luni, 25 decembrie 2017

„Diabolic” (Am murit, din fericire, #5) de Theo Anghel

DESCRIEREA: Tânăra Oriana moare într-un accident, chiar în ziua nunții ei. Pentru oricine, acesta ar părea sfârșitul. Nu și pentru ea. Se întoarce ca recuperator de suflete, însă nu la vechea viață și familie, pentru care trebuie să rămână moartă, ci la una cu totul nouă. Răsfățul și confortul, considerate garantate mai înainte, se duc acum pe Apa Sâmbetei. Va trebui să lupte pentru a-i salva pe ceilalți, dar și pe sine. Apar noi prieteni, noi dușmani și… prima iubire?

Există viață după moarte? Unii vor spune da, alții că nu. Dar există un răspuns la care cu siguranță nu v-ați gândit.

Există recuperatorii de suflete. Smulși din existențele lor, sunt aruncați în altele, neîntrebați de nimeni, fără să li se ceară acceptul. Trebuie doar să se supună legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg răzvrătirea.

RECENZIA: Când am aflat câte pagini va avea volumul final al seriei Am murit, din fericire, nu pot spune că am rămas neapărat surprinsă de acest fapt – cărțile lui Theo Anghel nu sunt neapărat de puține pagini, așa că aveam oarece așteptări la un volum lung –, cât pentru o așa-zisă teamă pe care am simțit-o legat de altceva. Mă întrebam când îmi voi găsi timpul necesar pentru a mi-l dedica Diabolic-ului, deoarece de la o perioadă îl găsesc, dar îl pierd la fel de repede, în detrimentul activităților pentru facultate. Vacanța de Crăciun a venit, și în ciuda faptului că aceste zile pe care trebuia să le am libere, sunt încărcate cu teme, am știut că în această perioadă îmi pot permite să mă apuc de carte. Și cu toate astea, mi-am dat seama că această frică pe care o aveam pentru numărul de pagini, plus timpul inexistent, au fost oarecum eronate. Pentru că am uitat cât de repede pot fi citite cărțile lui Theo, prin stilul ei de neconfundat, cu un limbaj original, care a făcut și mai ușor de citit întreaga serie; deoarece, din păcate, s-a ajuns la final cu ea. O poveste căreia cu siguranță că îi voi duce dorul, dar la care mă consolez cu gândul că lumea lui Theo va fi una pe care cu greu voi ajunge să o uit, prin prisma a tot ceea ce a reușit să creeze de-a lungul tuturor volumelor pe care ni le-a oferit nouă, cititorilor avizi de acțiune, mister și personaje impresionante. 
Unele lucruri nu sunt făcute pentru a fi admirate în miezul zilei, căci atunci apar fade și lipsite de viață, ci doar în creierii nopții când umbrele reușesc imposibilul: să ascundă ce nu contează și să dezvăluie esențialul.
Știind în ce mod se terminase volumul anterior – Purgatorio, care m-a condus printr-o aventură plină de suișuri și coborâșuri –, curiozitatea felului cum avea să se continue povestea din acel punct, cum aveau să treacă restul personajelor peste acea pierdere dureroasă – în special unul dintre ele –, m-a îndemnat să îmi creez fel și fel de scenarii în minte. Scenarii care nu s-au potrivit foarte bine cu acel conținut real pe care l-a deținut Diabolic; dar pe care, mă pot numi oarecum victorioasă, le-am dibuit într-un anume fel. Iar acesta este unul dintre multiplele farmece pe care le conține viața minunată de cititor; mintea pe care ți-o pune la lucru, determinându-te nu doar să călătorești cu personajele prin diferite peripeții, dar și să încerci să deslușești unele secrete, să îmbini multele piese de puzzle pe care le ai la dispoziție, formând un peisaj care te va încânta sau, în unele cazuri, îți va aduce numai nefericire și un gol groaznic în stomac. (Pe care nu pot spune că nu l-am resimțit și în volumul de față, deoarece am fost burdușită și cu ceva senzații care mi-au oferit o stare de moliciune, un acel disconfort pe care îl simte cititorul atunci când descoperă ceva de care încearcă să se ferească. Sau s-a rugat să nu aibă parte de el, cu toate că, într-o anume parte a minții – acel loc rațional, care îl readucea uneori cu picioarele pe pământ –, avea convingerea că nu totul urma să fie roz.) Theo Anghel a continuat – și în Diabolic – să ne ofere anumite lecții pe care cu toții ar trebui să le învățăm și să încercăm să le punem în practică, sau măcar să ne gândim la ele, atunci când ieșim din casă. Pentru că în afară de acel fantastic des întâlnit în serie, autoarea nu ne-a dat bucățele din realitate, oferind-o chiar din abundență. Doar că nu partea aceea frumoasă a ei, ci realitatea din cotloanele ascunse ale vieții noastre obișnuite de zi cu zi, a sărăciei lucii cu care suntem cu toții înconjurați – indirect, ce este drept –, arătându-ne că nu trebuie să trecem pe lângă ea de parcă ar fi doar un peisaj normal, care trebuie să existe în orice loc de pe acest pământ. Pentru că nu trebuie să fie deloc așa! 

Atmosfera cu care au fost înconjurate majoritatea personajelor, felul nesigur al vieții pe care l-au avut acestea – împreună cu tonul fantastic adus de lumea mai puțin știută –, au conferit aerul de care îmi fusese dor din celelalte volume. Acea atmosferă specifică seriei Am murit, din fericire, pe care cu foarte mare greutate o poți confunda. Și cu toate că totul a fost mai mult trist decât frumos și liniștit, faptul că personajele au arătat mereu legătura strânsă care îi ținea uniți la orice obstacol care le ieșea în cale, îți dădea putere să crezi, în continuare, că există speranță la bine, pentru orice lucru rău primeau. Și, credeți-mă, Oriana și prietenii ei au avut parte, pe tot parcursul întregului volum Diabolic, de foarte multe primejdii sau fiind nevoiți să ia decizii importante pentru modul cum vor merge mai departe în misiuni sau în ceea ce își doreau să facă, în afara lor. Țin minte că a existat un astfel de moment – pe lângă altele asemenea – care m-a ținut într-un suspans mai mare, deoarece orice decizie ar fi luat persoana respectivă, după părerea mea, nu ducea într-un loc mai bun sau mai rău; ambele se îndreptau spre infern și durere.
Uneori, ai niște gânduri de care te temi, pe care le renegi și pe care nu le accepți. Apoi vine unul, le verbalizează, și te forțează să le privești în albul ochilor. Nu mai poți scăpa de ele, fiindcă și-au dezvăluit temeiul, și-au câștigat dreptul să existe în conștiința ta.
Fiind o serie cu un număr mare de volume – și de pagini, spre bucuria cititorilor –, ai ocazia să te întâlnești cu fel și fel de personaje care fie rămân în prim-plan pentru multe, multe pagini, fie sunt episodice, dar care lasă ceva substanțial în urma lor. Dacă ar fi să dau, din memoria mea, paginile înapoi, nu aș ști să mai spun sigur dacă toate care au apărut în Diabolic au fost întâlnite și în celelalte volume. Câteva tind să cred că au apărut pentru prima dată, deoarece, dacă autoarea le-ar fi introdus și în părțile anterioare, îmi este greu să cred că le-aș fi putut uita; având în vedere ce au făcut pe parcursul Diabolic-ului. Cu un aer încărcat cu mister, întunecate sau pur și simplu naive de la natură, personajele din volumul de față mi-au transmis numeroase emoții mai plăcute sau mai puțin plăcute. Chit că cele rele au apărut la început – ca pe parcurs să îmi ofere și sentimente bune, ceea ce se întâmplă destul de rar –, personajele lui Theo Anghel nu pot să te lase indiferentă. Iar un exemplu ar fi Gudila – da, el este evident că a fost prezent și în cărțile anterioare! –, pe care nu pot spune că l-am simpatizat foarte mult înainte, dar nici în prima jumătate a acestui volum. Și nu pentru că ar fi făcut neapărat niște lucruri rele, ci pur și simplu naivitatea lui nu a rezonat cu celelalte genuri de naivitate; nu știu dacă se înțelege foarte bine la ce mă refer (naivitatea e naivitate, ați spune), doar că în unele cazuri avea un stil de a se comporta pe care nu prea îl înțelegeam. Dar Theo – prin modul ei frumos de a scoate ce e mai bun din om – a avut grijă să nu îl lase pe Gudila în spatele scenei, ci l-a scos în față, arătând ce are mai strașnic în el. Așa că până la final, personajul pe care îl considerasem în plus, fără valoare și lipsit de curaj, a dispărut, lăsând îl locul lui un tânăr pe care îl veți descoperi numai după ce veți ajunge să citiți Diabolic.

După pierderea pe care a suferit-o Oriana la finalul Purgatorio-ului, te-ai fi așteptat să fie atât de scoasă din ecuație, de fără vlagă și fără vreo dorință de a mai trăi, încât am ajuns să o privesc încă de la primele pagini cu o compătimire ce mai mult se îndrepta spre milă. Dar apoi mi-am dat seama – trecând prin aceeași situația ca cea pe care am povestit-o la începutul recenziei – că aici nu este vorba despre orice personaj dintr-o carte, ci despre Oriana. Fata care a murit și s-a întors pe pământ cu un scop bine pus la punct – cu o mulțime de restricții dure și la sânge, pe care puțini ar fi fost în stare să le respecte, fără a fi atrași în ispita revederii celor dragi –, care a trecut prin aventuri oribile și greu de imaginat, și pe care le-a înfruntat cu privirea sus. Mereu triumfătoare. Și cu toate că am realizat, într-un final, despre ce personaj este vorba, parcă uimirea nu a vrut să dispară de pe fața mea. Deoarece, privind în spate și știind cât de mult suflet și câtă dragoste pusese în acea persoană la care a ținut atât de mult, te-ai fi așteptat ca Abel și Ama să fie incapabili să o mai facă să fie măcar lucidă, darămite să fie în stare să rezolve misiunile impuse de cei superiori. Dacă au existat personaje – și aici le introduc doar pe cele de sex feminin – care au reușit să scadă în ochii mei prin lipsa de judecată sau prin deciziile mai puțin onorabile pe care le luau pe parcurs, astfel pierzându-și din credibilitate, cu Oriana nu am cum să schimb nimic. Categoric va rămâne în topul celor mai puternice personaje de sex feminin; sunt ferm convinsă că nu i-ar sta rău nici în cel al masculilor, deoarece își merită locul din plin. 
[...] Ne supăram unul pe altul, ne aruncam vorbe grele, ne luam în balon și ne străduiam să dăm impresia că ne pasă de soarta celuilalt la fel cum ne-ar păsa de a unei furnici, însă, peste toate aceste mici răbufniri ale unor ego-uri bombate, răzbătea afecțiunea ce crescuse și înflorise în cel mai neprielnic mediu.
Fragmentul de mai sus l-am dedicat în totalitate Amei și lui Abel, acelor îngeri din locuri diametral diferite care, în ciuda sentimentelor pe care ar fi trebuit – în mod normal – să le aibă unul pentru celălalt, o divinitate și inimile care refuză să simtă altceva, îi aduc mereu unul lângă celălalt. Acele personaje fără de care seria Am murit, din fericire nu ar fi mai fost la fel de fermecătoare și interesantă, fără de care nu am mai fi putut să trecem peste durerile primite în volume, cu mai multă ușurință și cu un zâmbet minuscul în colțurile buzelor. S-au urât mai mult ca de obicei, dar s-au simțit atrași unul de celălalt peste ura aparentă – de fațadă – pe care o afișau în public. Într-un anumit moment ajunsesem să nu le mai suport tachinările răutăcioase, când toată lumea din jurul lor se vedea că foarte greu să abținea să nu îi dea cap în cap, trezindu-i la realitate. Dacă în celelalte volume i-am îndrăgit foarte mult, în Diabolic i-am suportat cu destul de multă dificultate. Și nu pentru că ar fi fost mai puțini fermecători, ci pentru că ajunseseră să își facă viața un calvar, doar pentru că proveneau din locuri din care ar fi fost imposibil să scoți ceva comun pentru amândoi. Amândoi refuzând să privească altfel situația sau să accepte ceea ce simțeau, în afara urii de la început. Venirea înapoi pe pământ, în viața oamenilor obișnuiți, i-a adus cu ceva schimbări pe care ar fi trebuit să le înțeleg, doar că, în privința Amei și a lui Abel, mi-a fost greu. De ce? Pentru că, obișnuită cu certurile pe care le aveau în celelalte volume, Diabolic fiind ultimul, nu a reușit decât să accentueze disperarea pe care o aveam văzând cât de distanți doreau să se comporte unul cu celălalt, fără vreo dorință adevărată de a fi așa. Ajungeam la final și ei tot încăpățânați rămâneau. Ce va ajunge să se întâmple cu ei, veți descoperi doar citind Diabolic. 
Este o mare greșeală să provoci soarta, spunându-ți că le-ai trăit pe toate și că, de aici încolo, nu te mai poate surprinde. Pentru că se poate!
Ultimul volum al seriei Am murit, din fericire s-a terminat într-un mod pe care, consider eu, că va ajunge să fie acceptat de către mulți fani ai seriei. Cu un final deschis, cu o poveste care abia la terminarea acestui volum va începe cu adevărat și cu un conținut care a reușit, de cele mai multe ori, să mă surprindă – ceea ce am aflat despre Oriana și alte câteva personaje m-a determinat să îmi schimb puțin ideile pe care mi le formasem pe parcursul celorlalte volume –, seria lui Theo Anghel nu are cum să îți rămână indiferentă. Mai ales datorită peisajelor pe care le-am citit și imaginat în acest volum. Cu siguranță că îmi va rămâne mult timp de acum încolo în cap, drept acea poveste care a deschis subiecte pe care puțini autori reușesc să le portretizeze atât de bine. Cu stilul inconfundabil, cu o atmosferă pe care nu cred că o găsești în multe cărți – fie ele românești sau nu –, ceea ce ne-a oferit autoarea pe tot parcursul călătoriei pe care, destui cititori o consideră mult prea scurtă, a reușit să îmi ofere multe sentimente, dar și nostalgie deja. Pentru că îmi pare rău că s-a terminat, și urăsc atât de mult momentele de genul acesta, încât sunt multe dăți în care amân citirea volumului final, doar pentru a ști că mai am de citit ceva, până la încheiere. Că nu s-a terminat. Doar că s-a terminat, din păcate – așa cum tot ce este frumos are un final mult prea devreme , și deja simt că s-a construit ceva în mine care mă oprește din a nu mă gândi la această poveste mult timp de acum încolo. O serie despre care, așa cum am mai spus, îmi va fi foarte dor de acum încolo, dar pe care mă bucur că am descoperit-o.

joi, 21 decembrie 2017

Top 3 cărți citite [2017]: autori români & autori străini


Dacă până acum făceam, la fiecare sfârșit de an, un top 10 al celor mai bune, al celor mai interesante cărți pe care le citisem în cele doisprezece luni, m-am gândit ca, de anul acesta să fac o mică  mare, de fapt  schimbare în această așa-zisă rutină. Un aspect pe care îl cunosc foarte bine la mine este faptul că sunt un om destul de dur cu propria persoană. Sunt momente în care îmi plac provocările atât de mult, încât ajung să le duc la extrem. Așa s-a născut ideea de a micșora topul de la zece, la trei; cu toate că și acele cărți care nu intră în acest top, dar care mi-au plăcut mult, sunt puse acolo undeva, rămânând în sufletul meu. (Și ca o mică paranteză, spre deosebire de ceilalți ani, în 2017 am reușit să citesc destule cărți care să mă dezamăgească; fie continuările anumitor serii, fie serii nou începute sau cărți stand-alone, mi-au oferit un gust destul de amar care să mă determine să renunț la jumătatea cărții sau la continuarea seriei.Iar o altă schimbare pe care am pus-o în practică, a fost să fac o împărțire a topului: în autori români și autori străini, câte un top trei pentru fiecare categorie în parte.

AUTORI ROMÂNI

Cartea de pe locul 3 
Renașterea (Ultimul avanpost, #3) de Lavinia Călina

Volumul cu numărul trei al seriei Ultimul avanpost a fost chiar prima carte pe care am citit-o în acest an. A fost un start destul de în forță – și cu noroc, spre bucuria mea –, ce mi-a dat un imbold destul de uriaș pentru a mă gândi că așa va fi și pe mai departe și cu celelalte cărți pe care le voi citi în decursul anului. Dar așa cum ați putut afla și în ceea ce am scris mai sus, nu am avut fericirea ca rugile să îmi fie îndeplinite. (Poate pentru că în anii precedenți divinitatea a fost mult prea generoasă cu mine, așa că anul acesta a luat hotărârea să nu mai fie chiar atât de drăguță.)
"Povestea ia un viraj destul de brusc – dar nu în acel mod în care să nu fie natural și normal –, atât de periculos încât te rostogolește în mormanele unor fiare răsucite în fel și fel de moduri cât mai complicate, pe un câmp nesigur, cu denivelări și pământ mocirlos, ca apoi să se oprească pe marginea unui hău de unde nu știi care dintre pasagerii de lângă tine vor supraviețuii până la final – pentru că tu vei fi deja o fantomă ce te vei ridica din acea mașină distrusă, privind de sus imaginea de la picioarele tale, în speranța că vei mai citi despre personajele preferate până ce vei ajunge la ultima pagină din ultimul volum al seriei. [...]"
Cu toate că mi-a plăcut, în totalitate, întregul volum – dacă ar fi să reiau întâmplările din primele două volume, cred că Renașterea ar fi preferatul meu –, motivul principal pentru care am luat decizia de a pune cartea pe locul trei s-a datorat finalului pe care l-a avut. Pentru că a fost surprinzător de neașteptat, pentru că mintea mea refuzase să se gândească și la acea posibilitate, așa că totul a fost cu atât mai interesant. Și am empatizat cu tot ce s-a întâmplat – în sensul că mi-a plăcut mult întorsătura pe care a luat-o povestea –, așa că aștept cu multă nerăbdare volumul patru, și ultimul, din păcate. Iar faptul că se va numi REvoluții, îmi oferă niște idei despre volum; care bineînțeles că vor ajunge să fie total eronate.

Cartea de pe locul 2 
Seria Nemuritor de O.G.Arion

Rar mi se întâmplă să citesc o serie întreagă într-un singur an, dar și mai rar se întâmplă să ajungă să îmi placă atât de mult încât să o introduc în top. Aventurile prin care a trecut Victoria Grey de-a lungul seriei Nemuritor, secretele pe care le-am descoperit pe parcursul poveștii, pierderile pe care le-am suferit – pentru că nu doar personajele au trecut prin durere, nu când te atașezi de un anume caracter –, legendele fiecărui volum, dar și întreaga magie împrăștiată, a conferit o oarecare emoție lumii creată de Oana Arion
Prin seria Nemuritor, Oana Arion ne-a dezvăluit o lume nu foarte cunoscută în literatura contemporană – cel puțin nu în cea românească. Mitologia nordică ne-a fost adusă în fața ochilor prin prisma unor personaje mistice, supranaturale, încărcate cu o istorie tumultoasă, dar cu o forță inimaginabilă de a face față tuturor obstacolelor. De îndată ce ați pășit în această poveste magică și greu de uitat, îmbrățișând atmosfera alertă, precum un leac de care aveați nevoie cu disperare, nu vă veți mai dori să reveniți la realitatea care nu vă va mai satisface cu nimic.
O să îmi fie dor de poveste, simt o melancolie pentru perioadele în care așteptam continuarea seriei – chiar dacă eram conștientă că, cu fiecare carte nou apărută, drumul se scurta până la destinație –, dar măcar știam că încă nu cunoșteam finalul. Și cred că motivul principal pentru care mi-a ajuns atât de mult seria asta la suflet, a fost faptul că nu mai citisem, până la descoperirea seriei, o poveste care să conțină mituri și legende nordice; cu vikingi sau cu anumite creaturi supranaturale pe care le-am descoperit de-a lungul seriei. Dar și atmosfera pe care a creat-o Oana m-a determinat să îmi placă atât de mult povestea pe care a creat-o. Așa cum am spus, o să îmi fie dor de seria Nemuritor, dar măcar mă pot consola cu gândul că autoarea are alte proiecte pentru viitor, povești pe care aștept curioasă să le citesc cu nerăbdare.  

Cartea de pe locul 1 
Jocul necromanților (Cronici din Voss, #2) de Șerban Andrei Mazilu

După ce am terminat de citit Anotimpul pumnalelor – primul volum al seriei Cronici din Voss –, ajunsesem la concluzia să povestea asta avea să îmi placă mult și pe mai departe. Dar de la apariția părții a doua și până la lecturarea ei, a trecut ceva timp; chit că aveam volumul în bibliotecă încă de la lansare. Și în ciuda faptului că, până să mă acomodez din nou cu lumea creată de Șerban Andrei Mazilu, au durat aproximativ o sută de pagini, ceea ce s-a întâmplat după ele – și înainte chiar –, m-a făcut să realizez că Jocul necromanților este cea mai bună carte, scrisă de un autor român, pe care am citit-o în acest an. 
„[...] Pentru că le-am considerat pe ambele ca fiind la fel de explicite, perfect scrie și cu informațiile de care aș fi avut nevoie pentru a înțelege povestea și pentru a mă determina să fiu acolo, concentrată și dornică să citesc mai departe. În schimb – așa cum probabil că au observat și vor observa toți – a fost unul mult mai sângeros, cu unele detalieri de-a dreptul macabre și care m-au obligat să îmi imaginez tot felul de tablouri până la cele mai scârboase și mai îngrozitor de privit. Dar nu mi-au încetinit cu nimic citirea, ba din contră, așa-zisul rău din mine, partea aceea malefică și care se bucură când vede sânge și moarte – oribil de crezut așa ceva –, a savurat fiecare scenă de genul. [...] Mă gândeam la faptul cum Șerban Andrei Mazilu reușise atât de bine să descrie cele imagini, la cât de clare și vii păreau, deoarece venisem pregătită – din Anotimpul pumnalelor – cu un bagaj de cunoștințe care mă învățase să nu mă aștept la nimic frumos de la această poveste. Să nu caut fluturași vii și floricele proaspete în ghiveci, sau un cer senin și un soare strălucitor, să nu scormon după declarații de dragoste și cine luate sub clar de lună sau după finaluri care să aducă numai fericire și viață lungă și fără nicio grijă. Nu! De la început vedeam nori plumburii, o atmosferă înecăcioasă de putreziciune, monștrii la tot pasul, sânge, pistoale, morți, piele, oase și altele de genul. Și mi-a convenit!”
Modul cum autorul a modelat lumea din Arhipelagul Voss, personajele atât de complex create, creaturile de-a dreptul grotești, dar și atmosfera de continuă tensiune și teroare, au format un volum cu totul deosebit și care poate concura – cu mare ușurință – cu scrierile fantastice din afară. Și așa cum am spus și în recenzie, încă aștept ca un regizor să descopere această serie și să creeze un film din această poveste. Pentru că sunt sigură că ar fi ieșit un film de-a dreptul magnific! 

AUTORI STRĂINI

Cartea de pe locul 3 
Și mă întunec (Saga Câștigătorului, #1) de Kiersten White


Nu mai știu exact când a apărut volumul, dar tind să cred că a fost pe la începutul anului, poate februarie sau martie, dar așa cum am spus, nu mă pot baza pe memoria mea. Cert este că am primit-o în perioada în care făceam colaborarea cu editura Corint – ce a fost încheiată din simplul motiv că nu îmi mai permite timpul să citesc oricând, așa că mă simțeam puțin constrânsă –, iar decizia pe care am luat-o de a-i da o șansă cărții s-a datorat faptului că povestea avea în spate anumite influențe și legende românești; înflorite pe alocuri de către autoare.
„Ceea ce am găsit în acest volum a fost totul și cu totul diferit față de toate cărțile pe care le-am citit, în privința genului Young Adult – dacă această serie poate fi încadrată aici. Și nu o spun, umflând noutatea doar pentru că Kiersten White a scris despre o parte a țării în care m-am născut și trăiesc. Nu. Putea să se petreacă aici și să fie de la plictisitoare în jos, dar spre norocul nostru, nu a fost deloc să fie așa.”
Și mă întunec a fost categoric romanul care m-a făcut să citesc despre Imperiul Otoman cu mai multă plăcere – am urât lecția asta la istorie, pardon mie! –, și cu toate că în volum nu a fost în totalitate adevărat ceea ce s-a petrecut în trecut, am privit cu ochi puțini diferiți față de cum o făceam la timpul în care profesoara de istorie ne vorbea despre Imperiul Otoman. Pentru că modul de a povesti al lui Kiersten White, felul cum a închegat povestea, cum a încâlcit ițele dintre personaje și întâmplări, a dat un oarecare farmec întregii situații. Și oricât de mult m-am gândit că poate nu ar fi trebuit să pun Și mă întunec pe locul trei – poate că povestea nu a fost chiar atât de bună –, mie mi-a transmis anumite senzații și m-a ținut captivă în tot ce s-a întâmplat, încât am putut cu greu să mă opresc din a o citi, atunci când situația mi-o cerea.

Cartea de pe locul 2 
Aleasa dragonului de Naomi Novik


Mi-am promis că – după ce am descoperit seria Temeraire și am citit aproape jumătate din ea –, nu voi rata nicio carte pe care Naomi Novik a scris-o sau pe care o va scrie în viitor. Și până acum pot spune că m-am ținut de cuvânt cu brio, fiind un fan care se respectă și care este atent la ce a mai publicat unul dintre autorii lui preferați.

Am citit Aleasa dragonului – la fel ca și cartea de mai jos – într-o perioadă în care luasem hotărârea de a nu mai deține acest blog, a renunța cu totul la a mai scrie recenzii. Dar acest subiect este deja unul ce ține de domeniul trecutului, după cum puteți vedea și citi sunt aici, așa că nu mai are rost să insist asupra lui. Aleasa dragonului a fost o carte care mi-a dat siguranța – încă de la primele pagini – că o să îmi placă foarte mult și că o să rămân sub o vrajă după terminarea ea. Și așa a fost. Faptul că Naomi Novik a reușit – și de această dată să creeze o poveste de-a dreptul magnifică, plină de imagini uimitoare și cu o imaginație pe care cu greu reușesc să o explic și să țin pasul cu ea –, este un aspect ce deja îl cunoșteam din seria Temeraire; pe care o recomand, dacă încă nu v-ați dat seama. Stilul poetic al autoarei, povestea desenată în jurul personajelor desprinse din basme – dacă vă place Frumoasa și Bestia, cu siguranță că o să simțiți o atracție atunci când veți citi Aleasa dragonului –, cu întâmplări și creaturi fantastice; totul a fost perfect pentru un cititor care a parcurs cartea aproape pe nerăsuflate. Categoric și fără doar și poate locul ei este în acest top!

Cartea de pe locul 1 
Cu ultima suflare de Paul Kalanithi


Am știut din momentul în care citeam Cu ultima suflare că avea să fie cea mai bună carte pe care urma să o citesc în anul acesta. Și nu am greșit când am gândit astfel. Iar de atunci să fi trecut câteva luni bune, iar eu – din câte se poate observa foarte bine – am rămas la aceeași părere. Și nu este cea mai bună carte scrisă de vreun autor străin, ci este cea mai bună din toate pe care le-am citit. 

Probabil, dacă aș fi citit Cu ultima suflare în perioada de dinainte să iau acea hotărâre – ce acum a ajuns să fie temporară – de a renunța la blog, nu știu cum aș fi reușit să îi scriu o recenzie. Sunt convinsă că ar fi durat nu zile, ci săptămâni până să reușesc să îmi formez o părere cât de cât pe înțelesul cititorilor, deoarece țin minte că am fost atât de răvășită de povestea lui Paul Kalanithi, încât nu am mai fost în stare să citesc ceva, fără a-mi pierde imediat din concentrare. Iar cei care au citit Cu ultima suflare, sunt sigură că empatizează cu sentimentele pe care le-am avut atunci și știu sigur la ce m-am referit. La câtă durere am simțit pentru acel om care a plecat mult prea repede de pe acest pământ, care nu a fost lăsat să își continue viața, când mai avea atâtea și atâtea de făcut. Nici acum, după atâtea luni, dacă m-ar pune cineva să vorbesc despre această carte – să o fac fără să scriu, ci să vorbesc pur și simplu – nu aș fi în stare să spun mai mult de două sau trei cuvinte. 

Și sunt convinsă de acest lucru deoarece am trecut printr-o astfel de experiență luni, când am fost la ultima întâlnire de pe acest an, cu cititorii Nemira. Am fost întrebați care a fost cea mai bună carte pe care am citit-o în 2017 de la editură, și când s-a ajuns la mine, nu am reușit să vorbesc foarte multe despre Cu ultima suflare, deoarece cuvintele refuzau să îmi iasă din gură. Sau mai degrabă nu găseam niciunul care să descrie cât mai aproape de sentimentele pe care le-am simțit în timpul lecturării. Și ceilalți prezenți au precizat faptul că a fost o carte greu de digerat și care i-a afectat – ca să o spun așa – și pe ei, dar văzându-i cât de multe spuneau de cărțile pe care le citiseră ei, mă simțeam puțin prost. Dar apoi mi-am dat seama că ceea ce ne-a povestit Paul Kalanithi  în care nu a fost nicidecum ceva de ficțiune, ci era lumea lui, ceva cu totul real, crud și nedrept. O bibliografie pe care nu știu dacă o pot recomanda, dar cu siguranță că îndemn ca cititorii – sau chiar și cei care nu citesc, în general – să o parcurgă. Pentru că sunt convinsă că vor avea ceva de învățat din Cu ultima suflare. Eu am învățat.

sâmbătă, 16 decembrie 2017

„Legea bărbaților” (Regii blestemați, #4) de Maurice Druon

DESCRIEREA: Ludovic al X-lea tocmai a murit, otrăvit de Mahaut d'Artois. Planul ei este simplu: să-i pregătească drumul spre tron ginerelui său Filip. Dar mai are de depășit un obstacol, copilul nenăscut al reginei Clémence. Confruntat cu o țară cuprinsă de revolte și cu nobili nesupuși, cu un conclav de cardinali care amână la nesfârșit alegerea unui papă și cu încă pretendenți la rolul de regent, Filip trebuie să folosească toate mijloacele necesare pentru a salva Franța de la anarhie. Totuși, cât de departe va fi dispus să meargă pentru a deveni rege?

RECENZIA: Inițial, mi-am dorit să citesc seria Regii blestemați fără a scrie recenzii volumelor, deoarece simțeam că o să fie o poveste mult prea complexă, pe care nu aveam să o înțeleg în totalitate – plus că ținea și de istorie, așa că îmi era puțin teamă să nu comit erori, astfel făcându-mă de rușine –, dar apoi m-am gândit la cărțile Philippei Gregory, la faptul că în privința acestora am reușit să scriu lucruri pe care le-am considerat ca fiind de bun-simț. Așa că, până să îmi dau seama că îmi doresc să scriu și despre Regii blestemați, am ajuns să citesc primele trei volume, din seria de șapte, ca apoi să fiu nevoită să le recitesc pentru a crea o continuitate recenziilor și poveștii din spatele seriei. Așa că uitați-mă astăzi aici, de la un an și jumătate de la lecturarea volumului trei Otrăvurile coroanei –, în care marele eveniment ce s-a desfășurat în acel volum, fiind moartea primului fiu al lui Filip cel Frumos, Ludovic al X-lea Arțăgosul, pe care nu l-am plăcut absolut deloc. 

Țin minte că am avut o oarecare satisfacție în momentul în care am ajuns la partea în care aflasem de faptul că Ludovic al X-lea murise, deoarece, așa cum am precizat și în recenzia volumului trecut, nu doar că nu l-am considerat nicio secundă ca fiind rege, ci nu cred că a îndeplinit nicio caracteristică tipică unui monarh. Scriu astăzi, în ziua în care Majestatea Sa Regele Mihai I este dus la Curtea de Argeș, neputând să mă abțin să nu fac o mică comparație între cei doi. (Da, sunt conștientă câte secole îi desparte pe cei doi monarhi, dar, până la urmă, amândoi au avut ceva în comun: au fost regi.) Ludovic al X-lea nu a deținut nici măcar una dintre calitățile regelui Mihai! Arțăgosul nu a fost iubitor de țară, nu a fost preocupat de bunăstarea supușilor lui, nu a fost modest, nu a fost blând, nu a avut acea inteligență pe care a avut-o Majestatea Sa. Mai pe scurt: Ludovic al X-lea nu a fost demn să fie rege. Iar faptul că l-am dat pe Regele Mihai drept exemplu a fost pentru că, în primul rând, am urmărit toată ziua – și încă o mai fac – procesiunea înmormântării Majestății Sale, și am simțit atâta emoție și am vărsat atâtea lacrimi, deoarece îmi părea atât de rău pentru modul cum fusese tratat în trecut, pentru lipsa de recunoștință și de respect pe care o primise, și îmi ceream în gând iertare pentru exilul pe care îl îndurase. Și am simțit aceste lucruri cu toate că nu am trăit în perioada în care a condus România, ci doar din vorbele istoricilor și ale altor oameni, pe care le-am auzit și citit în zilele trecute. Iar eu cred că asta înseamnă să fii un rege bun: să rămâi în memoria generațiilor viitoare, să te lupți pentru țară, nu pentru interesele proprii. Majestatea Voastră, vă mulțumim pentru tot ce ați făcut!

Când am început să citesc Legea bărbaților, am avut un anume entuziasm, deoarece știam cine avea să urce pe tronul Franței, cel de-al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, Filip de Poitiers, cel pe care l-am considerat ca fiind cel mai potrivit pentru a fi rege. Și îmi mențin și acum, după lecturarea acestui volum, cu toate că au fost unele momente în care nu prea am rezonat atât de bine cu deciziile și cu reacțiile pe care le lua și le avea acesta. Poate că reușita pe care a avut-o, văzându-se pe tronul Franței – după câteva obstacole pe care le-a trecut cu brio –, i-a întunecat puțin judecata, sau a devenit oarecum îngâmfat; cu toate că nu consider că este un cuvânt tocmai potrivit pentru a descrie modul cum l-am observat. Dar ideea este că mi-a dat impresia unui bărbat ușor schimbător poate, sau mai degrabă cu mai multe fațete care nu au fost dezvăluite în celelalte volume. Sau poate doar a prin mai mult curaj, văzându-și dorința îndeplinită. Și cu toate acestea, mi-a plăcut foarte mult modul cum îi juca pe unii pe degete pentru a-l accepta ca rege sau măcar ca regent, până la nașterea copilului – ce se aștepta a fi băiat, bineînțeles – a fostului rege, Ludovic al X-lea. Avea un fel de a-i juca pe degete, nespus de inteligent și de viclean, fiind mereu pregătit să ofere câte o replică pentru a le închide gura multora. Iar ceea ce a fost maxim, din acest punct de vedere, s-a întâmplat la încoronarea lui, când a avut o conversație cu fratele său mai mic, Carol de la Marche. În privința aceasta nu pot spune decât că a fost foarte surprinzător și interesant!

Ceea ce s-a întâmplat pe parcursul volumului, pentru mine a însemnat mai mult ca o joacă între niște copii încăpățânați. După moartea lui Ludovic al X-lea, până la nașterea fiului acestuia de către regina Clémence – cu toate că nu avea să se știe de dinainte ce avea să fie –, cum Franța nu avea un rege, trebuia să fie un regent care să asigure conducerea țării, până la nașterea prințului, cel puțin. Aici au existat niște conflicte deoarece la mijloc se aflau trei persoane: Filip de Poitiers – al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, și implicit următorul la tron dacă regina Clémence avea să nască o fată –, Carol de Valois – fratele lui Filip cel Frumos, deci și el un pretendent la tron –, dar și Carol de la Marche, fratele mai mic al lui Filip de Poitiers. Un obstacol pe care cel ce avea să ajungă regent și mai târziu rege al Franței, l-a depășit cu brio și inteligență, așa cum am menționat și mai sus. 
Astfel, la această adunare din 16 iulie 1316 erau reunite cele trei ramuri capețiene care aveau să mai domnească în Franța încă cinci veacuri. Cele trei dinastii puteau să își contemple în acea zi sfârșitul sau începutul: aceea a Capețienilor direcți, care avea să se stingă curând cu Filip de Poitiers și Carol de la Marche; aceea a ramurii Valois, care, odată cu fiul lui Carol, avea să continue cu treisprezece domnii; și, în sfârșit, aceea a Bourbonilor, care avea să apară pe tron abia după dispariția dinastiei de Valois, când va trebuie din nou să se caute printre urmașii Sfântului Ludovic pentru desemnarea unui rege. [...] 
Dacă în volumul anterior – și poate că și în celelalte două – am tot povestit că relația dintre Mahaut d'Artois – soacra lui Filip de Poitiers – și Robert d'Artois, nepotul acesteia, a fost una absolut comică, certurile dintre cei doi amuzându-mă și făcând deliciul poveștii, în Otrăvurile coroanei, nu știu cum s-a întâmplat, dar am ajuns să nu îi mai suport. Dacă Mahaut îmi devenise foarte antipatică, neputând să-i mai suport anumite cerințe de-a dreptul aberante pe care i le cerea ginerelui ei, parcă pe Robert d'Artois l-am redescoperit mult mai prost față de celelalte volume. Recunosc, amândoi dețin o viclenie absolut greu de ignorat, iar acea scenă în care Robert se aruncă în lanul de greu, poate că a fost oarecum înțeleasă de unii – chiar și de mine într-o oarecare măsură –, dar nu am putut să îmi scot din cap imaginea pe care mi-o formam, cu cât avansam mai mult în citirea acelui moment. L-am considerat, în mare parte, ca fiind un act penibil, pe care numai un copil ar fi în stare să în facă. Și ca să nu fiu în totalitate rea cu aceste două personaje, pot afirma că nu ele au fost cele care m-au scos cel mai mult din sărite, ci contesa de Bouville, o femeie acră, șireată, doar că într-un mod îngrozitor, fără scrupule și deosebit de enervantă. Iar aceea ce a făcut – împreună cu soțul ei, contele de Bouville, pe care oricum l-am considerat și îl consider un influențabil și fără coloană vertebrală –, m-a determinat să ajung să o urăsc atât de mult, încât sper ca acel personaj să ajungă să nu se mai țină de cuvânt, ci să o dea în vileag. Pentru că modul cum a acționat, ideile de-a dreptul înjositoare pe care le-a luat, au coborât-o cu mult în ochii mei; cu toate că niciodată nu mi-a plăcut de ea. Rar spun asta unui personaj, dar sper să moară cât mai repede.
 De altfel, ar fi o nebunie să lași o fată să urce pe tron! Vă veți închipui o femeie sau o fetișcană în fruntea oștilor, beteagă în fiece lună și însărcinată în fiece an? Și cum ar putea ține piept vasalilor, când nu reușește să-și înfrâneze poftele firii? Nu, eu unul nu îmi pot închipui așa ceva, iar de se va întâmpla astfel, îmi depun pe loc sabia. Domnilor, vă spun că Franța este un regat prea nobil ca să ajungă, ca o furcă de tors, oe mâinile unei femei. Crinii nu torc!
Fragmentul de mai sus a fost spus de un personaj al cărui nume nu îl mai cunosc, dar care se referea la fiica lui Ludovic al X-lea, pe care ar fi avut-o cu fosta regină a acestuia, Margareta de Burgundia. Umbla un zvon cum că fata nu ar fi copilul lui, ci al celui care i-a și adus moartea fostei lui soții. Și cu toate acestea, nu puțini au fost cei care s-au întrebat ce s-ar întâmpla dacă fata, Ioana, ar fi cu adevărat al lui. Ar fi avut vreo șansă la tron? Și de acolo au început tot felul de discuții în contradictoriu cu șansa acesteia de a ajunge regină; discuții pe care, la fel ca fragmentul de mai sus, le-am găsit doar ca fiind aberante. Dar când în secolele trecute femeile aveau drepturi aproape de zero, bărbații considerându-le niște ființe capabile doar de a naște copii, de a avea grijă de ei și de a sta numai în fața focului, era înjositor ca una de teapa lor să ajungă să îi conducă pe ei. Dar tot nu am puțin să mă consider puțin atacată, din simplul fapt că sunt femeie și îmi imaginez cât de limitate au fost acestea în acele perioade ale istoriei, unele categoric fiind mai inteligente față de mulți bărbați cu care erau înconjurate. Așa cum se întâmplă și acum în unele state ale lumii.

A fost un volum bun, și cu toate că nu l-am considerat mai sus decât celelalte trei, am aflat multe informații pe care voi ști să le folosesc mult mai bine în celelalte volume ale seriei. Și având în vedere cum s-a încheiat Legea bărbaților, sunt nespus de curioasă să descopăr cum o să se descurce Filip de Poitiers – de acum înainte regele Filip al V-lea –, cum își va conduce regatul și ce va lăsa în urmă, după anii săi de domnie. Dar voi afla aceste lucruri abia peste câteva luni – probabil –, deoarece vreau să mai las ceva timp între volumul de față și următorul, Lupoaica Franței.

duminică, 10 decembrie 2017

„Jocul necromanților” (Cronici din Voss, #2) de Șerban Andrei Mazilu

DESCRIEREA: După cădere, Imperiul se confruntă și cu mai multe forțe oculte hotărâte să distrugă definitiv echilibrul dintre Bine și Rău. Până și zeul Moarte se simte neputincios în fața haosului ce pare că vrea să consume sufletele tuturor muritorilor. Dar Thanos are propriile lui arme: Ordinul Corbilor compus din cinci asasini ce au un singur scop – menținerea balanței Creației cu orice preț. Întotdeauna există un rău mai mare, iar vechi dușmani pot deveni prieteni atunci când se confruntă cu Întunericul absolut. Pumnalele taie în carne vie, jocuri politice se fac și se desfac, mistere vechi sunt scoase la iveală și noi eroi își fac apariția. Personaje memorabile, o cursă pe viață și pe moarte, o poveste de dragoste cum puține mai sunt și un univers fantastic de o profunzime tulburătoare. 

RECENZIA: Așa cum mi s-a întâmplat și în cazul primului volum, Anotimpul pumnalelor, nici Jocul necromanților nu a scăpat de dificultatea pe care am avut-o în timp ce îi scriam – scriu, de fapt – recenzia. M-am confruntat cu aceeași greutate deoarece, cu toate că mi-a plăcut foarte mult continuarea, când vine vorba să îmi spun părerea, efectiv cuvintele nu stau la coadă, pentru a fi scrise. Sunt total pe dinafară, privesc într-un punct fix și nu știu cum să încep sau despre ce ar trebui să vorbesc în recenzie. Pentru că aceste două cărți au fost de o complexitate – care nu pot spune că îngreunează citirea – destul de mare, pentru a ajunge să-mi complice tot ce aș fi avut în cap.  Inițial – ca să fiu sinceră până la capăt – ajunsesem la concluzia că în loc să scriu o recenzie în care, probabil aș fi discutat numai prostii, să nu o mai fac deloc. Dar apoi m-am gândit că am reușit să o postez pe cea de la Anotimpul pumnalelor – unde m-am confruntat cu aceleași greutăți –, că m-am încăpățânat și am scris ceva despre volum, plus că mi-ar fi părut și rău pentru faptul că noi, cititorii, am obligat – oarecum – scriitorul la a mai crea și un volum doi, încât nu m-aș fi simțit împăcată cu decizia. Mai ales că ceva am în cap despre ce să vorbesc, numai că nu îmi doresc să le fi înțeles total greșit; deoarece genul acesta de carte încă este nou pentru mine, așa că pot pica ușor în penibil. Și știu că nu ar trebui să fiu atât de dură cu percepția mea, cu faptul că sunt la început, dar efectiv nu am cum să îmi scot din cap și această opțiune. Și cu toate astea îmi asum recenzia, toate prostiile pe care, să zicem, le voi menționa, așa că să nu o mai lungesc degeaba. 

În sufletul meu, simt că ar fi trebuit să îmi fie puțin rușine pentru simplul fapt că am așteptat atât de entuziasmată Jocul necromanților, și nu am făcut nimic, deoarece de când a apărut, și până în ziua de azi, a trecut un an de zile. Nu încerc să-mi găsesc vreo scuză, dar pot să dau vina pe faptul că mi-am găsit mereu o perioadă proastă în care să încep cartea, pentru că – din perspectiva mea – seria asta nu poate fi citită oricând. Cel puțin eu am nevoie de timp la dispoziție, liniște și deloc distragere, deoarece, așa cum am spus mai la început, nu este o poveste ușor de citit. Are tot felul de elemente, o sumedenie de personaje, o lume de o complexitate destul de mare, încât dacă ajungi să te oprești din citit dintr-un anumit motiv, pierzi firul și te încurci în detalii. Nu sunt sigură că și ceilalți cititori sunt de acord cu mine, dar eu prin asta am trecut în momentele în care mi-am ales prost perioada în care să spun: acum e timpul să mă apuc de cartea asta! Și nu o fac ca un reproș adus stilului de scriere al lui Șerban Andrei Mazilu, deoarece, categoric, nu este unul. Sunt multe cărți complexe – iar eu una prefer o poveste de o complexitate peste medie, față de una care să nu îmi pună mintea la contribuție – care au în spate o lume de-a dreptul ieșită din tipare, extraordinar de interesantă și care te prinde de la prima și până la ultima pagină. Și Jocul necromanților – și implicit seria Cronici din Voss – este una care intră în această categorie. Doar că este un sfat pe care îl dau, cu prietenie, oricărui cititor care dorește să citească aceste două volume, dar și celelalte cărți din serie; și sper să fie mai multe, dar despre acest aspect voi discuta, mai pe larg, puțin mai târziu. 

Faptul că după ce am citit aproximativ o sută de pagini din volum, m-am oprit și m-am dus să „consult” câteva recenzii de pe Goodreads, s-a datorat numai faptului că, fiind vorba de un volum doi, mă așteptam să se continuie de unde s-a terminat. Dar nu, Jocul necromanților a pornit la drum cu alte personaje – care se vor întâlni și cu cele vechi –, ceea ce mi-a fost ușor incomod. Așa că am luat hotărârea – ceea ce fac foarte rar – de a citi câteva recenzii pentru a vedea dacă am fost singura care a întâmpinat această dificultate. Și se pare că nu. Dar vă garantez că după cele aproximativ o sută de pagini, totul va deveni mult mai limpede, deoarece ajungi să te înveți cu personajele noi și să te reîntâlnești cu majoritatea din Anotimpul pumnalelor. Dar nu pot să nu menționez și faptul că – așa cum a spus Ghanda în recenzia de pe Goodreads – Jocul necromanților poate fi și un volum de sine stătător, putând a fi citit fără a-l lectura, neapărat, și pe primul. Pentru că este o poveste care are cap și coadă. Dacă în Anotimpul pumnalelor s-au întâmplat niște lucruri care, până la final și-au găsit oarecum rezolvarea, în cartea a doua există o altă poveste, doar că una în care ni se explică mai în detaliu anumite aspecte, cum ar fi crearea lumii din Cronici, anumite legende care – dacă îmi aduc bine aminte – în Anotimp nu au fost menționate. Ceea ce a fost un aspect bine-venit, pe care l-am primit cu brațele deschise!

Și cam aici se încheie orice comparație aș fi avut-o de făcut între Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților – cu toate că nu prea cred că a fost, neapărat, una –, și înainte de a intra în miezul poveștii, aș dori să spun că nu am considerat că volumul doi ar fi fost mai bun decât primul. Pentru că le-am considerat pe ambele ca fiind la fel de explicite, perfect scrie și cu informațiile de care aș fi avut nevoie pentru a înțelege povestea și pentru a mă determina să fiu acolo, concentrată și dornică să citesc mai departe. În schimb – așa cum probabil că au observat și vor observa toți – a fost unul mult mai sângeros, cu unele detalieri de-a dreptul macabre și care m-au obligat să îmi imaginez tot felul de tablouri până la cele mai scârboase și mai îngrozitor de privit. Dar nu mi-au încetinit cu nimic citirea, ba din contră, așa-zisul rău din mine, partea aceea malefică și care se bucură când vede sânge și moarte – oribil de crezut așa ceva –, a savurat fiecare scenă de genul. (Doamne, monstrul ăla de pe malul mării – sau unde se aflaseră atunci personajele – a fost picătura care a umplut paharul! O scenă mai macabră ca aia nu cred că am mai citit în vreo carte! Felicitările mele!) Chiar și cele în care moartea a survenit anumitor personaje care mi-au plăcut, deoarece ajunsesem să analizez altfel acele momente care, în mod normal mi-ar fi provocat repulsie și o tristețe îngrozitoare. Mă gândeam la faptul cum Șerban Andrei Mazilu reușise atât de bine să descrie cele imagini, la cât de clare și vii păreau, deoarece venisem pregătită – din Anotimpul pumnalelor – cu un bagaj de cunoștințe care mă învățase să nu mă aștept la nimic frumos de la această poveste. Să nu caut fluturași vii și floricele proaspete în ghiveci, sau un cer senin și un soare strălucitor, să nu scormon după declarații de dragoste și cine luate sub clar de lună sau după finaluri care să aducă numai fericire și viață lungă și fără nicio grijă. Nu! De la început vedeam nori plumburii, o atmosferă înecăcioasă de putreziciune, monștrii la tot pasul, sânge, pistoale, morți, piele, oase și altele de genul. Și mi-a convenit!
[...] Ne naștem, creștem și murim. Unii, între timp, trăiesc. Alții viețuiesc și supraviețuiesc... Cei din urmă, de obicei, sunt obsedați de treburile lor mărunte, de slujbele lor meschine, de detalii atât de neimportante, încât mă îngrețoșează de-a dreptul, zise el rotind o cheie în proteza de metal. În marele plan al Cosmosului, preocupările lor sunt penibile, iar ei sunt dezgustători prin faptul că se complac într-o ignoranță de-a dreptul absurdă; tot ce trebuie să știm, să învățăm, există în jurul nostru, în natură, și ne așteaptă doar să deschidem ochii și să vedem. Spune-mi, domnișoară Dawson: când a fost ultima oară când ți-ai amintit să privești cerul? Sau când ai reconștientizat că, în viața ta atât de complicată și agitată, există măcar un om pe care îl iubești și care, prin acea iubire, te definește ca individ? 
Corupția și lupta de putere nu a dispărut în Jocul necromanților, doar că aici am găsit-o la un cu totul alt nivel, deoarece m-am confruntat cu alte personaje și cu o bătălie trecută mai departe de normal. Faptul că scriitorul ne-a introdus și mai departe de lumea Arhipelagului Voss, prezentându-ne o lume peste conducerea de acolo, a fost ca un bonus pentru mine. Deoarece nu mă așteptam. Minciunile, trădările și secretele au adus cu ele – fiecare în parte – numai moarte și distrugeri, schimbări de planuri și o atmosferă mult mai tensionată. Nu pot să uit scena în care anumite personaje luaseră decizia de a face un lucru cu scopul de a obține ceva, ca apoi să își dea seama că au făcut-o degeaba, consecința fiind că muriseră oameni; sau mai bine spus un anume personaj pe care, dacă la începutul volumului chiar ajunsese să îmi placă de el, cu cât acea clipă venea, cu atât îl urma mai mult. Și parcă nu înțeleg foarte bine de ce, deoarece, dacă ar fi să dau timpul înapoi și să pun unele lângă altele deciziile pe care le-a luat și ceea ce făcuse pe parcursul părților în care apare, nu prea am un motiv concret de a-l urî. Dar să zicem că autorul l-a creat atât de bine încât dintr-un simplu foc mi-a schimbat la o sută optzeci de grade părerea despre el.

Nu voi discuta despre celelalte personaje deoarece simt că dacă aș face-o – așa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri în recenziile pe care le scriu – aș oferi spoilere involuntar. Tind să scriu mult și din punctul în care spun că sunt, ajung să depășesc limita și subiectul pe care mi l-am propus să îl aduc în discuție. (Pe scurt. Mi-a plăcut foarte, foarte mult de Yvette și Taft. Și aprob ceea ce i-a spus Taft lui Yvette atunci, pe balcon.) Dar singurul lucru pe care îl voi menționa o să fie faptul că mă bucur atât de mult pentru că Aendo, Jessah (Loup) și York s-au reîntâlnit, cu toate că m-am așteptat, într-un fel, să o facă. Dar tot mă bucur, deoarece momentul acela în care s-au reunit a fost atât de perfect și de când apar, când apar, când apar! Fac un trio pe care o să îl citesc mereu cu plăcere și cred că dispariția unui dintre ei ar scădea considerabil – în ochii mei – personajele. Pentru că scenele în care York era singur, fără cei doi, cu toate că au fost foarte bune, pentru mine s-a simțit lipsa lor. Trei corbi care trebuie să rămână împreună!

Simt că nu am spus destule pentru a vă comunica că am ajuns la final cu recenzia, dar cu toate că aș mai avea lucruri de scris despre volum, în mintea mea sunt doar niște frânturi, imagini puțin încețoșate. Și mă enervează deoarece am terminat ieri de citit Jocul necromanților, așa că nu mi se parte normal să uit din detalii, dar cred că ele în sine sunt vinovate pentru așa-zisa mea amnezie. Am multe imagini care îmi apar în fața ochilor și care se bat cap la cap, precum piesele greșite ale unui puzzle, nereușind să formeze un tablou clar. Dar dacă nu v-ați dat seama de faptul că mi-a plăcut extraordinar de mult Jocul necromanților, da, mi-a plăcut. A fost o carte pe care aproape că am devorat-o efectiv; m-am culcat târziu și m-am trezit mai devreme ca să pot să o termin de citit în liniște, fără a fi deranjată de zgomotele din jur. Și credeți-mă, când este weekend și nu sunt nevoită să mă trezesc foarte de dimineață din anumite motive, nu o fac pentru o carte! Dar pentru Joc am făcut-o, așa cum o să o fac și pentru alte cărți care îmi vor trezi aceleași sentimente pe care l-am avut pentru acest volum. Iar de continuare, nu voi ruga autorul să o scrie, deoarece știu deja că va exista una. Doar că sper să fie publicată cât mai repede.  

duminică, 3 decembrie 2017

„Pasărea furtunii” (Războiul celor Două Roze, #1) de Conn Iggulden

DESCRIEREA: În 1437, la ani buni după domnia bravului Henric al V-lea, urcă pe tron fiul său, Henric al VI-lea, renumit pentru blândețea lui. Sănătatea șubredă îl face un monarh slab, care nu poate conduce decât cu ajutorul apropiaților. Există însă destui ca ducele de York, convinși că Anglia trebuie guvernată cu mână de fier pentru a supraviețui. Teritoriile ei din Franța sunt amenințate și umbla vorba că se pune la cale o răzmeriță. Se răspândesc temerile că Anglia nu va rezista, cu atât mai mult cu cât Henric al VI-lea vrea să o ia de soție pe Margareta de Anjou. Se adună nori negri. Cine sau ce poate salva regatul înainte să fie prea târziu?

RECENZIA: Motivul principal, și cel mai solid, pentru care mi-am dorit foarte mult să citesc Pasărea furtunii s-a datorat  pentru cei care ați descoperit blogul mai târziu și nu știți  faptului că sunt un mare fan al Războiului celor Două Roze, a Casei Lancaster și a Casei York, dar și a tuturor aspectelor și întâmplărilor care au urmat după această luptă crâncenă și sângeroasă ce s-a dat între trandafirul roșu și cel alb. Iar această pasiune mi-a fost însuflețită de către Philippa Gregory, după ce alesesem – la întâmplare și fără vreo intenție anume –, la bibliotecă, Regina albă, un volum în care se găsește, în prim-plan regina Elisabeth, soția regelui Edward al IV-lea, din Casa de York. Îmi plăcuse atât de mult relația și toată atracția care existase între cei doi monarhi, dar și toată acea atmosferă existentă în carte încât – după ce am aflat că Regina albă făcea parte dintr-o serie – mi-am dorit să citesc cât mai multe despre Războiul celor Două Roze. Așa că am culminat cu alte trei cărți din seria „The Cousins War” – recenziile cărora le puteți citi pe blog –, ultimul volum încă așteptând la mine în bibliotecă. Prin urmare, după ce mi-am dat seama că devenisem ușor dependentă de această parte a istoriei Angliei, mi-am dorit să citesc cât mai multe despre cei doi trandafiri războinici. Și așa am ajuns să descopăr seria lui Conn Iggulden

Ce mi-a plăcut foarte mult la acest volum – comparativ cu cele ale Philippei Gregory – a fost faptul că am aflat mai multe lucruri de dinainte ca Henric al VI-lea să urce pe tron. Ni s-a explicat puțin și istoria celorlalți regi de dinainte de el, faptul că tatăl lui Henric era total diferit față de acesta, dar și că am citit povești și din perspectiva altor personaje. Că nu s-a concentrat totul pe familia regală sau pe anumiți aristocrați. Am citit despre oameni simpli care au avut de suferit după armistițiul pe care l-a făcut Anglia cu Franța, pe faptul că cea dintâi a cedat Anjou și Maine Franței, pentru o pace de douăzeci de ani dar și pentru ca Margareta de Anjou să se căsătorească cu Henric al VI-lea. Faptul că cele două regiuni fuseseră luată de către Anglia după un război, deveniseră ocupate de către englezi, dar după ce armistițiul ajunsese să fie pus în aplicare, reintrând sub dominație franceză, aceștia erau nevoiți să își părăsească locuințele. Iar acel lucru era foarte greu, mai ales când își construiseră și investiseră foarte mulți ani și bani pentru a-și forma acolo un trai decent. Plus că nimeni nu-i anunțase de dinainte, ci doar se treziseră cu faptul că erau nevoiți să plece. De acolo iscându-se un adevărat scandal, o răzmeriță care a ținut tot volumul, alimentat uneori și de ajutorul altora mai influenți în lumea nobiliară a Angliei. 

Iar un alt aspect pe care l-am apreciat și pe care l-am absorbit de-a lungul întregii cărți a fost prezența lui Richard de York, tatăl regelui Edward al IV-lea, menționat mai la începutul recenziei. Cum în Regina albă – și tot o să aduc mențiuni, în timpul postării, asupra cărților Philippei Gregory – sau în celelalte volume ale seriei nu prea l-am citit pe Richard de York, din câte îmi aduc aminte, în Pasărea furtunii am avut parte de o surpriză la care, sincer, tânjisem de mult. Marele războinic care ridicase Casa de York la gradul de familie regală – cu toate că, dacă ar fi să privim la arborele genealogic al celor din neamul lui, faptul că a tânjit la tron nu a fost doar o dorință – era acolo. Arogantul care considera că totul i se cuvenea, șiretenia pe care o afișa uneori, seriozitatea și puterea pe care o exercita, dar și alte aspecte ce țineau de personalitatea lui atât de fascinantă, m-au încântat nespus de mult. Richard de York nu a fost numai o amintire, o plăsmuire a unor personaje, ci a fost unul în carne și oase. Un om cu influență, dar și un pion nespus de vital în poveste, fără de care Pasărea furtunii ar fi fost mult prea simplă. (Sunt complet sigură că nu mi-ar fi plăcut la fel de mult, cu toate că nici acum, cu el prezent, nu am rezonat în totalitate cu volumul.

Poate că l-am adus prea mult în centrul atenției pe Richard de York, dar încă mai am ceva de menționat legat de acesta, împreună cu Cecily Neville, soția pe care a avut-o și care i-a dăruit niște copii ce au reușit să schimbe anii în care au trăit. În Pasărea furtunii a existat, undeva, o conversație între Richard și Cecily, o conversație care – sincer, vă spun! – m-a înfiorat puțin și care m-a determinat să mă opresc din citit pentru a rumega tot ceea ce au spus. Era ca și cum ar fi făcut o referire la viitor, la unul care s-a potrivit, în mare parte, cu ce citisem în seria Philippei Gregory. Nu știu cum de s-a întâmplat, dar aceea a fost scânteia care m-a obligat, într-un fel, să realizez ce cuplu puternic au format Richard de York și Cecily Neville, dar și cât de mult ajunsese să îmi placă de ei. (Cred că dacă s-ar scrie o carte în care să fie vorba numai despre cei doi soți, cu siguranță că aș cumpăra-o fără să stau să mă gândesc de două ori!) Nu voi relata întreaga conversație care s-a desfășurat între aceștia, în schimb voi scrie replica lui Cecily, cea care a fost, după părerea mea, cea care a luat decizia de a-mi demonstra ceea ce am spus mai sus despre acest cuplu. Iar tandrețea, romantismul și grija care se făceau simțite între aceștia, m-au uimit cu totul; trebuie să recunosc că nu m-aș fi așteptat la asta din partea lor, după ce începutul nu a fost unul tocmai cald și primitor.
— Ai să-i învingi, sunt sigură. Dacă te cunosc, totuși, știu că nu pierzi cu ușurință... și nu renunți. Este și o caracteristică a celor din neamul Neville. Copiii noștri vor băga spaima în ei. Sunt destul de sigură de asta.
Pentru mine a fost ca o profeție, o replică dată de către o vrăjitoare, o siguranță în cuvinte pe care aproape niciodată mi-a fost dat să o citesc sau să o aud la un alt personaj. Da, Richard de York, cu siguranță că avea să îi zdrobească pe toți, să îi facă să-i cadă la picioare. Pentru că după un timp, categoric avea să aibă Anglia – și poate că nu numai – sub picioarele lui. Iar fiii lui – doi dintre ei, măcar – urmau să bage spaima în mulți alții care îndrăzneau să treacă peste vorbele și acțiunile lor. Bine, mai mult Edward, că Richard nu prea a abundat în astfel de momente. Iar pentru asta, pentru felul cum Conn Iggulden a reușit să creeze aceste replici, nu poate decât să aibă toată admirația mea. Și că tot am adus din nou vorba de Edward al IV-lea, din câte îmi aduc aminte, în Regina albă Cecily o amenințase pe Elisabeth că avea să spună tuturor că Edward nu îi era copil legitim – că nu era moștenitorul lui Richard de York , numai ca aceasta să nu mai aibă șansa să devină regină. Dar după ce am aflat mai multe despre tatăl său, după ce mi s-a demonstrat că personalitatea și acțiunile pe care le întreprindea Richard, se pliaseră atât de bine și pe caracterul lui Edward – aspecte care, cred eu, nu se pot neapărat învăța, cât dobândi, care există deja în ADN –, cum aș putea să mai cred în vorbele lui Cecily (sau ale oricărei alte persoane)? Pentru că Edward – categoric și fără doar și poate – a fost și va fi pentru eternitate copilul legitim al lui Richard de York!

De-a lungul volumului Pasărea furtunii am avut parte de bătălii, trădări, secrete, dar și morți despre care nu îmi doream să citesc. Mai ales când acel personaj te atinge la suflet prin modul de a gândii și de a se comporta, și pe care l-ai îndrăgit în fiecare clipă. (Sincer, chiar nu mi-am dorit să citesc despre cum murise, și mai ales nu prin acel mod meschin și care nu avea ce să caute, în condițiile în care fusese omorât pe nedrept.) Dar au existat și scene pe care mi le-aș fi dorit mai prezente în volum, iar una dintre ele ar fi faptul că Margareta de Anjou și Henric al VI-lea au fost prezenți destul de rar; după prima parte a volumului ajunsesem să citesc despre ei tot mai rar. Iar pe mine, una, m-a dezamăgit destul de mult, deoarece mi-aș fi dorit să știu și cum evoluează relația lor. Cu toate că mi-a plăcut că am citit, mai mult și mai amănunțit, despre partea cealaltă a baricadei – cu oamenii de rând și cu nemulțumirile lor –, dar până la urmă Războiul celor Două Roze s-a concentrat pe cele două Case; Lancaster și York. Înțeleg și ceea ce a vrut să ne ofere autorul, dar acest aspect, pentru mine, a fost unul care mi-a îngreunat puțin citirea, dar trebuie să recunosc că a reușit să îmi ofere și o doză cam prea ridicată de plictiseală. Iar acesta a fost un impediment care m-a determinat să fiu nevoită să scad două stele volumului; aspect care s-a adăugat altor câtorva motive.

În privința altor personaje, a reușit să îmi atragă destul de mult atenția contele Richard Warwick – un alt Richard , într-un mod puțin diferit față de cum a fost în seria Philippei Gregory. Pentru că acolo l-am descoperit deja cu o anumită experiență în spate, avându-le pe cele două fiice – Anne și Isabelle –, în timp ce în Pasărea furtunii dobândise titlul de conte de puțin timp, fiind tânăr și plin de un entuziasm puțin haotic. Siguranța pe care o deborda și el, modul arogant și încrezător prin care acționa, dar și o ușoară viclenie – pe care nu prea am observat-o atât de pregnantă în cărțile Philippei, poate pentru că se mai estompase nițel –, m-au atras într-un anume fel. Și mi-a plăcut că mi s-a dat ocazia să îl descopăr și în această ipostază, mai ales când știu în ce mod își va găsi sfârșitul. Așa că sunt destul de nerăbdătoare și curioasă să văd cum va evolua în următorul volum al seriei. Pentru că îl voi urmării cu un foarte mare interes.

În timp ce citeam Pasărea furtunii, am stat și m-am gândit la cealaltă perspectivă. La cum ar fi fost dacă Richard de York (sau altcineva) nu ar fi ajuns să devină Protector și Apărător al Regatului, Henric al VI-lea continuând să conducă – inconștient, de această dată – în acel mod foarte plăpând și lipsit de forță și interes. Cum ar fi decurs istoria cu un rege precum Henric al VI-lea și unde s-ar fi ajuns. Probabil că la o iminentă distrugere, deoarece dacă câteva mii de englezi simpli reușiseră să intre în Londra și să lase distrugere în urma lor, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi venit adevărații dușmani? Așa că sunt în concordanță cu tot ceea ce a făcut Richard de York, poate și pentru că niciodată nu am fost un mare fan al Casei Lancaster, pe care mereu am considerat-o ca fiind net inferioară Casei de York. La finalul volumului am reușit să descopăr ceva ce nu prea am luat în considerare înainte, iar ceea ce am aflat aici m-a șocat puțin, deoarece m-a izbit dintr-odată, într-un mod deloc plăcut. Am ajuns la concluzia că felul cum Henric al VI-lea – în afara faptului că, de tânăr fiind, în loc să fie inițiat în arta războiului, fusese împins mai mult spre credință și rugăciune puțin exagerată – se datorase și unui alt factor pe care, înainte, nu l-am considerat ca fiind posibil. (Cu toate că ar fi trebuit să mă gândesc și la el, știind ce fel de carte citeam și cât de înverșunați erau unii pentru a ajunge acolo unde își doreau să fie. Pentru că totul era posibil, într-un astfel de caz.)

Per total a fost o carte interesantă și pe care am considerat-o necesară, dacă voiam să aflu mai multe detalii despre istoria Războiului celor Două Roze – cu toate că a fost puțin umflată pe alocuri, încărcată cu fantastic –, dar și pentru că, în sine, a fost o lectură plăcută și bine-venită. Poate că mi-ar fi plăcut, așa cum am precizat mai la început, să fi avut parte de mai multe momente de Margareta și Henric, sau poate și de cum s-a acomodat regina cu venirea ei în Anglia, deoarece, în privința acestor aspecte, au fost aproape inexistente. Țin minte că în Doamna apelor, volumul trei din „The Cousins War”, cel în care personajul principal a fost Jacquetta River – mama reginei Elisabeth –, aceasta ajunsese să fie doamna de onoare a reginei Margareta. Prin urmare, stătea mai mult în preajma acesteia, așa că am putut să aflu lucruri despre ea, despre modul cum se acomodase la curtea Angliei, dar și alte aspecte. Poate că ar fi trebuit să fiu mulțumită cu atât, dar nu pot. Acolo cartea era despre Jacquetta, despre copilăria și evoluția ei în viață. Speram ca în Pasărea furtunii, regina să se destăinuie mai mult, sau cel puțin să fie mai prezentă. Dar asta a fost să fie, deoarece acest aspect nu mă va opri deloc din a nu-mi dori să citesc și volumul doi al seriei. Chiar vreau, așa că o să urmăresc cu mult interes apariția acestuia la editura Nemira!