duminică, 6 august 2017

„Magonia” (Magonia, #1) de Maria Dahvana Headley

Primul volum al seriei Magonia poate fi comandat de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Încă de când era mică, Aza suferă de o boală misterioasă de plămâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească – să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente și să spere să reușească să o mențină în viață. Așa că atunci când Aza vede o corabie pe cer, familia ei consideră că e vorba de un efect secundar nemilos al pastilelor. Dar Aza e sigură că nu e o halucinație. Poate să audă pe cineva de pe vas strigându-i numele.

Doar cel mai bun prieten al ei, Jason, o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason, pentru care ar putea avea niște sentimente mai mult decât prietenești. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmplă.

Boala o doboară. Aza pleacă din această lume. Și ajunge în alta. MAGONIA

Deasupra norilor, pe un tărâm al corăbiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte. În Magonia, ea poate să respire pentru prima dată. Mai mult, are o putere imensă, pe care o poate folosi pentru a schimba lumea. Căci Magonia și Pământul sunt în pragul războiului, iar soarta întregii omeniri stă în mâinile Azei – inclusiv soarta băiatului pe care îl iubește. Încotro se va îndrepta loialitatea ei?

RECENZIA: Mulți dintre voi poate că ați considera oarecum ciudate cuvintele pe care le voi scrie în continuare – având în vedere că Magonia nu se poate încadra în genul cărților cu tentă clișeică –, dar nu mă voi ascunde de cititori, precizând opusul, când știu că aș fi făcut doar să vă mint; atât pe voi, cât și pe mine deopotrivă. Recunosc, în momentul în care s-a postat coperta romanului și editura Corint a pus ultimele puncte la tipărirea acestei cărți, de la începutul începuturilor pe plaiurile mioritice, pentru mine Magonia nu a fost un centru de interes, și categoric nu mă simțisem dornică să o adaug wishlist-ului de pe Goodreads. Ideea, coperta de-a dreptul fenomenală – categoric este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut – și descrierea care te determină din start să te gândești la faptul că nu va fi o călătorie deloc ușoară și cunoscută, toate aceste aspecte ar fi trebuit să mă împingă să mi-o doresc cu ardoare. Dar a existat ceva în ecuație care, pentru creierul meu, nu s-a potrivit cu niciun chip. Am spus doar ok, sună interesant, dar voi spune pas de această dată. Probabil că dacă aș fi venit acum cu niște argumente cât de cât plauzibile, toată această ceață s-ar fi risipit din fața ochilor mei, dar nu-mi pot găsi nicio explicație rezonabilă care să îmi scuze lipsa de interes. Și faptul că mi-am dorit să o primesc în coletul pentru colaborare, s-a datorat numai și numai recenziilor pe care m-am încumetat să le citesc – cu toate că destul de rar o fac când vine vorba de o carte pentru care simt chiar și o fărâmă minusculă-minusculă de interes –, conținutul arătându-se atât de plăcut surprins, îndemnând cititorii să se avânte în interiorul poveștii.

Sinceră să fiu, nu prea am avut nicio pretenție de la carte – cu toate că aveam impresia că nu m-ar fi lăsat indiferentă –, nu am sperat să scot vreun uau, la fel, în ciuda faptului că o presimțire că îmi va plăcea, exista în gândurile mele. Maria Dahvana Headley debordă de o imaginație într-atât de fenomenală, încât a reușit să aducă în fața ochilor mei o lume despre care nu avusesem habar la început, o lume a cerurilor, ascunsă de norii blânzi sau furioși, o lume plutitoare în care corăbiile se avântă prin aer, pescuind pe pământ, și condusă de oameni-păsări, cu denumiri din cele mai frumoase pentru urechi. Nu știu dacă Magonia este într-adevăr ceva din realitatea noastră – recunosc că nu m-am documentat după lecturarea cărții – sau doar una care se oprește strict în cea a personajelor, dar dacă wikipedia sau orice alt site informațional ar ascunde în străfundurile lui o istorie a Magoniei, oarecum palpabilă, cred că aș ajunge să mă gândesc cât mai serios la ce altceva ne mai ascund cerurile și la cât de mult rău am ajuns să facem celor care depind de noi, de poluarea pe care o trimitem celor de sus. Pentru că în timpul cât citeam ceea ce povesteau oamenii-păsări, ajunsesem să mă simt puțin inconfortabil deoarece mă gândeam că și eu sunt de vină pentru tot răul și toată foametea pe care o îndurau, din cauza ignoranței mele/noastre. O lume pe atât de puternică și magnifică, pe atât de fragilă și ușor de străpuns și dată dispariției.

Când am început să citesc Magonia, începusem să plutesc de la primele pagini, ca ușor-ușor – cu cât avansam în povestea Azei – să mă duc în picaj datorită acelor aproape o sută de pagini care efectiv mă nedumerea și mă oboseau din cauză că nu doar că nu reușeam să citesc cu atât de multă plăcere pe cât mi-aș fi dorit, dar mă supărau într-un fel. Nu doar că Aza în sine mă enerva, dar cu toate că încercam să o înțeleg – chiar mă străduiam –, efectiv comportamentul ei deranjant mă oprea și mă forța să fac câțiva pași în spate, fiind cât mai departe de a rezona cu modul ei de a se prezenta în fața celorlalți. Nu pot spune că ceea ce am simțit pentru ea a fost ură, deoarece ar fi mult prea dur, dar nici nu am plăcut-o – așa cum a fost cu Jason, Dai, Carol sau Eve –, ci ajunsese să îmi fie absolut indiferentă. Cam diabolic ceea ce îmi doream, dar având în vedere că știam din descriere că avea să moară, ajunsesem să vreau să se stingă cât mai repede, deoarece eram sigură că ceea ce așteptam cu adevărat se găsea după moartea ei. (Acest aspect fiind și cel pentru care, la început, voiam să îi acord doar trei stele pe Goodreads.)

Dar adevărata Magonie a venit, s-a deschis în fața mea și mi-a arătat – cred, pentru că sunt sigură că nu toți au rezonat cu neplăcerea mea – motivul real pentru care a fost și este atât de apreciată această poveste. Corăbii mici, corăbii mai, bărci, vapoare uriașe, hoți și pirați, tristețe, ură și distrugere, tot ceea ce nu ți-ai fi putut imagina că ar fi făcut parte dintr-o Magonie ce împrăștia atâta frumusețe numai din numele ei, s-a întâmplat în realitatea acestei lumi aparent fără pată. Păsări mici și mari, cunoscute sau cu totul scoase dintr-un tablou al culorilor și al penelor de o frumusețe rară, sclipitoare, m-au determinat să mă îndrăgostesc de-a dreptul de poveste și să uit cu totul cele aproape o sută de pagini care parcă nu se potriveau cu nimic lângă această minunăție. Dacă în primele zile am citit Magonia cu dificultate, oprindu-mă mult prea des față de cât mi-aș fi dorit, restul cărții am parcurs-o într-un ritm atât de alert, încât nici nu am realizat când am ajuns la final, când am fost nevoită să închid cartea și să îmi dau seama că s-a terminat, că nu mai sunt pagini. (Dacă am fost tristă la început, faptul că am văzut coperta volumului doi – superbă-superbă – și anunțul celor de la Leda Edge cum că vine și continuarea, bucuria mi-a răsărit precum un foc uriaș.) Și dacă la început nu voiam să ies din cele trei stele pe care eram hotărâtă să le acord cărții, descoperirea Magoniei și finalul atât de neașteptat, m-au obligat să calc peste acea hotărâre aparent de nestrăpuns și să îi mai acord o stea. Mi-aș fi dorit atât de mult să îi fi dat cinci din cinci, dar firea Azei – chiar dacă pe parcurs indiferența s-a mai risipit – nu m-a lăsat deloc în pace.

Se fac filme pentru cărți care, după părerea mea nu ar avea ce să arate cinefililor și cititorilor, filme care nu aduc nimic nou și meritat de urmărit, filme care nu te vor lăsa cu nimic la care să te gândești după mai mult de un minut. Iar Magonia, această autoare care nu doar că a reușit să construiască un tărâm care ar fi putut să aducă atâta lumină și frumusețe ochilor, dar și peisaje despre care ți-ai fi putut să-ți amintești și peste zeci și zeci de ani, nu a primit nimic. Este un lucru trist, dureros și nespus de nedrept, pentru mine cel puțin, dar sunt convinsă că și pentru mulți, mulți alți cititori. Așa că Magonia a ajuns pe lista pe care am intitulat-o foarte simplu cărți-demne-de-ecranizat și care sper ca, cu timpul să ajung să pun o bifă în dreptul măcar a câtorva, dar mai ales al cărții de față. Haideți regizorilor, haideți cei care vă ocupați cu aducerea pe ecran a poveștilor scrise, îndreptați-vă ochii și spre Maria D. Headley! Sigur, categoric și fără îndoială că nu veți regreta!

Prin stilul ușor al Mariei D. Headley, dar plin de farmec și care îți izbește de-a dreptul în față imagini pentru care imaginația îți este pusă cu mult la încercare, în aceste zile în care am lecturat Magonia, am plecat cu totul din realitate, fără ca măcar să îmi doresc să revin cu picioarele pe pământ. Nu am vrut, nu am simțit nevoia și nu am crezut ca fiind ceva necesar să o fac, când un tărâm atât de frumos – plin de mistere, de peisaje splendide și chiar și dureroase uneori – mi-a oferit atât de multe lucruri care să compenseze, fără doar și poate, ceea ce aveam sau nu se găsea în realitatea înconjurătoare. Pentru că nu am nevoie de altceva, în afară de o liniște deplină și de un colțișor ascuns și ferit de ochi celorlalți, pentru a mă putea simți cu adevărat fericită și împlinită. Și poate că singurul aspect care a umbrit puțin acea fericire – și o să râdeți, când spun că nu a fost vorba despre acele aproape o sută de pagini și indiferența pentru Aza – s-a datorat faptului că nu există posibilitatea de a ne putea teleporta cu adevărat în poveștile pe care nu doar că le-am iubit, ci le-am simțit ca făcând parte din inima și sufletul nostru. Așa cum a fost și în cazul Magoniei. Concluzia fiind că abia aștept să citesc volumul doi, sunt peste măsură de nerăbdătoare să pătrund din nou în străfundurile poveștii, sperând că ceea ce îmi este mai frică să nu se adeverească, și că recomandarea – clară și fermă – există și în cazul meu. 

Mulțumesc editurii Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu