțin să nu fac o mică comparație între cei doi. (Da, sunt conștientă câte secole îi desparte pe cei doi monarhi, dar, până la urmă, amândoi au avut ceva în comun: au fost regi.) Ludovic al X-lea nu a deținut nici măcar una dintre calitățile regelui Mihai! Arțăgosul nu a fost iubitor de țară, nu a fost preocupat de bunăstarea supușilor lui, nu a fost modest, nu a fost blând, nu a avut acea inteligență pe care a avut-o Majestatea Sa. Mai pe scurt: Ludovic al X-lea nu a fost demn să fie rege. Iar faptul că l-am dat pe Regele Mihai drept exemplu a fost pentru că, în primul rând, am urmărit toată ziua – și încă o mai fac – procesiunea înmormântării Majestății Sale, și am simțit atâta emoție și am vărsat atâtea lacrimi, deoarece îmi părea atât de rău pentru modul cum fusese tratat în trecut, pentru lipsa de recunoștință și de respect pe care o primise, și îmi ceream în gând iertare pentru exilul pe care îl îndurase. Și am simțit aceste lucruri cu toate că nu am trăit în perioada în care a condus România, ci doar din vorbele istoricilor și ale altor oameni, pe care le-am auzit și citit în zilele trecute. Iar eu cred că asta înseamnă să fii un rege bun: să rămâi în memoria generațiilor viitoare, să te lupți pentru țară, nu pentru interesele proprii. Majestatea Voastră, vă mulțumim pentru tot ce ați făcut!

Când am început să citesc Legea bărbaților, am avut un anume entuziasm, deoarece știam cine avea să urce pe tronul Franței, cel de-al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, Filip de Poitiers, cel pe care l-am considerat ca fiind cel mai potrivit pentru a fi rege. Și îmi mențin și acum, după lecturarea acestui volum, cu toate că au fost unele momente în care nu prea am rezonat atât de bine cu deciziile și cu reacțiile pe care le lua și le avea acesta. Poate că reușita pe care a avut-o, văzându-se pe tronul Franței – după câteva obstacole pe care le-a trecut cu brio –, i-a întunecat puțin judecata, sau a devenit oarecum îngâmfat; cu toate că nu consider că este un cuvânt tocmai potrivit pentru a descrie modul cum l-am observat. Dar ideea este că mi-a dat impresia unui bărbat ușor schimbător poate, sau mai degrabă cu mai multe fațete care nu au fost dezvăluite în celelalte volume. Sau poate doar a prin mai mult curaj, văzându-și dorința îndeplinită. Și cu toate acestea, mi-a plăcut foarte mult modul cum îi juca pe unii pe degete pentru a-l accepta ca rege sau măcar ca regent, până la nașterea copilului – ce se aștepta a fi băiat, bineînțeles – a fostului rege, Ludovic al X-lea. Avea un fel de a-i juca pe degete, nespus de inteligent și de viclean, fiind mereu pregătit să ofere câte o replică pentru a le închide gura multora. Iar ceea ce a fost maxim, din acest punct de vedere, s-a întâmplat la încoronarea lui, când a avut o conversație cu fratele său mai mic, Carol de la Marche. În privința aceasta nu pot spune decât că a fost foarte surprinzător și interesant!

Ceea ce s-a întâmplat pe parcursul volumului, pentru mine a însemnat mai mult ca o joacă între niște copii încăpățânați. După moartea lui Ludovic al X-lea, până la nașterea fiului acestuia de către regina Clémence – cu toate că nu avea să se știe de dinainte ce avea să fie –, cum Franța nu avea un rege, trebuia să fie un regent care să asigure conducerea țării, până la nașterea prințului, cel puțin. Aici au existat niște conflicte deoarece la mijloc se aflau trei persoane: Filip de Poitiers – al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, și implicit următorul la tron dacă regina Clémence avea să nască o fată –, Carol de Valois – fratele lui Filip cel Frumos, deci și el un pretendent la tron –, dar și Carol de la Marche, fratele mai mic al lui Filip de Poitiers. Un obstacol pe care cel ce avea să ajungă regent și mai târziu rege al Franței, l-a depășit cu brio și inteligență, așa cum am menționat și mai sus. 
Astfel, la această adunare din 16 iulie 1316 erau reunite cele trei ramuri capețiene care aveau să mai domnească în Franța încă cinci veacuri. Cele trei dinastii puteau să își contemple în acea zi sfârșitul sau începutul: aceea a Capețienilor direcți, care avea să se stingă curând cu Filip de Poitiers și Carol de la Marche; aceea a ramurii Valois, care, odată cu fiul lui Carol, avea să continue cu treisprezece domnii; și, în sfârșit, aceea a Bourbonilor, care avea să apară pe tron abia după dispariția dinastiei de Valois, când va trebuie din nou să se caute printre urmașii Sfântului Ludovic pentru desemnarea unui rege. [...] 
Dacă în volumul anterior – și poate că și în celelalte două – am tot povestit că relația dintre Mahaut d'Artois – soacra lui Filip de Poitiers – și Robert d'Artois, nepotul acesteia, a fost una absolut comică, certurile dintre cei doi amuzându-mă și făcând deliciul poveștii, în Otrăvurile coroanei, nu știu cum s-a întâmplat, dar am ajuns să nu îi mai suport. Dacă Mahaut îmi devenise foarte antipatică, neputând să-i mai suport anumite cerințe de-a dreptul aberante pe care i le cerea ginerelui ei, parcă pe Robert d'Artois l-am redescoperit mult mai prost față de celelalte volume. Recunosc, amândoi dețin o viclenie absolut greu de ignorat, iar acea scenă în care Robert se aruncă în lanul de greu, poate că a fost oarecum înțeleasă de unii – chiar și de mine într-o oarecare măsură –, dar nu am putut să îmi scot din cap imaginea pe care mi-o formam, cu cât avansam mai mult în citirea acelui moment. L-am considerat, în mare parte, ca fiind un act penibil, pe care numai un copil ar fi în stare să în facă. Și ca să nu fiu în totalitate rea cu aceste două personaje, pot afirma că nu ele au fost cele care m-au scos cel mai mult din sărite, ci contesa de Bouville, o femeie acră, șireată, doar că într-un mod îngrozitor, fără scrupule și deosebit de enervantă. Iar aceea ce a făcut – împreună cu soțul ei, contele de Bouville, pe care oricum l-am considerat și îl consider un influențabil și fără coloană vertebrală –, m-a determinat să ajung să o urăsc atât de mult, încât sper ca acel personaj să ajungă să nu se mai țină de cuvânt, ci să o dea în vileag. Pentru că modul cum a acționat, ideile de-a dreptul înjositoare pe care le-a luat, au coborât-o cu mult în ochii mei; cu toate că niciodată nu mi-a plăcut de ea. Rar spun asta unui personaj, dar sper să moară cât mai repede.
 De altfel, ar fi o nebunie să lași o fată să urce pe tron! Vă veți închipui o femeie sau o fetișcană în fruntea oștilor, beteagă în fiece lună și însărcinată în fiece an? Și cum ar putea ține piept vasalilor, când nu reușește să-și înfrâneze poftele firii? Nu, eu unul nu îmi pot închipui așa ceva, iar de se va întâmpla astfel, îmi depun pe loc sabia. Domnilor, vă spun că Franța este un regat prea nobil ca să ajungă, ca o furcă de tors, oe mâinile unei femei. Crinii nu torc!
Fragmentul de mai sus a fost spus de un personaj al cărui nume nu îl mai cunosc, dar care se referea la fiica lui Ludovic al X-lea, pe care ar fi avut-o cu fosta regină a acestuia, Margareta de Burgundia. Umbla un zvon cum că fata nu ar fi copilul lui, ci al celui care i-a și adus moartea fostei lui soții. Și cu toate acestea, nu puțini au fost cei care s-au întrebat ce s-ar întâmpla dacă fata, Ioana, ar fi cu adevărat al lui. Ar fi avut vreo șansă la tron? Și de acolo au început tot felul de discuții în contradictoriu cu șansa acesteia de a ajunge regină; discuții pe care, la fel ca fragmentul de mai sus, le-am găsit doar ca fiind aberante. Dar când în secolele trecute femeile aveau drepturi aproape de zero, bărbații considerându-le niște ființe capabile doar de a naște copii, de a avea grijă de ei și de a sta numai în fața focului, era înjositor ca una de teapa lor să ajungă să îi conducă pe ei. Dar tot nu am puțin să mă consider puțin atacată, din simplul fapt că sunt femeie și îmi imaginez cât de limitate au fost acestea în acele perioade ale istoriei, unele categoric fiind mai inteligente față de mulți bărbați cu care erau înconjurate. Așa cum se întâmplă și acum în unele state ale lumii.

A fost un volum bun, și cu toate că nu l-am considerat mai sus decât celelalte trei, am aflat multe informații pe care voi ști să le folosesc mult mai bine în celelalte volume ale seriei. Și având în vedere cum s-a încheiat Legea bărbaților, sunt nespus de curioasă să descopăr cum o să se descurce Filip de Poitiers – de acum înainte regele Filip al V-lea –, cum își va conduce regatul și ce va lăsa în urmă, după anii săi de domnie. Dar voi afla aceste lucruri abia peste câteva luni – probabil –, deoarece vreau să mai las ceva timp între volumul de față și următorul, Lupoaica Franței.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu