joi, 30 noiembrie 2017

Wrap-up | Iunie - Iulie - August 2017

Nu știu cum de am reușit să uit de postările astea timp de jumătate de an. Chiar nu îmi dau seama cum de s-a ajuns aici! Probabil s-a datorat faptului că aceste luni au trecut atât de repede, încât nici măcar nu le-am simțit, deoarece au fost foarte încărcate. 

Dacă nu ar fi existat Goodreads-ul, nu știu cum mi-aș fi dat seama câte cărți am citit în acest luni. Sau poate că da, deoarece m-aș fi ajutat de Wrap-up-ul anterior și aș fi știut de unde să încep. Oricum, când am văzut că sunt treizeci și unu de cărți, am rămas puțin surprinsă și ușor panicată, deoarece nu nu știam (și sinceră să fiu, nici acum nu prea îmi dau seama) cu aș putea să introduc atâtea cărți în postare. În condițiile în care am un anumit model pe care îl urmez când vine vorba de postările de genul; scriu destul de mult chiar și la un wrap-up de cinci cărți, să zicem. Așa că am luat hotărârea să împart lunile pe jumătate, oprindu-mă la finalul lunii August, ca un wrap-up de vară. Restul de trei luni le voi introduce la postarea finală a lui 2017. Ca să-mi fie mai ușor și ca să nu încarc prea mult postarea. 

IUNIE
  1. Eroare (Regii timpului, #2) de Laura Nureldin. „Ceea ce m-a bucurat foarte mult la alegerea pe care a făcut-o Laura Nureldin în privința trecutului în care urma să o trimită pe Mora, a fost faptul că nu s-a îndreptat spre Europa, ci a ales calea Americii. Cu toate că, în privința secolelor XVIII–XIX aleg, fără să clipesc, continentul nostru, când vine vorba de frumusețe – eleganța aristocraților, hainele, eticheta, opulența castelelor, conacelor și a tuturor obiectelor de decor care îți taie răsuflarea –, îmi doream să fie ceva nou, ceva ce nu am explorat foarte adânc. Așa-zisa nobilime a Americii, și bucuria a fost și mai mare când am aflat locația exactă, și anume New Orleans. Sinceră să fiu, în direcția aceea nu prea am avut șansa să mă îndrept foarte des când a fost vorba de literatură. A fost o alegere care, pentru mine cel puțin, a fost primită cu brațele deschise.” 
  2. Și mă întunec (Saga Câștigătorului, #1) de Kiersten White. „Intriga, duritatea întregii povești, realismul istoriei pe care o știm cu toții  schimbată într-un mod original și foarte bine primit , Imperiul Otoman pe care l-am urât atât de mult la orele de istorie, dar pe care l-am iubit atât de mult în Și mă întunec, o Valahie săracă și dornică de o schimbare, totul sub comanda unei tinere neînfricată, care ar fi în stare să treacă și prin foc și să facă orice sacrificiu pentru a-și atinge scopul. [...]”
  3. Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga. „Inima mea și alte găuri negre este o dovadă vie – pentru că există dovezi în fiecare dintre noi – a faptului că dacă renunți din a mai lupta, te distrugi pentru totdeauna, deoarece pentru unii vei fi ceva trecător, ce s-a întâmplat lângă ei. Vei fi vorbit o perioadă, amintit, ca apoi să fii uitat pentru totdeauna. Și nu meriți asta, pentru că tu meriți să trăiești și să o faci așa cum vrei tu și că ceea ce s-a întâmplat în trecut, este doar în trecut. Bineînțeles, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, ci doar ție, trebuie să îți arăți că poți și că ești o un om puternic. Inima mea și alte găuri negre se află în categoria cărților pe care le recomand cel și cel mai mult.”
  4. Departe de mine, departe de tine de Flavius Simion. „[...] Dar nu s-a putut să-mi placă doar câteva, deoarece imediat cum am terminat prima strofă a primei poezii, mi-am dat seama că mă îmbarcasem într-o călătorie pe care o așteptasem de multă vreme și după care tânjeam cu atâta disperare. Am citit poeziile atât de concentrată, de dedicată tuturor sentimentelor pe care Flavius Simion mi le-a adus cu ajutorul acelor minunate creații, și nu o spun pentru că, pentru mine, fiind ceva mai nou, de care am ajuns să mă bucur de foarte puțin timp, accept totul și nu sunt atentă la nimic înconjurător. Nu. Poeziile din Departe de mine, departe de tine sunt o călătorie către o sumedenie de emoții, o simfonie de trăiri pe care le absorbi cu putere, și pe care – pe unele dintre ele – ajungi să le retrăiești din propriile-ți experiențe. Și fie că te dor, fie că îți readuc la viață momente frumoase din trecutul tău, te bucuri de ele exact așa cum sunt. [...]”
  5. Războiul lumilor de H.G.Wells. „[...] Este o poveste despre supraviețuire, despre a descoperi ce ar fi putut să facă și cum ar fi reacționat oamenii secolului XX, până în anii 1950, dacă s-ar fi confruntat cu o astfel de invazie, de exterminare. Pentru că este interesant să privești acțiunea și în trecut, nu doar din prezent sau viitor. Este un roman despre supraviețuire, despre găsirea celor dragi, despre minunile de a-i vedea vii în condițiile în care, de-a lungul acelei perioade infernale, lângă tine mureau mii de oameni. O poveste pe care, peste câțiva ani voi dori să o recitesc și cu siguranță că atunci, când voi fi mult mai matură și o voi descoperi așa cum este ea, o voi aprecia și mai mult decât am făcut-o acum. Pentru că Wells a scris o carte după care s-a inspirat unul dintre filmele mele preferate, și nu pot să nu o țin la inimă, orice ar fi.”
  6. Anomalii de Sadie Turner și Colette Freedman. „Manipularea din carte, puterea ce pare a fi atât de mare și greu de doborât, viitorul pe care îl pregătește acest bărbat ce nu are de gând să lase totul în acel stagiu, cruzimea cu care atacă la interior și pe care o sădește în mulțime din fragedă pruncie și modul prin care reușește să intimideze toată gloata, îți amețește creierul să îți dorești mai multă forță din partea celor care nu se conformează ideilor lui. Aproape că am trăit împreună cu personajele toate acele scene mai mult sau mai puțin plăcute, aproape că îmi venea să urlu când realizam unde era implantată trădarea și cât de greu era să ai încredere în oameni și cât de ușor se putea spulbera viitorul pe care ți l-ai pregătit cu atâta bucurie. Anomalii este categoric o carte care privește mai adânc decât mi-au oferit alte cărți de genul și arată că frumosul poate ascunde orori, tragedii, dar și speranțe ce pot fi înlăturate cu atâta ușurință.”
  7. Nemuritoarea Starling (Emblema eternității, #1) de Angela Corbett. „[...] un aspect pe care l-am apreciat foarte mult a fost în momentul în care am citit despre istoria Societății Amaranthine și a Rezistenței Daevos, despre modul cum au luat naștere fiecare și ce îi leagă, într-un anume fel, pe toți cei din ambele tabere. La fel de mult am îndrăgit și imaginația Angelei Corbett pentru modul cum a legat ideea de suflete-pereche, despre conexiunea dintre un bărbat și o femei atunci când ajung în acest stagiu și despre tot ceea ce reprezintă coperta, de fapt. A fost foarte interesant și cred că, dacă nici alții nu sunt mari fani ai triunghiurilor amoroase, cartea merită să fie citită chiar și pentru această legendă care sigur o vor îndrăgi măcar pe jumătate cât mi-a plăcut mie. Și poate din cauza asta mi-aș fi dorit să se concentreze puțin mai mult pe acest aspect decât pe dovedirea celor doi că sunt sufletele-pereche ale lui Evie; cred că jumătate din carte numai despre asta a fost vorba și a fost oarecum obositor.”
  8. Din ștreang de Aurelia Chircu. „Cum nu sunt foarte familiarizată cu poveștile polițiste, nu am fost foarte pregătită și atentă când a fost vorba de a analiza detaliile mai puțin evidente, așa că nu prea am fost pe fază în momentele în care ieșeau la iveală anumite acțiuni sau informații, ci mai mult ajungeam să fiu băgată în și mai multă ceață. Dar aici cred că a fost mai mult vorba de incapacitatea mea de a putea să dezleg anumite mistere, nu de modul cum autoarea le-a introdus în poveste. Deci din această privință mă consider vinovată; genul polițist nu a fost și nu cred că va fi unul dintre genurile pe care să le prefer, chit că aici a fost vorba și de aspecte fantastice. Uneori pot spune că am fost destul de nervoasă pe faptul că nu puteam să fiu pe fază și să anticipez anumite rezultate.” 

IULIE
  1. Sabia de sticlă (Regina Roșie, #2) de Victoria Aveyard. Mi-a sfâșiat sufletul în mii de bucățele! Nu știu dacă neapărat a fost mai bun decât Regina Roșie, dar în orice caz m-a surprins foarte mult în multe momente. Într-atât de mult încât aproape că începusem să plâng după ce văzusem că am terminat cartea și eu voiam mai mult, dar nu primeam. Sper din tot sufletul ca Editura Nemira să aibă în plan, pentru anul 2018, publicarea volumului trei.
  2. Stresul dintre orgasme de Ana Mănescu. „Stresul dintre orgasme este o poveste intensă, cu o nebunie atrăgătoare și care mi-a oferit senzații și emoții dintre cele mai răvășitoare și mai năucitoare. Am citit povestea, uneori poate neînțelegând gândurile personajelor, alte ori considerându-i total nebuni, dar acea frumoasă nebunie a dat și un mai mare farmec acestui Stres.... Nu cred că aș putea să citesc vreo carte de-a Anei Mănescu fără a conține acest mic strop de amețeală, fără aceste replici parcă scoase dintr-o cu totul altă lume, deoarece consider că genul acesta de povești o fac atât de specială, de diferită, atât de Ana.”
  3. Magonia (Magonia, #1) de Maria Dahvana Headley. „Prin stilul ușor al Mariei D. Headley, dar plin de farmec și care îți izbește de-a dreptul în față imagini pentru care imaginația îți este pusă cu mult la încercare, în aceste zile în care am lecturat Magonia, am plecat cu totul din realitate, fără ca măcar să îmi doresc să revin cu picioarele pe pământ. Nu am vrut, nu am simțit nevoia și nu am crezut ca fiind ceva necesar să o fac, când un tărâm atât de frumos – plin de mistere, de peisaje splendide și chiar și dureroase uneori – mi-a oferit atât de multe lucruri care să compenseze, fără doar și poate, ceea ce aveam sau nu se găsea în realitatea înconjurătoare. [...]”
  4. Acest cântec neîmblânzit (Monștrii din Verity, #1) de Victoria Schwab. „Victoria Schwab este un autor care a reușit să îmi ofere o poveste pe care nu credeam că o voi citit vreodată, o distopie în care luptele între oameni sunt puse pe planul doi și în care libertatea a ajuns să fie considerat un concept privit dintr-un alt unghi. Cel puțin eu cu asta am rămas după ce am terminat volumul, după felul cum am văzut că s-a încheiat. O scriitoare imprevizibilă, care categoric știe să își construiască cu minuțiozitate personajele și lumea, reușind să ne ofere o poveste cu un iz nou, cu întâmplări neașteptate, cotloane ascunse ce așteaptă să fie scoase la lumină, dar și cu secrete care efectiv au reușit să mă macine – și o fac și în continuare –, până ce vor fi elucidate. Pentru că Acest cântec neîmblânzit, pentru mine a fost – recunosc – o gură de aer proaspăt într-o mare cu prea multă banalitate și monotonie, din care cu mare entuziasm am fost scoasă la suprafață. O scriitoare pe care o voi urmări în continuare cu foarte multă atenție, și așa cum se întâmplă cu anumiți scriitori pe care i-am descoperit, voi face tot posibilul să îi citesc toate cărțile pe care le-a scris și pe care le va scrie în viitor.”
  5. Renașterea (Assassin's Creed, #1) de Oliver Bowden. După ce văzusem cum sunt jocurile, chiar mi-am dorit să citesc și seria de unde a pornit totul. Mi-a plăcut mult ce am descoperit în primul volum, dar parcă am simțit (pe tot parcursul cărții) că lipsește ceva destul de esențial. Nu știu, dar stilul autorului nu prea m-a încântat, sau poate se datorează traducerii. Ideea este că mă enervase puțin modul lui Ezio și a celorlalte personaje de a conversa, parcă mult prea lejer și uneori lipsit de substanță. Dar mi-a plăcut volumul și chiar o să urmăresc și continuările, deoarece ideea seriei este mult prea faină pentru a renunța. Doar că m-a dezamăgit puțin, atâta tot. Sau aveau eu prea multe așteptări de la ea. Probabil.  

AUGUST
  1. Regina Victoria. Secretele unei epoci de Matthew Dennison. „[...] Motivul pentru care am citit mai mult forțată cartea, motivul pentru care nu m-am încumetat să îi dau mai mult de două stele pe Goodreads – singura carte care a primit, până acum, în acest an, această notă  s-a datorat numai și numai autorului. Modul cum a aranjat informațiile, cum a povestit și abundența de citate, mai mult m-au zăpăcit, încât ajunsesem să nu mai înțeleg absolut nimic. Am vrut să citesc o carte despre regina Victoria, despre viața ei și despre modul cum a domnit, nu despre atâția și atâția oameni, introduși haotic, fără nicio schemă. Se trecea de la o idee la alta, se mai introducea câte un citat care pentru mine, cel puțin, nu a avut niciun sens ce se spunea în el. Când în sfârșit ni se relata ceva despre regina Victoria  în acel moment sperând atât de aprig că autorul mă va duce acolo unde îmi doresc , imediat se sărea la altă idee, erau descrise prea amănunțit anumite lucruri, încât m-au plictisit într-un mod groaznic. [...]„
  2. Experimentul MAMATATA de Iulian Tănase. Felul cum autorul reușea să le ofere câte o replică, modul cum conversa cu cei doi copii, cum le explica, a fost ceva frumos. Dragostea de părinte nu se compară cu nicio altă iubire, deoarece este una unică și nespus de strânsă. Momentele pe care și le petrece un părinte cu cel căruia i-a oferit viață, sunt atât de importante pentru copil, cât și pentru tată sau mamă. Pentru că atunci, în copilărie, consider că se nasc relațiile de peste ani. Un părinte cald, care își găsește mereu timp – chiar și câteva minute pe zi – cu cel mic, îi oferă acestuia momente pe care nu le va uita niciodată atunci când va ajunge, la rândul său, adult. ”
Următoarelor cărți nu le-am scris recenzii din cauza faptului că s-a nimerit să le citesc în acea perioadă în care luasem decizia de a renunța la blog. Nu știu dacă le voi reciti, dar mi-aș dori să o fac pentru câteva dintre ele. Unora mi-aș dori să le scriu și câte o părere, deoarece dacă nu aș face-o de la primul volum, atunci când voi ajunge să citesc și următoarele volume, din start nu le voi scrie recenzii, deoarece îmi place să vorbesc despre o serie, de la cap și până la coadă. Dar probabil că, peste ceva timp, mă voi reapuca de Proiectul Zero; am așa un regret că nu am scris nimic despre ea. Și la fel și cu Aleasa dragonului; pentru că Naomi Novik și pentru că am adorat povestea.
  1. New York. Pasiuni ascunse (Pasiuni, #1) de Rodica Mijaiche. Povestea pe care a construit-o Rodica Mijaiche a fost una pe care să o citești atunci când dorești să mai evadezi din monotonie, când vrei să te afunzi în dragoste și să te lași absorbită de iubire și momente de tensiune. Relația dintre cele două personaje a fost una cu suișuri și coborâșuri, cu plecări și cu veniri, dar și cu momente de relaxare și plinătate. A fost o poveste interesantă, plăcută și relaxantă.
  2. Proiectul Zero (Proiectul Zero, #1) de Lavinia Călina. Este de la sine înțeles că după ce vom citi Proiectul Zero vom înțelege mai multe aspecte care, în Zona Zero au rămas în ceață, și asta s-a și întâmplat. Dacă mi-a plăcut mai mult față de Zona Zero? Nu aș putea să fac o comparație, deoarece, din perspectiva mea, aceste două cărți ne-au transmis lucruri diferite, așa că nu pot să spun cu care am rezonat mai mult. Dar categoric este volumul care m-a făcut și mai curioasă și care m-a determinat să îmi placă și mai mult ceea ce a început să facă Lavinia Călina în Zona ZeroÎn orice caz, după finalul pe care ni l-a oferit Lavinia, sper să aibă milă de noi și să scrie cât mai repede continuarea; pentru sufletele noastre lăsate să atârne deasupra unui hău, agățate numai în niște crengi fragile, dar și pentru că întrebările sunt numeroase.
  3. Saga reginelor de Jean des Cars. Primul motiv pentru care mi-am dorit să citesc Saga reginelor s-a datorat faptului că a fost scrisă de Jean des Cars, deoarece autorul are un mod foarte frumos și ordonat de a povestii istoria și de a te atrage, în așa fel încât să înțelegi cu ușurință, fără a te încărca în detalii, uneori poate fără esență. Iar al doilea motiv s-a datorat faptului că sunt o mare pasionată a reginelor Europei, a curajului cu care au înfruntat viața și a modului triumfător pe care l-au abordat pentru a-și atinge țelurile. Am citit despre regine despre care mai știam și de dinainte, dar au fost câteva despre care nu știam mai nimic. Și mi-au plăcut atât de mult încât nu am putut rezista să nu caut pe internet anumite informații. Un volum cu poze atât de frumos alese, viu colorate sau fără, dar care au înfățișat atât de bine viețile de dinainte.
  4. Aleasa dragonului de Naomi Novik. După ce am mers la Clubul de lectură Nemira de luni, în care am discutat despre Aleasa dragonului, acum parcă regret și mai mult pentru că nu i-am scris o recenzie la momentul potrivit. Dar am în plan să recitesc romanul, deoarece îmi doresc atât de mult să vorbesc despre el, dar și să retrăiesc evenimentele din el.Cu stilul minunat al lui Naomi Novik (pe care îl iubesc din seria Temeraire), a reușit să construiască o poveste de-a dreptul magnifică, magică și minunată. Cei trei M.!
  5. Soldați ai terebentinei de Răzvan T. Coloja. Înainte de Soldați ai terebentinei, nu am mai citit nimic de  acest autor și chiar eram curioasă, deoarece titlul mă atrăsese foarte mult, la fel și coperta ce parcă arată viața de acum mulți ani. Viața unor tineri care se regăsesc și în cei din prezent (în cei care ascultă rock și sfidează anumite reguli), a unor rebeli de odinioară, care își doreau să își trăiască viața exact așa cum și-o doreau, fără a fi obligați să facă lucruri pe care nu le considerau potrivite. A unor tineri ce nu acceptau reguli fără noimă uneori, care doreau o schimbare. Nu știu dacă neapărat am prins esențialul cărții, dar eu așa am înțeles Soldați ai terebentinei. Și mi-a plăcut cartea!


miercuri, 29 noiembrie 2017

„Coroana de spini și stele” (Coroana de spini și stele, #1) de Lina Moacă

DESCRIEREA: Un contract cu o agenție de modelling o duce pe Medeea Pop la New York. Încercând să ajute pe cineva, intră fără voia ei într-un joc ale cărui profunzimi nici măcar nu le bănuiește, un joc blestemat din care nu mai poate ieși. Se pierde pe ea, își pierde dragostea, visele, încrederea și demnitatea. În întuneric, doar stelele și focul lor îi mai pot lumina calea pentru a se regăsi la chip.

Daniel Atlasus Gabriel Roth, un tânăr lord și bancher egoist care ia totul și căruia i se cuvine totul, face parte dintr-o altă lume. O lume a diamantelor și-a puterii ce stabilește și impune regulile jocului, cântărind mereu numai câștigul. Daniel i se strecoară încet în minte Medeei, încercând s-o rătăcească.

O poveste despre lupte interioare, inocență și perversitate, egoism și dăruire, pasiune și iubire.

RECENZIA: Am terminat de citit Coroana de spini și stele acum aproximativ o săptămână și cu toate că mi-am ales o anumită zi în care să scriu recenzia, de fiecare dată au intervenit tot felul de obstacole care să mă determine să nu îmi mai concentrez timpul asupra ei. Ba am avut un proiect și a trebuit să fiu focusată asupra lui, ba a fost vorba de vreun referat de făcut, ba am fost la Târgul de carte Gaudeamus și am ajuns acasă într-atât de obosită încât nu mă mai puteam ocupa de scrierea ei. În orice caz, îmi doresc să nu fi uitat din detaliile cărții – tot spuneam că voi scrie într-un carnețel, dar mereu mă luam cu altele –, deoarece țin minte că în timpul în care citeam Coroana de spini și stele aveam în cap destul de multe aspecte despre care îmi doream să discut în recenzie. Multe dintre ele fiind aspecte – nu pozitive, deoarece eu nu cred în pozitiv și negativ când vine vorba de o carte – îmbucurătoare, mai degrabă. Unele fericite și care m-au ajutat să ajung la concluzia că mi-a plăcut într-o măsură destul de mare cartea, determinându-mă să aștept cu destulă nerăbdare următorul volum.

Făcând cunoștință cu stilul Linei Moacă din momentul în care m-am apucat de citit Valuri de viață, știam cam la ce să mă aștept, din acest punct de vedere. Autoarea are un mod de a povestii foarte plăcut, unul pe care îl apreciez și pe care îl savurez ori de câte ori citesc ceva scris de ea; cu toate că volumul Coroana de spini și stele este abia a doua carte pe care o citesc de la aceasta. Pentru mine – cel puțin –, dacă există anumite momente în care să nu rezonez cu acțiunea poveștii, să nu îmi placă modul cum au procedat, uneori, personajele, totul compensează cu faptul că felul de a nara al Linei este unul care mă unge la suflet. Are un stil inconfundabil. Și că tot am adus în discuție momentele mai puțin plăcute ale unei cărți, nu pot să spun că am fost o foarte bună prietenă cu cele aproximativ o sută de pagini de început ale volumului. Sau mai clar spus, până să apară Daniel în peisaj nu am reușit să mă conectez destul de bine cu povestea Medeei. Simțeam că lipsește ceva care să îmi creeze acea scânteie de dorință de a afla mai multe. Și când m-am referit la apariția lui Daniel, nu m-am îndreptat, neapărat, în direcția faptului că îmi doream să apară el cât mai repede, deoarece sunt fată și el este un personaj masculin și voiam să îl descopăr. Nu. Din perspectiva mea, adevărata acțiune – ceea ce m-a ținut cu ochii lipiți de carte – a apărut odată cu el. Era adrenalina aceea care te determină să citești cât mai repede, să nu lași cartea din mână, ci să parcurgi paginile pentru a vedea ce o să se întâmple mai departe. 

Nu știu să găsesc o explicație acestui fapt, dar am reușit să mă acomodez destul de greu cu prezența Medeei, cu toate că, așa cum am spus, nu înțeleg motivul. Nu m-a enervat, am empatizat cu ea, nu am considerat-o un personaj de carton – ba din contra, a fost unul cu o personalitate destul de frumoasă și de plăcută –, prin urmare mă aflu în ceață din cauza acestui lucru. Dar cel puțin, până la finalul romanului, am început, încetul cu încetul, să prind drag de ea și să fiu destul de mult preocupată de situația în care se afla și de modul cum evolua povestea ei. Dar dacă ar fi să privesc mai sus – la ceea ce am scris, până acum, în recenzie –, cred că aș putea să mă gândesc că nu am rezonat cu ea din prisma faptului că nu mă prinsese povestea până la apariția lui Daniel. Așa că de acolo a pornit toată această lipsă de interes pentru Medeea. 

Relația dintre Daniel și Medeea – sau ce au devenit, până la urmă, pe parcursul volumului – nu pot spune că a fost una dintre preferatele mele, dar nici una pe care să o detest sau pe care să o consider lipsită de substanță. Atitudinea destul de dură a lui Daniel, aroganța afișată de cele mai multe ori dar și momentele de tandrețe care au existat între ei, totul împreună cu personalitatea interesantă a Medeei, au creat un cuplu – oarecum – enigmatic, tensionat, dar și destul de plăcut. Nu știu dacă l-am plăcut neapărat pe Daniel, dar nici nu pot să afirm că mi-a fost indiferent. Cel puțin proveniența pe care o are, istoria din spatele lui și faptul că nu m-aș fi gândit niciodată la ce ascundea el de fapt, l-au făcut un personaj pe care o să-l urmăresc, și în continuare, cu destul de mult interes. Și cu nerăbdare. Pentru că are un farmec al lui pe care nu prea îl pot descrie în cuvinte; sau să mă gândesc dacă aș putea să găsesc un cuvânt potrivit pentru a-l creiona. 

Povestea a pornit dintr-un punct și a ajuns atât de repede în celălalt – și nu mă refer neapărat la faptul că ar fi fost grăbită acțiunea –, doar că s-au întâmplat atât de multe pe parcursul volumului, încât dacă ar fi să parcurg din nou totul, nu aș reuși să îmi aduc aminte de multe amănunte importante. Felul cum viața Medeei s-a schimbat atât de mult, de la plecarea ei în New York și până la linia la care s-a oprit volumul, a construit o călătorie pe care, cred eu, personajul a parcurs-o cu destul de multă putere. Că a mai avut momente de slăbiciune în unele cazuri – cine nu are, până la urmă? –, acestea au fost niște amănunte cărora nu le-am acordat foarte multă importanță, deoarece am fost mult prea concentrată pe ceea ce se întâmpla cu parcursul pe care l-a avut. Iar multe dintre reușitele ei din volum – și nu mă refer la cele profesionale, ci la cele emoționale – s-au datorat, categoric, acelor mulți oameni cu care a fost înconjurată și care nu i-au dat voie, nicio secundă, să cadă. Iar acele scene au fost minunate, necesare și foarte bine primite în Coroana de spini și stele. Pentru că, până la urmă, asta am considerat că a însemnat titlul volumului – nu neapărat relația dintre Medeea și Daniel –, ci faptul că atunci când porți o coroană – pe care am asociat-o mai mult cu viața –, aceasta îți poate aduce de toate. De la tristețe, nenorociri și suferință – spinii care te înțeapă și îți provoacă răni –, până la bucurii, împliniri și oameni minunați lângă, care cu siguranță sunt niște momente care te duc până la stele de fericire. Sau poate se referă la faptul că Daniel este precum un prinț, personalitatea lui putând să ofere atât bune, cât și rele. În orice caz, titlul semnifică atât de mult, dar care, până la urmă, toate au același numitor comun: binele și răul.

Lina Moacă a reușit să construiască o poveste care – sincer, vă spun! – nu mă așteptam să îmi placă atât de mult; cel puțin, așa cum am menționat mai sus, după cele o sută de pagini simțeam că nu o mai puteam lăsa din mână. M-a surprins destul de mult ceea ce a reușit să-mi transmită această carte, ca o ușoară dependență care m-a determinat, după ce am terminat de citit Coroana de spini și stele, să mă gândesc la ce s-a întâmplat în carte. Iar acest lucru se întâmplă, de cele mai multe ori, la poveștile care mi-au plăcut foarte mult. Iar mie nu pot spune că mi-a plăcut de la prima pagină. Dar Lina a făcut – prin modul ei minunat de a scrie și de a adăuga magie în cuvinte și printre rânduri – în așa fel încât să mă vrăjească, dorindu-mi mult mai mult de la poveste. Pentru că felul cum s-a încheiat Coroana de spini și stele, lăsându-mă destul de nedumerită – dar am o oarecare ipoteză în minte, pe care încă prefer să o țin pentru mine – și oarecum supărată pentru felul cum Medeea a fost lăsată, m-a determinat să îmi doresc să citesc cât mai repede continuarea. Și chiar sper ca Lina Moacă să poată să ne aducă și cel de al doilea volum din această poveste care, așa cum am precizat mai sus, nu mă așteptam să îmi placă atât de mult. 

duminică, 26 noiembrie 2017

„Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești” (Nemuritor, #5) de O.G.Arion

PĂRERI ADUNATE: Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești e seria „Nemuritor” la superlativ. E nemiloasă, dulce și intensă, poetică și epică. Te lasă fără cuvinte, cu sufletul plin de recunoștință de a o fi cunoscut pe autoare și cărțile ei minunate. (Andreea Băluțeanu – Diva Hair)

Felicitări, Oana, pentru această evoluție extraordinară și pentru ne-ai permis să însoțim personajele – prietenele noastre – în această călătorie uluitoare, cu final epic. (Antoaneta Smaranda – Drumul vieții)

Iubire. Speranță. Argint. Îmbinând aceste cuvinte, Oana a creat o serie nemuritoare, veșnică în inimile cititorilor. (Daniela Oțet)

Originală, palpitantă și amuzantă, seria „Nemuritor” crează dependență de la prima pagină citită. Fanii genului urban fantasy vor savura cu certitudine amestecul reușit de aventuri, legende, povești pasionale de iubire. (Claudia Beian – Îndrăznește mai mult)

Frânturi de istorie învăluite în legendă și mit, pudrate cu fantezie și unite de imaginația Oanei Arion. Un adevărat deliciu asezonat cu mister și bătăi accelerate de inimă. (Diana Macovei – BookNation)

O serie care o așează pe O. G. Arion nu doar în rândul celor mai promițători scriitori români din noua generație, dar și la loc de cinste în inimile cititorilor pe care i-a cucerit. (Ana Bășică – A drop of inspiration)

RECENZIA: Nu prea îmi este deloc ușor să mă apuc să scriu ultima recenzie pentru o serie la care am ținut și țin – de la primele pagini ale primului volum – atât de mult. Tot timpul am urât când a fost vorba despre aceste momente, deoarece eram conștientă că nu mă voi mai întâlni cu personajele pe care le-am îndrăgit și cu care am trecut prin atâtea, în decursul multor aventuri mai mult sau mai puțin răvășitoare. Parcă mi se pune un nod în gât și sunt sigură că, din cauza acestui fapt, de-a lungul întregii recenzii mai mult voi abera, ajungând să mă îndrept pe drumul de pe lângă subiect sau să o lungesc cu unul, dar în așa fel încât voi să nu înțelegeți nimic din ce am scris. Încă sunt amețită – și sunt ferm convinsă că nu voi reveni pe linia de plutire prea curând –, încă încerc să retrăiesc evenimentele desfășurate în Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, pentru a rămâne încă conectată cu această lume fantastică, din toate punctele de vedere.

Imediat după ce am terminat de citit Prin cenușă de visuri, finalul pe care Oana ni-l oferise acelui volum, parcă mă băgase într-o priză ce mă încărcase cu o nerăbdare greu de suportat, deoarece – în ciuda faptului că eram conștientă de faptul că avea să mai fie doar un volum din serie – nu mai aveam deloc stare să descopăr cum avea să se continue povestea, din punctul în care fusese oprită. Fiind la curent cu anumite aspecte pe care unele personaje nu le cunoșteau, curiozitatea de a afla cum aveau să reacționeze în momentul în care li se vor dezvălui acele informații, mă determinase să-mi creez o sumedenie de scenarii, unele plauzibile, altele poate mai puțin. (Dacă încă nu ați citit Prin cenușă de visuri, sigur nu înțelegeți la ce mă refer, dar dacă ați parcurs volumul patru, presupun că scenariile mai puțin plauzibile nu prea le considerați ca fiind așa. Deoarece, într-o astfel de serie, absolut orice poate fi posibil! Și credeți-mă când o spun: nu scoateți nimic din ecuație în momentul în care citiți ceva scris de Oana Arion!) Că s-a potrivit deznodământul seriei cu ce am avut eu în cap, credeți-mă că m-am gândit la absolut orice, numai nu la acest final pe care l-a ales autoarea. Și nu pentru că nu aș fi crezut-o pe Oana în stare de așa ceva, ci pentru că, la câte lucruri s-au întâmplat de-a lungul seriei, ajunsesem că cred că la orice m-aș fi gândit eu, aș fi făcut-o degeaba. Și așa a fost. (Dar tot m-am gândit, deoarece nu mi-am putut opri mintea să nu o facă.)

Nu pot spune că Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești a fost un volum mai bun sau mi-a plăcut mai mult decât celelalte patru ale seriei, deoarece Oana a știut – de la început și până la sfârșit – să-și mențină toate cărțile pe aceeași lungime de undă: la stagiul de perfecte. În schimb, categoric a fost cel care ne-a oferit ceva și mai diferit față de celelalte, o lume pe care cu greu ți-o poți imagina, o lume stranie, dar totuși fascinantă, o lume în care am găsit personaje care – mie, cel puțin – au reușit să-mi trezească sentimente pe care destul de rar reușesc să le simt. În afară de acest lucru, în partea aceasta m-am confruntat cu ceva ce în volumele anterioare nu au existat. Și a fost interesant, deoarece pentru mine a fost ca o experiență, deoarece fiind învățată cu acel-ceva în celelalte cărți, în Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, aspectul acesta nu a fost prezent tot timpul. Și m-a determinat să realizez, de fapt, cât de mult însemna pentru serie acel lucru, iar acum că nu am mai avut parte de el pe toată perioada volumului, a fost oarecum ciudat – dar așa cum am menționat și mai sus – și interesant. Pentru că am descoperit ceva cu care nu m-am confruntat în celelalte volume, ceea ce a reușit să mă scoată din zona mea de confort, ca să mă explic, mai exact.

În volumul Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești cred că Oana Arion și-a chinuit cel și cel mai mult personajele, și nu cred că mă înșel când am spus asta, dar mai și cred că mulți mă veți aproba după ce veți citi volumul. Nu doar că le-a torturat, dar le-a oferit temeri până la cele mai oribile, trăiri la cote maxime și speranțe până la cele mai mici. Chiar am crezut că, la un anumit punct, totul se va termina și restul de pagini care mai rămăseseră aveau să ne spună niște lucruri de peste ani și ani. Îmi fusese nespus de teamă, și nu pot spune că după acea întâmplare am citit cu mai multă liniște, deoarece – nu, nu, nu, dragii mei cititori! – răul abia atunci se dezlănțuise și își arătase doar un pic din colți și gheare. Intensitatea și atenția cu care citești fiecare propoziție  ca nu cumva ceva să fie ascuns printre rânduri – te hipnotizează, ținându-te captiv, până la ultimul cuvânt. 

Dacă ar fi să vorbesc despre personaje, tare teamă îmi este că – involuntar – aș dezvălui ceva important din volum, deoarece, cum fiecare și-a avut o parte vitală, esențială desfășurării acțiunii, aducerea în discuția a unuia, ar putea să ofere vreun spoiler. Ceea ce încerc mereu să evit, ori de câte ori scriu vreo recenzie. Dar pot spune, pe scurt, la modul general, că nu a existat vreunul pe care să îl consider inutil, fiecare dintre ele reușind să ofere multe pentru volum. Chiar și cele care, aparent, ar distruge întreaga armonie a celor pe care îi îndrăgim în poveste. Așa cum s-a întâmplat în toate cărțile din seria Nemuritor. La fel cum personajele au reușit să ne ofere sentimente de la cele mai obișnuite, până la cele mai intense și mai frumoase. Pentru că în volumul Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești am trăit și mai mult împreună cu personajele, la cote maxime, am suferit, m-am bucurat și am trecut prin întâmplări care au marcat cititorul din mine. Deoarece a existat ceva în volum la care nu m-aș fi așteptat niciodată, dar analizându-l, și după explicațiile pe care le-am primit, atenția Oanei la toate detaliile m-au determinat să consider totul posibil. Și vorbind despre detalii, scriitoarea – cu toate că știm că orice autor este atent la astfel de aspecte – m-a uimit totuși prin maniera și mai atentă față de ce m-aș fi așteptat.  S-a gândit la tot și la toate, iar prin asta mi-a arătat de fapt cât de mult suflet a depus pentru această poveste minunată.

Nu am reușit să scriu recenzia într-o zi, așa că de la momentul în care am început-o (în care încă eram zăpăcită și tristă pentru că s-a terminat seria) și până în prezent (unde am reușit să mă obișnuiesc cu gândul că Nemuritor nu va mai avea o continuare), a trecut cam aproape o săptămână. Iar ce s-a întâmplat nu s-a datorat faptului că nu aș fi avut timp să o scriu, ci pentru că simțeam că nu am energia necesară, nici să aberez; așa cum am precizat în primul paragraf. Dar și pentru că, în ciuda faptului că aveam toată acțiunea volumului proaspătă în minte, știam că nu aș fi putut să acopăr în recenzie tot ce mi-aș fi dorit să scriu. Și parcă nici acum nu sunt complet sigură că mi-am scris toate gândurile. Nici nu cred că voi ajunge să o fac vreodată, deoarece poate nici nu-mi doresc. Cred că anumite lucruri prefer să le țin doar pentru sufletul meu, pentru că mi-a plăcut mult prea mult seria ca să nu păstrez ceva doar mie. 

Când citești un ultim volum al unei serii – fie că ți-a plăcut la cote maxime sau doar a fost acceptabilă pentru gusturile tale – parcă simți că acțiunea, personajele și toată conexiunea care a existat în celelalte cărți, acolo se intensifică. Totul devine mai tensionat, deoarece știi că în fiecare pagină pe care o parcurgi s-ar putea întâmpla ceva care să te facă să te gândești la faptul că problema respectivă nu ar avea cum să se rezolve în paginile care au rămas, deoarece acolo ar exista posibilitatea să intervină altele; iar un alt volum nu mai există. Și cu fiecare pagină pe care o parcurgi, îți mai dai seama și că numărul se micșorează mereu și mereu, iar pe ultima nu va mai scrie Va urma, ci Sfârșit. Și te simți anxios, pentru că nu îți dorești să ajungi acolo, îți e frică că te vei apropia din ce în ce mai mult de acea linie de finish, și cu toate că încerci să trișezi, citind rar, zăbovind asupra cuvintelor mai mult decât ai făcut-o înainte, știi că tot vei ajunge acolo. Plus că dorința de a afla ce se întâmplă mai departe, te împinge inconștient spre acel capăt nedorit. Și te lași bruscat, deoarece ești un suflet flămând, care nu poate sta deoparte de acea lume minunată. Și când te trezești la final și vezi că nu mai urmează nimic după, rămâi nemișcat și îți spui buimăcit: ce-am făcut? (Asta am pățit în timpul în care citeam Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, ceea ce nu poate decât să vă arate cât de mult am îndrăgit această serie și cât de dor o să-mi fie de ea!)

vineri, 24 noiembrie 2017

Recenzie: Seria „Nemuritor” de O.G.Arion


Acum ceva timp, Oana m-a întrebat dacă aș dori să scriu o recenzie despre întreaga serie Nemuritor, în afară de cele pe care le-am scris pentru fiecare volum, oferindu-mi apoi cartea care încheie povestea Victoriei Grey, Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, despre care voi vorbi mai multe separat, în momentul în care mă voi apuca să scriu și despre ce mi-a transmis acest ultim volum. (Și știu că o să-mi fie nespus de greu să îmi aștern emoțiile pe care mi le-a transmis și care încă sunt puternice, după ceva zile de la terminarea lui. Dar va trebui să mă apuc și de ea într-un final, deoarece nu am cum să las ca una dintre cele mai răvășitoare serii pe care le-am citit, să nu își aibă ultima părere.) Faptul că Oana mi-a propus să scriu despre Nemuritor, consider că pentru mine – cel puțin  va fi un lucru necesar, deoarece prin câte a trecut Victoria de-a lungul celor cinci volume, chiar aș fi avut nevoie să refac traseul și să trag o linie finală.

Am descoperit seria Oanei Arion chiar de la începutul începuturilor, când Ultimul viking fusese publicat cu acea copertă albastră, acum doi ani, dacă nu mă înșală memoria. În orice caz, mă atrăsese și de atunci ideea principală și faptul că un autor român alesese să povestească și despre mitologiile nordice, despre ce legende minunate și fantastice ascundeau acestea, în detrimentul a ceea ce cunoșteam deja și experimentasem de atâtea ori. Așa cum am menționat și pe coperta a patra a celui de-al patrulea volum  Prin cenușă de visuri , Oana ne-a dezvăluit o lume nu foarte cunoscută în literatura contemporană, sau cel puțin nu în cea românească. Și încă îmi mențin părerea, deoarece nici în timpul care a trecut de la lecturarea acestui volum și până în momentul de față, nu am descoperit vreun alt autor care să ne însuflețească, să aducă la viață poveștile de mult uitate ale celor nordici. (Dacă știți voi astfel de cărți scrise de autori români contemporani, nu ezitați să îmi dați de știre, deoarece Oana mi-a deschis apetitul pentru astfel de povești, așa cum m-a determinat să nu mai las serialul Vikingii să stea neînceput, ci să mă apuc odată de el. Autoarea este deschizătoare de drumuri, he-he!)

Cei care încă nu ați citit niciun volum al seriei Nemuritor, poate că acum, după ce ați parcurs ceea ce am scris mai sus, vă gândiți la faptul că toată povestea se bazează pe vikingi, ceea ce țin să vă ajut să ieșiți la liman, deoarece nu este în totalitate adevărat. Avem parte de tot felul de personaje, supranaturale sau nu. Și așa cum Oana Arion a menționat la toate lansările ei  sau atât cât am reușit eu să aud din cele live sau înregistrate , fiecare volum se bazează pe o legendă, legendă ce ne este explicată la finalul respectivului volum. O notă de originalitate pentru ea, deoarece consider că nu este ușor să îmbini atâtea mituri interesante, în așa fel încât să iasă un produs închegat cum trebuie, în care povestea să curgă fără denivelări. Iar eu consider că ea a reușit acest lucru chiar din primul volum, din Ultimul viking, acolo unde am întâlnit o Victoria introdusă într-o lume total necunoscută ei, care va ajunge  cu fiecare volum parcurs  să devină ceva normal pentru ea, ca un lucru de care îți este imposibil să te desparți; chiar și cu obstacolele greu de parcurs, peste care acest personaj a reușit să treacă cu tărie, curaj și cu o doză de Oana, ca să spun așa. Pentru că cine a reușit să vorbească cu autoarea cel puțin odată, știe cât de amuzantă și de deschisă este; ceea ce nici Victoriei nu i-a lipsit, cel puțin nu prima parte. Dar și cât de puternică și de de neclintit a ajuns să devină.

Și astăzi țin minte că, în ziua în care am terminat de citit primul volum, primul lucru care îmi trecuse prin cap a fost faptul că nu înțelegeam de ce îmi luase atât de mult timp să îmi cumpăr Ultimul viking, deoarece în acea perioadă în care Oana scria și publica, scria și publica  astfel că ajungea tot mai departe cu povestea , eu încă rămăsesem la stagiul de „cu altă ocazie”, o să am timp și pentru seria asta, doar că nu acum. Probabil că, dacă ar fi sărit cineva în fața mea și mi-ar fi țipat să nu mai amân nimic  în afara faptului că l-aș fi crezut puțin nebun , mi-aș fi pus un semn de întrebare și m-aș fi împins singură de la spate. Dar nu, mie mi-a trebuit un an și ceva pentru a ajunge să mă mobilizez, să ajung la lansarea ultimului volum din Alina Marinescu, de Monica Ramirez  atunci când încă nu apăruse la Librex , să mă întâlnesc pentru prima dată cu Oana și să îmi dau seama că (pe lângă timiditatea care mă bloca din a scoate mai mult de două-trei cuvinte pe gură) trebuie să pun piciorul în prag neapărat și să iau inițiativă în fața acestui blocaj.

Povestea evoluează într-un mod alert și imprevizibil, fiecare volum ajungând să te determine să crezi că cel de față este cel mai bun, până când ajungi să îl deschizi pe următorul și să îți dai seama că de fapt te-ai înșelat. Ajungi să crezi că nimic nu te mai poate surprinde, dar cu fiecare pagină pe care o parcurgi  fără a mai avea nevoie de mâncare sau de apă , bătăile inimii ce se intensifică cu fiecare minut, te determină să realizezi că parcă ceva urmează să se întâmple în orice moment. Ca atunci când ai impresia că ceva rău o să se întâmple cât de curând, și din păcate, intuiția nu dă greș de fiecare dată când treci printr-un astfel de moment. Pentru că personajele noi și vechi vin și pleacă, amețindu-te  într-un mod plăcut, nicidecum să te bage într-o ceață sufocantă  datorită poveștilor pe care le descoperi de la ele sau de la celelalte caractere ale seriei. Fie te șochează ceea ce afli și nu știi ce să mai crezi despre acel personaj, fie realizezi că nu este dracul cel mai tare, astfel că te determină să te întorci la o sută optzeci de grade cu părerea nu prea bună pe care ți-ai format-o la început despre el. Așa cum mi s-a întâmplat și mie cu un anume domn G. cu care mă mai confruntasem în alte două serii, despre care știam de dinainte că avea să fie un ghimpe în coaste și că nu va aduce nimic bun personajelor, decât poteci cu nisipuri mișcătoare și șerpi care aveau să le sâsâie amenințător la fiecare pas. În seria Nemuritor parcă ceva a reușit să schimbe cursul ideilor pe care mi le formasem înainte, dar nu știu neapărat și cât de mult, deoarece nici după ce am terminat de citit Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești nu am fost capabilă să îmi dau seama ce se va întâmpla cu el în imaginația mea. Pentru că eu tot îl am în minte ca fiind altfel decât a fost în Nemuritor. 
Prin seria Nemuritor, Oana Arion ne-a dezvăluit o lume nu foarte cunoscută în literatura contemporană – cel puțin nu în cea românească. Mitologia nordică ne-a fost adusă în fața ochilor prin prisma unor personaje mistice, supranaturale, încărcate cu o istorie tumultoasă, dar cu o forță inimaginabilă de a face față tuturor obstacolelor. De îndată ce ați pășit în această poveste magică și greu de uitat, îmbrățișând atmosfera alertă, precum un leac de care aveați nevoie cu disperare, nu vă veți mai dori să reveniți la realitatea care nu vă va mai satisface cu nimic. __ (Andreea Pandelea, Prin cenușă de visuri)
Se întâmplă atât de multe lucruri în seria Oanei Arion, încât nici dacă aș vrea să dau un spoiler voit  ceea ce bineînțeles că nu îmi doresc , nu aș reuși sub niciun fel să micșorez suspansul oferit de poveste. Oana ne-a oferit tot felul de personaje, de la cele pe care le cunoaștem cu toții și nu ne sunt indiferente, până la cele mai ciudate și neașteptat de interesante. Întunecate și cu un trecut nu foarte blând, misterioase și reci cu cei din jur sau deschise spre a ajuta la rezolvarea oricărui necaz cu care se confruntă cei din jurul lor, autoarea ne pune pe tavă tot felul de opțiune, din care  fie că vrem sau nu  nu avem cum să nu ne găsim unul care să ne țină pe jar și care să ne fi ridicat mai mult interesul decât celelalte. Sau mai există varianta mai comodă  dar pe care o consider cea mai dificilă  să îți placă mai multe personaje, astfel încât în mintea ta se dă o luptă crâncenă cu cine să fie pe primul loc. Și sunt convinsă că au existat multe persoane care s-au confruntat cu această dilemă, și nu greșesc când spun că Ian și Arrio au fost în centrul acestor lupte interioare. Dacă la început tindeam spre acel viking arătos și mai retras, dar care ascundea în el o grijă minunată pentru cei importanți lui, cu cât avansam tot mai mult în poveste, cu atât realizam că acel Arrio dezinvolt, amuzant și fermecător, îmi intra încetul cu încetul pe sub piele, fiindu-mi imposibil să-l mai înlătur de la inima mea încurcată. Sufletul meu se bătea parte în parte cu gândul că unul dintre ei trebuie să-mi fie totuși mai drag decât celălalt, ca până la final să realizez că nu am cum să ajung la o concluzie mai favorabilă unuia dintre ei, deoarece amândoi  în egală măsură  au ceva ce consider că celuilalt i-a lipsit. Iar această ipoteză nu a putut să fie schimbată nici după ce am terminat de citit Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești.

Oana Arion a știut și știe cum să își vrăjească cititorii, cum să îi atragă de partea poveștii și cum să îi mențină dornici în a citi cât mai mult din ceea ce scrie. Niciodată nu am fost plictisită de niciun volum, în niciun moment nu m-am simțit epuizată, simțind că aș dori să mă opresc, deoarece nu mi-ar fi plăcut vreun aspect sau ceva să pară de plastic în serie. Totul a decurs într-un mod firesc și natural, de parcă acele ființe supranaturale ar fi ceva normal în lumea noastră, de parcă ar exista cu adevărat. Pentru că niciun personaj nu m-a determinat să-l consider plat, fără personalitate, care să nu pară credibil, chiar și cel episodic, existând în poveste doar pentru câteva pagini. Un aspect care consider că ar trebui să fie vital în cariera unui scriitor de succes, aspect care există la Oana Arion.

Am un milion de gânduri în cap despre seria Nemuritor  bune și rele, și voi spune și de ce le am pe ambele , încât mi-aș dori să vorbesc încontinuu despre câte emoții mi-a transmis povestea Victoriei și a prietenilor ei, despre toate întâmplările prin care au trecut, despre șocurile pe care le-au avut, dar și despre momentele minunate pe care le-au trăit cu toții împreună. Pentru că acele gânduri bune și rele la asta se referă. La faptul că bunele se îndreaptă spre imaginile care îmi apar acum în fața ochilor  și pe care nu am putut să nu mi le formez și în timpul în care citeam , zâmbetele lor, serile liniștite și poveștile frumoase pe care le-a aflat Victoria de la ceilalți (și invers), despre familie și tăria pentru a o ține unită, mai ales în fața necazurilor. Dar și despre sticla cu băutură pe care o ținea mereu Victoria pentru prăjituri. În timp ce relele nu mă lasă să nu mă gândesc la perioadele de cumpănă, la pierderile suferite de-a lungul seriei, la trădările și minciunile de care aveau parte, și cel și cel mai rău la faptul că totul s-a terminat. Că nu voi mai trăi în acea atmosferă tensionată, dar minunată, pe care ne-a construit-o Oana, pentru că finalul trebuia să vină odată și odată pentru această poveste cu iz nordic, dar cu scriitură românească. A fost minunat tot ce s-a întâmplat, chiar dacă am avut parte și de momente nu foarte plăcute, povestea a fost și este una specială, pentru oricine o va citi, și sunt sigură de acest lucru. 

Poate că o să vi se pară puțin ciudat ce o să spun – sau poate că o să empatizați cu mine, cei care ați ajuns la final sau sunteți aproape cu această serie –, dar simt o ușoară ciudă pentru cei care descoperiți acum Nemuritor. Da, știu că am spus mai la început că regret că nu am descoperit scriitura Oanei mai devreme, și că propozițiile se bat puțin cap în cap, dar când ai sentimentul amar că ai ajuns la capăt de drum cu ceva ce ți-ai fi dorit să mai dureze încă câteva volume, faptul că ai așteptat tremurând continuările nu mai pare atât de frumos. Pentru că vrei să o iei de la capăt, să treci din nou peste acele emoții și momente fantastice – cu toate că știi că vei avea parte și de clipe dureroase, care te vor face să suferi neîntârziat –, pentru că știi că va dura ceva până te vei obișnui cu gândul că s-a terminat cu adevărat și că o continuare nu va mai exista; poate doar în sufletul tău.

Nu o să spun nimic despre cum s-a încheiat seria, deoarece nu îmi doresc să dezvălui nimic ce v-ar perturba ideile pe care poate că vi le-ați format despre finalul vostru, și nici nu îmi doresc să vă ofer vreun spoiler. Ideea este că – și aici vorbesc mai mult cu cei care au citit și Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești – oricum s-ar fi terminat povestea Victoriei, a lui Arrio, Ian și a celorlalte personaje, tot trist ar fi fost pentru cititori. Așa se întâmplă mereu cu o serie care te-a atins la suflet și ți-a intrat pe sub piele, precum un tatuaj făcut pe os, care nu îți dă voie să o uiți niciodată, deoarece va rămâne veșnic în tine, atât cât vei trăi. Am iubit seria, am respectat toate deciziile pe care le-a luat Oana de-a lungul poveștii  – chit că poate nu mi-au plăcut de fiecare dată –, pentru că tot ce iese din imaginația unui scriitor talentat, binevenit oricând, nu are cum să te supere în vreun fel. (Nu foarte mult și nu pentru o perioadă lungă.) Și ca să vă fac o idee finală, și mai scurtă, despre ce a însemnat pentru mine seria Nemuritor și despre cât de mult mi-a plăcut această poveste, voi mai spune numai atât, și apoi îmi voi încheia monologul: abia aștept să mai treacă o perioadă pentru a mă reapuca de ea. (Și aștept cu nerăbdare celelalte cărți pe care le va scrie Oana.

Iar pentru cei care sunteți din București – sau sunteți din afara lui și veniți la Târgul de Carte Gaudeamus –, Oana lansează în cadrul târgului, Sâmbătă, pe 25 Noiembrie, de la ora 13:00, Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, volumul final al seriei Nemuritor. Așa că vă îndemn să fiți prezenți, alături de Oana, la o ultimă lansare la Gaudeamus, a poveștii personajelor pe care le-am îndrăgit atât de mult. Eu categoric că nu voi lipsi! 



joi, 9 noiembrie 2017

„Imperiul de fildeș” (Temeraire, #4) de Naomi Novik

DESCRIEREA: Oastea Maiestății Sale trebuie să lupte. Dragonii zburători și căpitanii lor apără neînfricați granițele Angliei, înfruntând soldații lui Napoleon Bonaparte. În plus, apare și o epidemie de origine necunoscută, iar suferinzii intră în carantină. Numai Temeraire și câțiva dragoni nou recrutați rămân neatinși de molimă. Alături de căpitanul Laurence, Temeraire pornește spre Africa, unde s-ar putea afla leacul misterios. Nu au timp de pierdut și nu știu ce le rezervă soarta suferinzilor care speră să supraviețuiască.

RECENZIA: Am dat, doar din pură curiozitate, pe recenzia pe care am scris-o volumului trei Războiul pulberii negre – și am rămas oarecum șocată pentru faptul că mi-am spus părerea acum doi ani și ceva, la sfârșitul lunii Aprilie. Nu ar fi fost mare tragedie pentru mine dacă, să zicem, volumul de față ar fi fost publicat de curând, sau dacă seria nu ar fi fost una la care să țin atât de mult, dar cum nu se pupă niciuna dintre cele de mai sus, sunt destul de nervoasă pe propria persoană. Pentru că unu, Imperiul de fildeș nu a fost publicat de curând – în condițiile în care cel cu numărul cinci se află pe piața românească de ceva timp – și doi, simt că am ratat detalii destul de importante din celelalte volume, în timp ce îl citeam pe acesta. Și chiar s-a întâmplat, de fapt! Deoarece au existat momente în care nu mai știam de unde să iau anumite personaje și în ce contexte să le plasez, nu mai știam să fac legătura între toți dragonii și căpitanii lor sau pur și simplu între anumite evenimente. Iar aceste impedimente mi-au îngreunat destul de mult parcurgerea conținutului, din cauza faptului că eram nevoită să mă opresc de cele mai multe ori și fie să caut pe net anumite informații, fie să mă mai agăț de ceea ce scrisesem în celelalte recenzii. 

Și cum mi-am cumpărat și volumul cinci din serie Victoria vulturilor –, pentru că un fan adevărat se respectă și ține să aibă toate cărțile în bibliotecă, chit că nu este la zi cu seria, voi încerca pe cât de mult pot să îmi fac o promisiune și să nu mai las atâta timp între volume, ceea ce vă recomand și vouă; cu toate că nici nu aș ști ce să vă răspund dacă aș fi întrebată de ce nu am citit Imperiul de fildeș mai devreme. Pentru că dacă aș înșira o listă întreagă de posibile motive, din punctul meu de vedere nu ar fi niciunul îndeajuns de puternic încât să îmi scuze lipsa de interes – totuși cred că este cam dur spus – pentru una dintre cele mai bune serii pe care le-am citit vreodată.

Nu mai știu foarte bine cum s-a încheiat volumul anterior, nu mai țin minte ca Naomi Novik să fi lăsat vreo notă de suspans care să ne țină pe jar până la următorul sau pur și simplu s-a încheiat într-un mod pașnic, dar cert este că de la prima pagină pe care am citit-o din Imperiul de fildeș, am fost bombardată cu un peisaj care nu m-a lăsat să mă obișnuiesc cu ușurință cu atmosfera cărții. Mi-a luat vreo douăzeci de pagini – aproximativ – să reintru în acel ritm cu care m-a tot obișnuit autoarea, și cred că toată această timiditate pe care mi-a creat-o situația s-a datorat în mare parte poveștii pe care am scris-o mai sus. Dar nu pot spune că m-a deranjat neapărat sau că m-a forțat în vreun fel să iau o pauză, deoarece simpla apariție a lui Temeraire, replicile lui și conversațiile minunate și atât de intime între el și Lawrence m-au înmuiat extraordinar de mult. Nu știu, dar relația dintre cei doi încă este pentru mine una dintre cele mai emoționante și mai spectaculoase pe care le-am citit, și cu greu îmi vine să cred că vor reuși alții să fie mai presus de ei. Iar problemele medicale  ale dragonilor, care au acaparat întreaga atenție din acest volum parcă au solidificat și mai mult echipa pe care și-au format-o cei doi. Grija mult mai intensificată pe care o avea Lawrence pentru Temeraire – teama de a nu ajunge să contacteze și el acel virus îngrozitor –, modul cum încerca dragonul să îl liniștească au făcut întregul roman să aibă o încărcătură și mai mare de emoție. Și nu doar între cei doi, ci și între ceilalți dragoni și căpitanii lor. 

Primele trei volume s-au concentrat mai mult pe bătălii, pe cuceriri și apărări de teritorii, mai puțin pe grija celor care duc mare parte din ce este greu, pe dragoni și pe siguranța lor. Care, până la urmă era vitală, în condițiile în care ei făceau ca rezultatele dorite să existe într-un timp mai scurt. Cu toate că nu mi-a plăcut absolut deloc ce s-a întâmplat cu ei, nu am fost deloc încântată de suferința prin care au trecut sau de pierderile pe care le-au suferit ceilalți, nu pot spune că nu m-a încântat – știu că pare morbid, dar sper să înțelegeți la ce mă refer –, deoarece au putut să afle și oamenii cât de importanți erau de fapt aceștia. Și nu neapărat pentru războaie, ci ei în sine. Dragonii. Pentru că după ce ajungi într-o asemenea situație – când viața stă pe un fir subțire, deasupra unei prăpăstii infernale – realizezi ce înseamnă de fapt acea ființă pentru tine. Pentru sufletul tău. Iar toată călătoria prin care au trecut cu toții pentru a găsi leacul pentru însănătoșirea dragonilor, toate obstacolele, a fost încă o piatră care a întărit și mai mult fundația comunității lor. Și cred că ăsta a fost motivul pentru care am considerat că Imperiul de fildeș a fost cel mai emoționant și mai greu de parcurs volum, dintre toate celelalte. Fără doar și poate o parte a seriei Temeraire pe care cu greu voi putea să o uit!

Bineînțeles că în asemenea situații definitorii nu au putut lipsi împunsăturile – ca să mă exprim în acest fel – dintre națiuni, dar nu pot spune că nu le-am înțeles în totalitate. Napoleon oricum este în centrul tuturor problemelor, și cum nu am putut să îl sufăr în niciun volum al seriei, mă îndoiesc că va reuși autoarea să îmi schimbe părerea despre el, chiar și având modul ei minunat de a povesti și de a încâlci ițele. Dar dacă ar fi să mă explic mai pe înțelesul vostru despre ce au însemnat acele conflicte, ar însemna să dau spoiler, așa că mă voi rezuma doar la ce am scris mai sus. Totuși, ideea este că ceea ce s-a întâmplat în volum din partea unui anume personaj nu prea a reușit să mă determine să empatizez cu decizia pe care a luat-o, deoarece nu-mi doream sub nicio formă ca ceea ce s-a întâmplat în interiorul nucleului lor să se extindă mai mult, mai ales știind câtă nenorocire a cauza acea problemă. Dar să zicem că am trecut peste asta, deoarece ceea ce a ales să facă a lăsat niște consecințe pentru volumul viitor.  

Pe lângă faptul că – așa cum am spus mai sus Imperiul de fildeș a fost cel mai oribil volum din punct de vedere al suferinței personajelor și a imaginilor pe care mi le-am format cu dragonii în diferite stagii oferite de boală, a mai fost și un volum în care am întâmpinat o cu totul altă cultură. Africa a fost total diferită față de China sau de celelalte națiuni pe unde mai poposiseră personajele înainte. Dificultăți din alte puncte de vedere, personaje mai greu de îmblânzit, limbi noi, dar și cunoștințe care sper să ajungă – pe viitor – să fie mult mai mult de atât. Încrederea să nu mai fie atât de fragilă între cei nou veniți; acesta fiind unul dintre numeroasele motive pentru care sunt atât de curioasă să citesc Victoria vulturilor. În afară de faptul că este vorba despre Temeraire, Lawrence și Naomi Novik. În orice caz, dacă nu v-ați apucat încă de această serie uimitoare – cu toate că încă nu știu ce mai așteptați să apară –, recomandarea va exista în continuare, chit că, să spunem, nu aș aduce-o în discuție de fiecare dată când vorbesc despre povestea de față. O să fiți de-a dreptul hipnotizați când o să vă îndreptați atenția înspre ea! Pentru că este magică, inconfundabilă de-a dreptul, dragonică.