vineri, 24 noiembrie 2017

Recenzie: Seria „Nemuritor” de O.G.Arion


Acum ceva timp, Oana m-a întrebat dacă aș dori să scriu o recenzie despre întreaga serie Nemuritor, în afară de cele pe care le-am scris pentru fiecare volum, oferindu-mi apoi cartea care încheie povestea Victoriei Grey, Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, despre care voi vorbi mai multe separat, în momentul în care mă voi apuca să scriu și despre ce mi-a transmis acest ultim volum. (Și știu că o să-mi fie nespus de greu să îmi aștern emoțiile pe care mi le-a transmis și care încă sunt puternice, după ceva zile de la terminarea lui. Dar va trebui să mă apuc și de ea într-un final, deoarece nu am cum să las ca una dintre cele mai răvășitoare serii pe care le-am citit, să nu își aibă ultima părere.) Faptul că Oana mi-a propus să scriu despre Nemuritor, consider că pentru mine – cel puțin  va fi un lucru necesar, deoarece prin câte a trecut Victoria de-a lungul celor cinci volume, chiar aș fi avut nevoie să refac traseul și să trag o linie finală.

Am descoperit seria Oanei Arion chiar de la începutul începuturilor, când Ultimul viking fusese publicat cu acea copertă albastră, acum doi ani, dacă nu mă înșală memoria. În orice caz, mă atrăsese și de atunci ideea principală și faptul că un autor român alesese să povestească și despre mitologiile nordice, despre ce legende minunate și fantastice ascundeau acestea, în detrimentul a ceea ce cunoșteam deja și experimentasem de atâtea ori. Așa cum am menționat și pe coperta a patra a celui de-al patrulea volum  Prin cenușă de visuri , Oana ne-a dezvăluit o lume nu foarte cunoscută în literatura contemporană, sau cel puțin nu în cea românească. Și încă îmi mențin părerea, deoarece nici în timpul care a trecut de la lecturarea acestui volum și până în momentul de față, nu am descoperit vreun alt autor care să ne însuflețească, să aducă la viață poveștile de mult uitate ale celor nordici. (Dacă știți voi astfel de cărți scrise de autori români contemporani, nu ezitați să îmi dați de știre, deoarece Oana mi-a deschis apetitul pentru astfel de povești, așa cum m-a determinat să nu mai las serialul Vikingii să stea neînceput, ci să mă apuc odată de el. Autoarea este deschizătoare de drumuri, he-he!)

Cei care încă nu ați citit niciun volum al seriei Nemuritor, poate că acum, după ce ați parcurs ceea ce am scris mai sus, vă gândiți la faptul că toată povestea se bazează pe vikingi, ceea ce țin să vă ajut să ieșiți la liman, deoarece nu este în totalitate adevărat. Avem parte de tot felul de personaje, supranaturale sau nu. Și așa cum Oana Arion a menționat la toate lansările ei  sau atât cât am reușit eu să aud din cele live sau înregistrate , fiecare volum se bazează pe o legendă, legendă ce ne este explicată la finalul respectivului volum. O notă de originalitate pentru ea, deoarece consider că nu este ușor să îmbini atâtea mituri interesante, în așa fel încât să iasă un produs închegat cum trebuie, în care povestea să curgă fără denivelări. Iar eu consider că ea a reușit acest lucru chiar din primul volum, din Ultimul viking, acolo unde am întâlnit o Victoria introdusă într-o lume total necunoscută ei, care va ajunge  cu fiecare volum parcurs  să devină ceva normal pentru ea, ca un lucru de care îți este imposibil să te desparți; chiar și cu obstacolele greu de parcurs, peste care acest personaj a reușit să treacă cu tărie, curaj și cu o doză de Oana, ca să spun așa. Pentru că cine a reușit să vorbească cu autoarea cel puțin odată, știe cât de amuzantă și de deschisă este; ceea ce nici Victoriei nu i-a lipsit, cel puțin nu prima parte. Dar și cât de puternică și de de neclintit a ajuns să devină.

Și astăzi țin minte că, în ziua în care am terminat de citit primul volum, primul lucru care îmi trecuse prin cap a fost faptul că nu înțelegeam de ce îmi luase atât de mult timp să îmi cumpăr Ultimul viking, deoarece în acea perioadă în care Oana scria și publica, scria și publica  astfel că ajungea tot mai departe cu povestea , eu încă rămăsesem la stagiul de „cu altă ocazie”, o să am timp și pentru seria asta, doar că nu acum. Probabil că, dacă ar fi sărit cineva în fața mea și mi-ar fi țipat să nu mai amân nimic  în afara faptului că l-aș fi crezut puțin nebun , mi-aș fi pus un semn de întrebare și m-aș fi împins singură de la spate. Dar nu, mie mi-a trebuit un an și ceva pentru a ajunge să mă mobilizez, să ajung la lansarea ultimului volum din Alina Marinescu, de Monica Ramirez  atunci când încă nu apăruse la Librex , să mă întâlnesc pentru prima dată cu Oana și să îmi dau seama că (pe lângă timiditatea care mă bloca din a scoate mai mult de două-trei cuvinte pe gură) trebuie să pun piciorul în prag neapărat și să iau inițiativă în fața acestui blocaj.

Povestea evoluează într-un mod alert și imprevizibil, fiecare volum ajungând să te determine să crezi că cel de față este cel mai bun, până când ajungi să îl deschizi pe următorul și să îți dai seama că de fapt te-ai înșelat. Ajungi să crezi că nimic nu te mai poate surprinde, dar cu fiecare pagină pe care o parcurgi  fără a mai avea nevoie de mâncare sau de apă , bătăile inimii ce se intensifică cu fiecare minut, te determină să realizezi că parcă ceva urmează să se întâmple în orice moment. Ca atunci când ai impresia că ceva rău o să se întâmple cât de curând, și din păcate, intuiția nu dă greș de fiecare dată când treci printr-un astfel de moment. Pentru că personajele noi și vechi vin și pleacă, amețindu-te  într-un mod plăcut, nicidecum să te bage într-o ceață sufocantă  datorită poveștilor pe care le descoperi de la ele sau de la celelalte caractere ale seriei. Fie te șochează ceea ce afli și nu știi ce să mai crezi despre acel personaj, fie realizezi că nu este dracul cel mai tare, astfel că te determină să te întorci la o sută optzeci de grade cu părerea nu prea bună pe care ți-ai format-o la început despre el. Așa cum mi s-a întâmplat și mie cu un anume domn G. cu care mă mai confruntasem în alte două serii, despre care știam de dinainte că avea să fie un ghimpe în coaste și că nu va aduce nimic bun personajelor, decât poteci cu nisipuri mișcătoare și șerpi care aveau să le sâsâie amenințător la fiecare pas. În seria Nemuritor parcă ceva a reușit să schimbe cursul ideilor pe care mi le formasem înainte, dar nu știu neapărat și cât de mult, deoarece nici după ce am terminat de citit Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești nu am fost capabilă să îmi dau seama ce se va întâmpla cu el în imaginația mea. Pentru că eu tot îl am în minte ca fiind altfel decât a fost în Nemuritor. 
Prin seria Nemuritor, Oana Arion ne-a dezvăluit o lume nu foarte cunoscută în literatura contemporană – cel puțin nu în cea românească. Mitologia nordică ne-a fost adusă în fața ochilor prin prisma unor personaje mistice, supranaturale, încărcate cu o istorie tumultoasă, dar cu o forță inimaginabilă de a face față tuturor obstacolelor. De îndată ce ați pășit în această poveste magică și greu de uitat, îmbrățișând atmosfera alertă, precum un leac de care aveați nevoie cu disperare, nu vă veți mai dori să reveniți la realitatea care nu vă va mai satisface cu nimic. __ (Andreea Pandelea, Prin cenușă de visuri)
Se întâmplă atât de multe lucruri în seria Oanei Arion, încât nici dacă aș vrea să dau un spoiler voit  ceea ce bineînțeles că nu îmi doresc , nu aș reuși sub niciun fel să micșorez suspansul oferit de poveste. Oana ne-a oferit tot felul de personaje, de la cele pe care le cunoaștem cu toții și nu ne sunt indiferente, până la cele mai ciudate și neașteptat de interesante. Întunecate și cu un trecut nu foarte blând, misterioase și reci cu cei din jur sau deschise spre a ajuta la rezolvarea oricărui necaz cu care se confruntă cei din jurul lor, autoarea ne pune pe tavă tot felul de opțiune, din care  fie că vrem sau nu  nu avem cum să nu ne găsim unul care să ne țină pe jar și care să ne fi ridicat mai mult interesul decât celelalte. Sau mai există varianta mai comodă  dar pe care o consider cea mai dificilă  să îți placă mai multe personaje, astfel încât în mintea ta se dă o luptă crâncenă cu cine să fie pe primul loc. Și sunt convinsă că au existat multe persoane care s-au confruntat cu această dilemă, și nu greșesc când spun că Ian și Arrio au fost în centrul acestor lupte interioare. Dacă la început tindeam spre acel viking arătos și mai retras, dar care ascundea în el o grijă minunată pentru cei importanți lui, cu cât avansam tot mai mult în poveste, cu atât realizam că acel Arrio dezinvolt, amuzant și fermecător, îmi intra încetul cu încetul pe sub piele, fiindu-mi imposibil să-l mai înlătur de la inima mea încurcată. Sufletul meu se bătea parte în parte cu gândul că unul dintre ei trebuie să-mi fie totuși mai drag decât celălalt, ca până la final să realizez că nu am cum să ajung la o concluzie mai favorabilă unuia dintre ei, deoarece amândoi  în egală măsură  au ceva ce consider că celuilalt i-a lipsit. Iar această ipoteză nu a putut să fie schimbată nici după ce am terminat de citit Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești.

Oana Arion a știut și știe cum să își vrăjească cititorii, cum să îi atragă de partea poveștii și cum să îi mențină dornici în a citi cât mai mult din ceea ce scrie. Niciodată nu am fost plictisită de niciun volum, în niciun moment nu m-am simțit epuizată, simțind că aș dori să mă opresc, deoarece nu mi-ar fi plăcut vreun aspect sau ceva să pară de plastic în serie. Totul a decurs într-un mod firesc și natural, de parcă acele ființe supranaturale ar fi ceva normal în lumea noastră, de parcă ar exista cu adevărat. Pentru că niciun personaj nu m-a determinat să-l consider plat, fără personalitate, care să nu pară credibil, chiar și cel episodic, existând în poveste doar pentru câteva pagini. Un aspect care consider că ar trebui să fie vital în cariera unui scriitor de succes, aspect care există la Oana Arion.

Am un milion de gânduri în cap despre seria Nemuritor  bune și rele, și voi spune și de ce le am pe ambele , încât mi-aș dori să vorbesc încontinuu despre câte emoții mi-a transmis povestea Victoriei și a prietenilor ei, despre toate întâmplările prin care au trecut, despre șocurile pe care le-au avut, dar și despre momentele minunate pe care le-au trăit cu toții împreună. Pentru că acele gânduri bune și rele la asta se referă. La faptul că bunele se îndreaptă spre imaginile care îmi apar acum în fața ochilor  și pe care nu am putut să nu mi le formez și în timpul în care citeam , zâmbetele lor, serile liniștite și poveștile frumoase pe care le-a aflat Victoria de la ceilalți (și invers), despre familie și tăria pentru a o ține unită, mai ales în fața necazurilor. Dar și despre sticla cu băutură pe care o ținea mereu Victoria pentru prăjituri. În timp ce relele nu mă lasă să nu mă gândesc la perioadele de cumpănă, la pierderile suferite de-a lungul seriei, la trădările și minciunile de care aveau parte, și cel și cel mai rău la faptul că totul s-a terminat. Că nu voi mai trăi în acea atmosferă tensionată, dar minunată, pe care ne-a construit-o Oana, pentru că finalul trebuia să vină odată și odată pentru această poveste cu iz nordic, dar cu scriitură românească. A fost minunat tot ce s-a întâmplat, chiar dacă am avut parte și de momente nu foarte plăcute, povestea a fost și este una specială, pentru oricine o va citi, și sunt sigură de acest lucru. 

Poate că o să vi se pară puțin ciudat ce o să spun – sau poate că o să empatizați cu mine, cei care ați ajuns la final sau sunteți aproape cu această serie –, dar simt o ușoară ciudă pentru cei care descoperiți acum Nemuritor. Da, știu că am spus mai la început că regret că nu am descoperit scriitura Oanei mai devreme, și că propozițiile se bat puțin cap în cap, dar când ai sentimentul amar că ai ajuns la capăt de drum cu ceva ce ți-ai fi dorit să mai dureze încă câteva volume, faptul că ai așteptat tremurând continuările nu mai pare atât de frumos. Pentru că vrei să o iei de la capăt, să treci din nou peste acele emoții și momente fantastice – cu toate că știi că vei avea parte și de clipe dureroase, care te vor face să suferi neîntârziat –, pentru că știi că va dura ceva până te vei obișnui cu gândul că s-a terminat cu adevărat și că o continuare nu va mai exista; poate doar în sufletul tău.

Nu o să spun nimic despre cum s-a încheiat seria, deoarece nu îmi doresc să dezvălui nimic ce v-ar perturba ideile pe care poate că vi le-ați format despre finalul vostru, și nici nu îmi doresc să vă ofer vreun spoiler. Ideea este că – și aici vorbesc mai mult cu cei care au citit și Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești – oricum s-ar fi terminat povestea Victoriei, a lui Arrio, Ian și a celorlalte personaje, tot trist ar fi fost pentru cititori. Așa se întâmplă mereu cu o serie care te-a atins la suflet și ți-a intrat pe sub piele, precum un tatuaj făcut pe os, care nu îți dă voie să o uiți niciodată, deoarece va rămâne veșnic în tine, atât cât vei trăi. Am iubit seria, am respectat toate deciziile pe care le-a luat Oana de-a lungul poveștii  – chit că poate nu mi-au plăcut de fiecare dată –, pentru că tot ce iese din imaginația unui scriitor talentat, binevenit oricând, nu are cum să te supere în vreun fel. (Nu foarte mult și nu pentru o perioadă lungă.) Și ca să vă fac o idee finală, și mai scurtă, despre ce a însemnat pentru mine seria Nemuritor și despre cât de mult mi-a plăcut această poveste, voi mai spune numai atât, și apoi îmi voi încheia monologul: abia aștept să mai treacă o perioadă pentru a mă reapuca de ea. (Și aștept cu nerăbdare celelalte cărți pe care le va scrie Oana.

Iar pentru cei care sunteți din București – sau sunteți din afara lui și veniți la Târgul de Carte Gaudeamus –, Oana lansează în cadrul târgului, Sâmbătă, pe 25 Noiembrie, de la ora 13:00, Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, volumul final al seriei Nemuritor. Așa că vă îndemn să fiți prezenți, alături de Oana, la o ultimă lansare la Gaudeamus, a poveștii personajelor pe care le-am îndrăgit atât de mult. Eu categoric că nu voi lipsi! 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu