joi, 29 iunie 2017

„Nemuritoarea Starling” (Emblema eternității, #1) de Angela Corbett

Volumul Emblema eternității poate fi comandat de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: O dragoste atât de puternică, încât nici eternitatea nu îi poate despărți.

Evie Starling a dus o viață relativ obișnuită, ieșind cu prietenele, vorbind despre băieți și conducându-și Mustangul din 1966. Toate acestea se schimbă atunci când se mută în Gunnison, Colorado, pentru a începe colegiul, și când cunoaște doi bărbați misterioși. 

De secole, Alex Night și Emil Stone au dorit-o pe Evie, dar fiecare a avut propriile lui motive pentru a vrea să fie cu ea. Când amândoi susțin că sunt sufletul ei pereche și îi povestesc despre un trecut incredibil, Evie află că este o cu totul altă persoană decât credea. Curând, Evie se trezește în mijlocul unui război vechi de când lumea între Societatea Amaranthine, protectorii sufletului, și Rezistența Daevos, distrugătorii sufletului.

Cu un trecut pe care nu îl înțelege și un viitor plin de pericole, Evie trebuie să decidă în cine trebuie să aibă încredere. Dar Alex și Emil nu sunt singurii care o doresc pe Evie, iar sufletul ei urmează să devină miza într-o confruntare pe viață și pe moarte. 

RECENZIA: Motivul principal pentru care mi-am dorit să citesc Nemuritoarea Starling s-a datorat faptului că m-a atras foarte mult coperta, culorile folosite atrăgându-mi mereu ochii de fiecare dată când o vedeam. Dar, bineînțeles, nu sunt genul care să cumpere o carte doar pentru că are o imagine frumoasă pe copertă, ci o fac doar în momentul în care și descrierea m-a fascinat într-atât de mult încât să îmi doresc să citesc conținutul. De cumpărat, nu a fost cazul la cartea de față, deoarece am primit-o din partea editurii Corint pentru recenzie, dar am primit-o pentru că mi-am dorit-o, deci aveam de la început anumite așteptări din partea ei. Dar dacă  dintre cei care vor citi această recenzie  se găsesc și acele persoane care știu că nu îmi place, ci urăsc triunghiurile amoroase, își vor pune un uriaș semn de întrebare pentru faptul că am vrut să citesc Nemuritoarea Starling, în condițiile în care în roman există un astfel de triunghi. M-am hotărât să-i dau o șansă totuși pentru că mi s-au părut a fi foarte interesante Societatea Amaranthine și Rezistența Daevos, și trecând peste faptul că mi se par a fi niște denumiri foarte inspirate, mi-am și dorit foarte mult să sap mai adânc în povestea lor, să le aflu istoria, secretele și motivele pentru care între cele două se află un război atât de vechi. Plus că am trecut peste faptul că Neuritoarea Starling conține un triunghi amoros la mijloc, deoarece mi s-a mai întâmplat  cei drept, foarte rar – să citesc astfel de cărți și să nu mă deranjeze cu nimic acest aspect care, în mod normal, m-ar fi scos din sărite. Un exemplu ar fi Regina Roșie de Victoria Aveyard care, în cazul acela totul fusese mult mai intensificat, deoarece în primul volum nu am avut parte de un triunghi amoros, ci chiar de un pătrat. Și nu m-a deranjat cu nimic, așa că am sperat că nici în cazul de față să nu existe motive pentru care să urăsc aceste relații.

Volumul începe cu un prolog care, sincer, m-a încântat foarte mult în timp ce îl citeam, deoarece, cu toate că era destul de evident cine era unul dintre personaje, cu cel de al doilea eram în cumpănă, din cauza faptului că nu aveam habar spre care din cei doi băieți avea să se încline balanța. Și a fost palpitant să citesc acel prolog, deoarece în jumătate din el mă simțeam într-o completă ceață. La fel și începutul primului capitol m-a bucurat într-o măsură foarte mare, la fel și momentul în care Evie se afla în acel loc; pentru mine a fost un cadru cu totul nou, diferit față de multe altele pe care le-am descoperit în cărțile de dragoste. Într-un anumit punct pot spune că m-am împotmolit puțin deoarece devenea oarecum forțată toată acțiunea, puțin exagerată, Evie fiind mult prea degajată în privința necunoscutului. Acest aspect m-a deranjat oarecum și chiar am ajuns să mă rog ca pe mai departe să nu se întâmple la fel cu deciziile ei, deoarece nu știam cât de mult aveam să o plac pe Evie. Am mai avut parte de astfel de personaje și în alte cărți și m-au dezamăgit total până la finalul cărții. Și, din păcate, așa a fost și în cazul ei. Știți genul acela de personaj care, în capul lui gândește rațional, are îndoieli, dar când vine vorba de a lua o decizie, dă cu bâta în baltă, lăsându-te foarte nedumerit? Dar nu personajul acela care te surprinde într-un mod plăcut, ci acela care te face să te gândești câtă minte are de vrea să se îndrepte spre acel drum care până și tu știi unde va duce. Dacă într-un anume caz a făcut ce a făcut, deoarece, să zicem, ar fi fost influențată, în celelalte nu prea i-am găsit scuze plauzibile. Nu am plăcut-o cam deloc pe Evie, nu am înțeles-o, nu am putut fi, efectiv, în concordanță cu ceea ce făcea. 

Alex și Emil sunt două personaje interesante, cu povești mai mult sau mai puțin fericite și cu aceeași dorință pentru care ar fi în stare să traverseze și Iadul pentru a putea să și-o îndeplinească. Cum, în acest caz, triunghiul amoros dintre Alex-Evie-Emil nu s-a înclinat spre partea mea de balanță, nici nu pot spune care dintre cei doi mi-a plăcut mai mult. Dar dacă stau să mă gândesc în trecut, la ce s-a întâmplat acum mulți, mulți ani, dar și la ce a fost în prezent, cu Evie, poate că aș privi mai atent în direcția lui Alex, deoarece acțiunile lui mi s-au părut a fi mult mai plauzibile, mai înțelese de mine și nu așa de forțate. Dar aș putea totuși să privesc cu coada ochiului și spre Emil, din cauza faptului că ceea ce a ales să facă mai spre finalul volumului, m-a determinat să îmi crească mai mult admirația pentru el. Și cu toate acestea, niciunul dintre cei doi nu are cum să ajungă la inima mea, din cauza faptului că autoarea i-a construit mult mai previzibil, uneori enervanți și mult prea obsedați în anumite puncte de vedere.

În schimb, un aspect pe care l-am apreciat foarte mult a fost în momentul în care am citit despre istoria Societății Amaranthine și a Rezistenței Daevos, despre modul cum au luat naștere fiecare și ce îi leagă, într-un anume fel, pe toți cei din ambele tabere. La fel de mult am îndrăgit și imaginația Angelei Corbett pentru modul cum a legat ideea de suflete-pereche, despre conexiunea dintre un bărbat și o femei atunci când ajung în acest stagiu și despre tot ceea ce reprezintă coperta, de fapt. A fost foarte interesant și cred că, dacă nici alții nu sunt mari fani ai triunghiurilor amoroase, cartea merită să fie citită chiar și pentru această legendă care sigur o vor îndrăgi măcar pe jumătate cât mi-a plăcut mie. Și poate din cauza asta mi-aș fi dorit să se concentreze puțin mai mult pe acest aspect decât pe dovedirea celor doi că sunt sufletele-pereche ale lui Evie; cred că jumătate din carte numai despre asta a fost vorba și a fost oarecum obositor.

Așa cum am scris mai sus, au fost destule fragmente în carte pe care să le intuiești că vor apărea în volum, cu multe pagini înapoi să ajungi la eie. Previzibile și uneori seci pentru o cititoare care a lecturat atât de multe cărți din categoria romance încât să nu mai fie atât de ușor dată pe spate în momentul în care un băiat se dă pe lângă o fată, îi spune vorbe dulci și promite că o va iubi toată viața. Din contra, m-au enervat destul de mult și cu greu m-am abținut să nu dau paginile, deoarece ajunseseră să mă sufoce de câte ori își declara fiecare dragostea pentru Evie. M-ai mult de trei stele nu am putut să-i dau pe Goodreads, și sincer sunt destul de dezamăgită din acest punct de vedere deoarece chiar mi-ar fi plăcut să îi fi dat mai mult. Nu știu de ce la început avusesem o presimțire că o să fie mai mult decât un simplu mi-a plăcut și atât, dar se pare că intuiția nu dă mereu roade. În schimb, dacă sunt cititori cărora le plac poveștile de dragoste mai siropoase, în care printre pagini se împletește și genul fantasy, dacă sunteți tineri care vreți să citiți o carte ușoară, dar nu foarte simplă, la un pahar de limonadă rece, Nemuritoarea Starling este perfectă pentru voi. 

Mulțumesc editurii Corint pentru cartea oferită spre recenzie!

miercuri, 28 iunie 2017

„Anomalii” de Sadie Turner și Colette Freedman

Romanul Anomalii poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: În viitor, nu mai există boală. Nu mai există război. Nu mai există nemulțumire. Toți cetățenii sunt membri supuși ai Guvernării Globale, Însă o singură vară este pe cale să schimbe totul. Keeva Tee tocmai a împlinit cincisprezece ani. Este pe punctul de a pleca în multașteptata excursie la Tabăra Monarch, pentru a primi imprimarea celui care i-a fost desemnat partener de viață. Dar în clipele fericite și lipsite de griji petrecute în Comunitatea Oceanică a auzit și zvonurile de temut despre „anomalii” – cetățeni care nu pot fi imprimați. Iar când Keeva ajunge la Tabăra Monarch, cel mai întunecat coșmar al ei devine realitate – este și ea o anomalie. Din acel moment, începe să se îndoiască de toate convingerile din trecut. Dacă libertatea și individualitatea au fost sacrificate de dragul siguranței? Găsind un avertisment scrijelit sub patul din tabără, Keeva începe să înțeleagă: revolta va fi pedepsită, iar răzvrătiții vor fi anihilați. 

RECENZIA: De-a lungul anilor de când pasiunea pentru citit a devenit un mod de a trăi fără de care nu m-aș mai putea lipsi niciodată  dacă vreau să duc o viață fericită, lectura îmi este indispensabilă , pot spune că am m-am delectat cu tot felul de distopii. De la Divergent și Eve, până la Atingerea lui Juliette și Ultimul avanpost, cea din urmă fiind cu câteva scări deasupra celorlalte; unul dintre motivele principale fiind acela că și un scriitor român poate să creeze distopii de calitate, chiar superioare celor din afara granițelor. Nu mă voi apuca să fac comparații între cele patru și Anomalii, deoarece fiecare a avut ceva diferit, ceva nou pentru mine și care mi-a transmis emoții pe care celelalte nu au reușit să o facă. Și așa cum s-a întâmplat cu cele menționate mai sus, romanul lui Turner și Freedman m-a determinat să îmi deschid anumite părți ale sufletului pe care nu cred să le fi trăit foarte des în multe cărți pe care le-am citit; și aici nu mă rezum doar la distopii. 

Când m-am hotărât că vreau să citesc Anomalii, nu am pornit la drum cu speranța că mă va uimi foarte mult și că va revoluționa genul distopic. Pentru că, în ciuda faptului că mi-au plăcut și îmi plac distopiile, nu pot spune că atunci când mai descopăr câte una sunt nerăbdătoare și emoționată să o citesc. După un timp am ajuns să mă cam satur de aceeași lume în care există rebeli, în care regimul este unul stric, condus de un maniac și așa mai departe. Când m-am înarmat cu ochelarii de citit, cu o cană de ceai rece și cu stickere-le colorate  în eventualitatea în care aș fi găsit niște citate/fragmente care să îmi atragă atenția  –, singurul lucru de care puteam spune că nu mă temeam a fost acela că aveam o siguranță anume că îmi va plăcea cartea. Și nu o spun pentru a mă linguși, dar în general am foarte mare încredere în editura Herg Benet când vine vorba de a oferi cititorilor conținut de calitate al autorilor români și mă îndoiam că nu ar fi făcut la fel și în privința traducerilor; după ce am citit Inima mea și alte găuri negre, cu greu hotărârea avea să fie dată jos de pe tron. Și nu m-am îndoit, deoarece, pe parcursul lecturării Anomaliilor, nu doar că m-am bucurat de o lume interesantă și care merita a fi depănată cât mai mult, dar totul a trecut la un nivel superior. Nu știu ce au simțit alții în timp ce citeau această carte, nu știu cu ce au rămas la terminarea ei, dar când vine vorba de mine, știu sigur că am rămas nemișcată după ce am închis cartea și priveam încontinuu coperta de pe spate, citind și recitind descrierea și ceea ce spuneau publicațiile americane despre conținutul colaborării dintre Turner și Freedman. Am fost incapabilă să îmi fac ordine în gânduri și dacă cineva ar fi venit să mă întrebe, în acele momente, cum mi s-a părut cartea, nu aș fi putut decât să mă întorc cu fața spre acea persoană, să o privesc lung și să mișc un pic capul, dar fără să conștientizez de ce aș fi făcut-o.
[...] El e cel care a scos lumea noastră din mocirlă și a condus-o într-o nouă eră. Prietenii mei și cu mine trăim într-o lume în care nu vom ști niciodată ce înseamnă foamea, sărăcia și nefericirea.
La început, după ce am parcurs prologul și mă afundam tot mai mult în capitole, mă tot întrebam cum ar putea cineva să încadreze această carte în categoria distopiilor, când toate elementele indicau categoric că Anomalii era o utopie în toată regula; chit că știam că aveam să fiu lămurită mai târziu de acest fapt, de motivul pentru care greșeam. Toate scenele pe care mi le imaginam în timp ce citeam, mă determinau să îmi doresc atât de mult să pot face parte din acea lume atât de perfectă, de frumoasă și fără de cusur. Îmi doream să fiu Keeva, să pot înota în fiecare zi  cu toate că nu știu să o fac foarte bine –, să mă bucur de acele imagini frumoase și să nu mă îngrijorez de ceea ce avea să mi se întâmple în viitor, deoarece totul era stabilit, așa că știam că aveam să duc o viață fără griji. Dar apoi mi-am dat seama că nu era totul atât de frumos și ideal precum mi se părea la început  și nu a realizat acest fapt în momentul în care Keeva a ajuns în Tabăra Monarch, ci înainte, când era acasă –, deoarece nu mă puteam imagina folosind doar acel element pentru toată viața mea, neputând să mă bucur și de celelalte, să le exploatez, să le combin pentru a scoate ceva care să fie personalizat, care să mă identifice în mulțime. Totul era mult prea unitar, mult prea strict pentru mine, așa că ajunsesem ca dorința să fie înlocuită cu milă pentru personajele din Anomalii. Îmi părea rău pentru ei că un lucru atât de frumos trebuia să le fie interzis, știrbit din viața de zi cu zi.

Keeva este un personaj pe care l-am îndrăgit din prima clipă, și dacă ar fi să mă gândesc la un aspect care să mă determine să o plac mai puțin, nu cred că aș reuși să găsesc vreunul. Pentru că este o tânără cu speranțe, cu dorințe de viitor, inocent și care nu pare că ar fi altfel față de ceilalți. Și pentru că mi-a plăcut foarte mult de ea, mi-am dorit și să o urmăresc cu foarte mare atenție, să îi analizez parcursul, deciziile și evoluția din punct de vedere al trăirilor și tăriei cu care trecea peste anumite obstacole care îi apăreau, neprevăzut, în cale. Și am fost satisfăcută de ceea ce am găsit  poate că unii cititori s-ar putea gândi la faptul că, în trei sute și ceva de pagini cât are Anomalii, o evoluție semnificativă nu va putea decât să pară ca fiind forțată, nu naturală, dar aici am fost uimită să o descopăr ca fiind lină și înțeleasă. Pentru că inteligentă și la un personaj de genul, nimic nu poate fi forțat. 
— Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă, oftează Inelia. Creativitatea, inovația și gândirea abstractă funcționează atunci când oamenii nu gândesc la fel. [...]
Pot spune același lucru și despre personajul care a clădit tot acest sistem în care trăiau cei pe care îi conducea, dar nu îi voi scrie numele, deoarece meritați să îi citiți, pentru prima dată, singuri. De ce? Pentru că, în opinia mea, numele pe care l-au ales autoarele pentru el, este unul atât de puternic, cu o influență atât de mare și care îmi va rămâne în cap mult timp de acum încolo. Un nume nou, care doar pronunțându-l personajele și știi că va fi ceva dur și greu de stăpânit. Un personaj pe care l-am plăcut enorm de mult, dacă nu cel mai mult dintre toate care mi-au atras atenția. Iar despre acel sistem de conducere pe care l-am menționat, în treacăt mai sus, nu pot spune decât atât: este motivul principal pentru care sufletul meu a ales ca Anomalii să fie distopia mea preferată. Regulile date, elementele identificatoare, modul prin care a ajuns la conducere, istoria acestei lumi și acel lucru secrete pe care îl veți descoperi doar citind  și care m-a încărcat cu o anumită adrenalină –, toate acestea m-au surprins într-un mod șocant, încât nici acum nu știu cum să le gestionez foarte bine. 

Întorsăturile de situație, prieteniile și momentele în care îmi doream atât de mult ca acele două lumi diferite  și aici îmi imaginez că se găsește colaborarea dintre cele două autoare –, ce îmi doream atât de mult să se intersecteze cât mai repede, au făcut din Anomalii o carte care merită citită cât mai mult și cât mai repede. Și sunt sigură că alegerea editurii pentru copertă este unul dintre elementele principale care vor atrage cât mai mulți cititori. Deoarece, pentru mine categoric este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, până acum, în acest an. Aș dori să scriu atât de multe despre cartea asta, dar nu cred că mi-ar permite timpul și degetele care nu contenesc să se oprească din a tasta, în aceste momente. Pentru că ceea ce se află în afara perfecțiunii oferită de acest conducător, ceea ce găsim în locurile cărora fie nu le acordă prea multă atenție, fie le privește din secret cu ardoare sau pur și simplu nu are habar de el, indică o lume foarte complexă. Pentru că ceea ce am descoperit în afara lumii creată de acest făuritor care și-a îndeplinit o dorință, este un aspect care m-a intrigat foarte mult în poveste. Aceste anomalii care ies din afara tiparului și care refuză să se conformeze clonelor și ideii de la fel. 
[...] Nimic nu e mai gustos decât să te hrănești cu un nevinovat, pentru că frica, teama, oroarea lor este pură. După ce ai gustat din caviar, nu-ți mai e poftă de ton. 
Manipularea din carte, puterea ce pare a fi atât de mare și greu de doborât, viitorul pe care îl pregătește acest bărbat ce nu are de gând să lase totul în acel stagiu, cruzimea cu care atacă la interior și pe care o sădește în mulțime din fragedă pruncie și modul prin care reușește să intimideze toată gloata, îți amețește creierul să îți dorești mai multă forță din partea celor care nu se conformează ideilor lui. Aproape că am trăit împreună cu personajele toate acele scene mai mult sau mai puțin plăcute, aproape că îmi venea să urlu când realizam unde era implantată trădarea și cât de greu era să ai încredere în oameni și cât de ușor se putea spulbera viitorul pe care ți l-ai pregătit cu atâta bucurie. Anomalii este categoric o carte care privește mai adânc decât mi-au oferit alte cărți de genul și arată că frumosul poate ascunde orori, tragedii, dar și speranțe ce pot fi înlăturate cu atâta ușurință.

Distopiile de genul – care au tente de Fantasy sau Science Fiction – nu se prea opresc la un singur volum. Și nu pentru că nu ar fi în stare să o facă, ci din cauza faptului că numeroasele elemente pe care le descoperim în poveste, necesită să fie mult mai detaliate în afară de ceea ce ni se oferă în volumul respectiv. Și Anomalii nu este o excepție. Finalul pe care l-am primit, ceea ce am găsit și pe a doua filă din roman, dar și din ceea ce am mai descoperit pe internet, indică faptul că ar urma o continuare. Și chiar sper să fie așa, deoarece – pentru mine cel puțin – ar fi mult prea crud să ni se ofere atât de puțin. Și cu toate acestea, îi mulțumesc infinit editurii Herg Benet pentru că mi-a scos la iveală o distopie ce nu credeam că o voi descoperi vreodată. O carte minunată, sfâșietoare, care macină și te ține pe jar până la ultimul moment, până la ultimul cuvânt pe care îl citești. Am adorat Anomalii și sper că o să vă placă și vouă măcar pe jumătate cât mi-a plăcut mie această poveste superbă!
Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit!

marți, 27 iunie 2017

„Războiul lumilor” de H.G.Wells

Cartea Războiul lumilor poate fi comandată de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Ziua de 30 octombrie 1938 era o duminică obişnuită. Cei mai mulţi americani ascultau cu interes ultimele producţii ale postului de radio CBS (Columbia Broadcasting Television). Această zi avea să rămână în istoria mediilor de comunicare în masă drept una dintre primele manifestări ale puterii şi influenţei transmisiilor radio. Un tânăr regizor de 24 de ani, pe numele său Orson Welles, aproape necunoscut în epocă, producea pentru postul de radio amintit o adaptare a romanului Războiul lumilor, publicat în 1898 de H.G. Wells.

Războiul lumilor prezintă povestea unei invazii extraterestre care îi ia prin surprindere pe pământeni. Interesant este că invadatorii marţieni respectă regulile biologiei şi ale fizicii, astfel încât, deşi sunt net superiori pământenilor din punct de vedere tehnologic, au dificultăţi în a se mişca liber din cauză că atmosfera Pământului este mai densă decât aceea a planetei de unde vin. Inteligenţa lor superioară le permite să inventeze arme distrugătoare cum ar fi Heat‑Ray („Raza Pârjolitoare”), un fel de tun cu laser care poate rade de pe faţa pământului oraşe întregi.

RECENZIA: Filmul Războiul lumilor este una dintre ecranizările pe care le-aș revedea la nesfârșit, dacă aș putea. Poate pentru unii nu semnifică ceva important sau foarte bine realizat, dar pentru mine a fost o cu totul altă poveste. Îmi aduc aminte că acum mulți ani, când l-am vizionat pentru prima oară, în afara faptului că mașinăriile alea uriașe – împreună cu acel zgomot infernal pe care îl scoteau – m-au înspăimântat îngrozitor de mult, filmul în sine a reprezentat pentru mine puntea dintre genul de filme pe care îl urmăream de obicei și genul spre care nu îndrăzneam să mă avânt; Science Fiction a fost, până atunci, una dintre alegerile ce erau din start excluse din dorințele mele. Țin minte că m-am hotărât să-i dau o șansă din prisma faptului că, la acea perioadă, voiam să urmăresc toate filmele în care apărea Tom Cruise  îmi plăcea foarte mult cum juca, de altfel ca și acum , iar faptul că mai apărea în plan principal și micuța Dakota Fanning de atunci, a fost pentru mine un mare plus adus filmului. Revenind la conținut, știu că trecusem cu mare dificultate peste faptul că vedeam foarte des acele mașinării care spulberau totul în jur cu acea rază albăstruie și peste tentaculele care prindeau oamenii și îi închideau în acele cuști pe care le cărau cu ele. Dar cel dificil mi-a fost în momentul în care mi-a apărut în față acel câmp roșu, cu un cer vișiniu, cu resturi de animale și cu toți copacii lipsiți de frunze, acoperiți, în schimb, cu niște firișoare de parcă ar fi fost niște vene. A fost îngrozitor pentru că îmi dădusem seama, din start, de unde provenea acea culoare oribilă; peste tot era numai sânge, deoarece mașinăriile sugeau efectiv sângele viețuitoarelor. Dar peste toate aceste atrocități, finalul m-a determinat să trag o concluzie la care nu m-aș fi gândit în timpul filmului: pentru că nu a fost despre invazie, despre lupta dintre omenire și ființele extraterestre, cât a reprezentat supraviețuirea în sine și puterea de a te lupta pentru cei din jur. 

Războiul lumilor, din varianta scrisă, cu toate că filmul a fost inspirat după cartea lui Wells, diferențele dintre cele două sunt atât de vizibile, încât parcă îți vine să te gândești că ar putea fi considerate două povești diferite; asemănătoare doar prin anumite elemente. Dar ambele la fel de interesante și cu o încărcătură emoțională destul de mare și, în unele părți, și dureroasă. Vorbind din perspectiva cărții, să invadezi o lume a secolului XX poate fi cu mult mai dramatică decât să apari în „viețile” celor din XXI. Cu toate că dispuneau de o anumită tehnologie și nu se mai găseau în secolele în care ar fi putut fi rași de pe fața pământului fără a încerca să se descurce într-un fel - mentalitatea este cu mult mai răsărită cu cât înaintezi în secole și acest lucru îl știm cu toții. Dar religia încă prima foarte adânc în concepțiile oamenilor, deoarece existau fragmente în care anumiți dintre aceștia considerau ca fiind o pedeapsă divină apariția acestora pe Pământ și dorința de a-i extermina. De partea cealaltă a baricadei, s-au putut găsi categoria oamenilor care își îndreptau teoriile mai mult spre știință, spre astronomie și spre siguranța cum că extratereștrii ne-au invadat de pe Marte. Pentru mine a fost puțin amuzant să mă gândesc la această posibilitate, pentru că m-aș fi așteptat să lanseze o teorie cum că aceștia ar fi venit de pe o planetă necunoscută, care să nu facă parte din Sistemul Solar. Sunt conștientă că filmul a adus o schimbare totală de cadru, dar influența primită nu poate fi înlăturată atât de ușor, din păcate. Dar nu o să adâncesc această discuție, deoarece o voi da într-o altă poveste și voi pierde esența recenziei și a cărții.
Legendarele hoarde ale goților și hunilor, cele mai numeroase armate pe care le-a văzut vreodată Asia, n-ar fi însemnat nicio picătură din acel fluviu. Și aici nu era vorba despre un marș disciplinat, era o năvală a unor ființe îngrozite  o năvală gigantică și înfricoșătoare , 6.000.000 de oameni, fără nicio ordine, fără nicio țintă, neînarmați și lipsiți de provizii, năpustindu-se cu capul înainte. Era începutul dezmembrării civilizației, al masacrării omenirii.
Așa cum am scris mai sus, mi-a plăcut să văd Războiul lumilor și dintr-o altă perspectivă, acțiunea petrecându-se într-o altă perioadă. Sigur, poate că ar fi fost mult mai frumos totul și dacă aș fi apucat să citesc mai întâi cartea și apoi să vizionez filmul, dar așa a fost să fie. Și cu toate astea, pentru mine a cântărit foarte mult această diferențiere, deoarece am ajuns să fiu influențată de ecranizare și să nu mai apreciez atât de mult anumite aspecte ale cărții. Poate că  în viziunea mea  i-am găsit pe cei din roman mult mai vulnerabili, cu mai multe întrebări și cu mai puține răspunsuri pe care să și le fi găsit la sumedenia de întrebări pe care le aveau.  Aspecte care, cântărind mult în ochii mei, m-au determinat să-i scad două steluțe cărții, astfel că rating-ul meu final ajungând la cifra trei. Cred că este destul de urât să judeci cartea, să-i găsești ei minusuri, în condițiile în care ecranizarea a fost realizată după ea, dar când ceva îți place mai mult decât originalul, nu ai ce face. Și elementul care m-a supărat într-un fel  și pe care probabil că nu l-am înțeles eu bine  s-a datorat unei secvențe în care, printr-o nu știu ce noroc, reușiseră să doboare o monstruozitate, și nu doar atât, ci să o distrugă cu totul, ca apoi să intervină acel scut care să nu le mai permită nimic. În film scutul exista de la început și era și normal să fie acolo de atunci. În schimb, un aspect pe care l-am apreciat mai mult în carte a fost faptul că în roman, spre deosebire de film, acele caracatițe  pentru că semănau cu ele  aveau mai multă conștiinciozitate față de cele din film. Într-adevăr, erau niște mașinării conduse de adevărații extratereștri, dar mintea venea de la stăpânii lor, deci trageți voi concluziile. Și aici mă refer la faptul că, în momentul în care „caracatița” a fost distrusă de oameni, nu au lăsat-o baltă, ci au venit alte două „caracatițe” și au dus-o în acea groapă  dintre multe altele  în care își aveau așa zis-ul „cuib”. Mi-a plăcut pentru că m-a făcut să privesc dintr-o altă perspectivă, pentru că cele din film nu erau decât niște uriași care omorau totul în cale și care nu ratau pic de ființă pe urma căreia să își lanseze Raza pârjolitoare.  

Și aici mă opresc cu aceste comparații, deoarece ar strica cu totul esența poveștii. Războiul lumilor de Wells este o carte pe care, vă recomand să o citiți înainte să vedeți filmul cu Tom Cruise, deoarece  depinzând de fiecare persoană  fie vă va plăcea filmul și veți ajunge, ca mine, să faceți o comparație care va strica cu totul plăcerea lecturii, fie îl veți urî și poate că nu vă veți mai dori să citiți și cartea. Este o poveste despre supraviețuire, despre a descoperi ce ar fi putut să facă și cum ar fi reacționat oamenii secolului XX, până în anii 1950, dacă s-ar fi confruntat cu o astfel de invazie, de exterminare. Pentru că este interesant să privești acțiunea și în trecut, nu doar din prezent sau viitor. Este un roman despre supraviețuire, despre găsirea celor dragi, despre minunile de a-i vedea vii în condițiile în care, de-a lungul acelei perioade infernale, lângă tine mureau mii de oameni. O poveste pe care, peste câțiva ani voi dori să o recitesc și cu siguranță că atunci, când voi fi mult mai matură și o voi descoperi așa cum este ea, o voi aprecia și mai mult decât am făcut-o acum. Pentru că Wells a scris o carte după care s-a inspirat unul dintre filmele mele preferate, și nu pot să nu o țin la inimă, orice ar fi. 
[...] Apoi o fetiță de vreo opt ani sau nouă ani, fără însoțitori, se aruncă sub gardul viu din apropiere de fratele meu, plângând.  — Nu pot să mai merg! Nu pot să mai merg! Fratele meu se smulse din amorțirea uluirii și o ridică de jos, vorbindu-i cu blândețe, apoi o duse până la doamna Elphinstone. De îndată ce fratele meu o atinsese, fata încremenise de spaimă. — Ellen! țipă o femeie din mulțime, cu voce tânguitoare. Ellen! Iar copila țâșni deodată de lângă fratele meu strigând: — Mamă!
Fragmentul pe care l-am scris a fost unul dintre acelea care, după ce le-am citit, am realizat cu adevărat semnificația acestei cărți. Scrisesem mai la început cum că Războiul lumilor este un roman care vorbește mai mult despre emoție și supraviețuire, despre trăirile oamenilor nu neapărat despre invazia în sine, despre tehnologiile avansate și alte aspecte de genul. Iar fragmentul de față m-a determinat să mă emoționez atât de tare încât am fost nevoită să mă opresc pentru câteva secunde pentru a-mi revine puțin, deoarece nu mai eram în stare să citesc în continuare. Și la fel am fost nevoită să procedez și cu altele, deoarece cartea conține multe scene și aspecte care nu vor putea să vă lase indiferenți, să treceți peste ele fără a vă afecta în vreun fel. Pentru că moartea bătea la fiecare ușă, la fiecare colțișor de stradă, lângă fiecare gard și sub fiecare parcelă de pământ. Teroarea, confuzia, șocul și teama pentru fiecare pas pe care îl făceau personajele, te bulversa de-a dreptul. Iar aceste aspecte m-au determinat să consider că Războiul lumilor al lui H. G. Wells este una dintre acele cărți pe care nu le poți citi oricând, oricum și oriunde. În tihnă, pentru a putea fi „digerată” cum trebuie, pentru a fi atent la fiecare detaliu care ar putea să te încurce dacă nu îl observi la timp. Citiți Războiul lumilor și apoi consider că veți putea urmări și filmul cu același nume.

Mulțumesc editurii Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie! 

marți, 13 iunie 2017

„Departe de mine, departe de tine” de Flavius Simion

Volumul de poezii Departe de mine, departe de tine poate fi comandat de pe site-ul editurii Librex

DESCRIEREA: Dacă așa crezi tu că ne va fi bine
Înseamnă că nu înțeleg eu ce înseamnă iubire.
Dacă așa trebuie să doară, înseamnă că
Nu este dragoste
Este doar o urmare
A lipsei tale.
O urmare a acelei perioade în care vom fi despărțiți.
Adică totdeauna.
Dacă m-ar întreba cineva acum dacă aș fi dispu
Să o iau de la capăt cu tine
Îi voi spune că eu nu mai am niciun sfârșit.
Și sunt lipsit de iubire.
Că e la tine.

RECENZIA: Niciodată nu am fost un mare fan al poeziei, și categoric nu prea s-au ivit ocaziile în care să le citesc doar de dragul de a o face, pentru că pur și simplu mi-am dorit, nu pentru că am fost nevoită să le analizez pentru orele de română din liceu. Nu spun că poeziile lui Eminescu nu au fost frumoase, dar din cauza faptului că mi-au fost băgate pe gât cu forța, fără a le descoperi de una singură, ajunsesem să port o anumită distanțare și o ușoară rezervare față de orice altceva scris de el. În schimb, când a fost vorba de creațiile lui Bacovia, a fost o cu totul altă poveste, doar că diferența se găsea nu în faptul că le citeam pentru mine, ci pentru că le toleram mult mai bine atunci când mi se impunea să știu să povestesc Plumb, spre exemplu. Dar cum mi s-a întâmplat de fiecare dată  fiind la fel și cu volumul de poezii al lui Flavius Simion , atunci când nimeni nu-mi impune să citesc ceva, să fac ceva, și ajung la acel ceva din întâmplare, știu să mă bucur de el așa cum trebuie și cum merită. Sunt capabilă să-l apreciez la adevărata valoare. 

Pe Flavius Simion îl citesc pentru întâia oară, și cu toate că știam că mai scrisese înainte încă două cărți, pentru o necunoscătoare întra-le poeziei, pot spune că m-am îndreptat fix pe ce mă consider mai vulnerabilă și mai novice, ca și cititoare. Faptul că am ales Departe de mine, departe de tine, în detrimentul celorlalte două cărți, s-a datorat unui singur motiv ușor de explicat și de înțeles. Categoric că voi ajunge să citesc și ÎnAltă iubire și Resurecție, dar cum nu prea eram sigură dacă ar trebui să mă îndrept chiar spre prima  aveam o ușoară reținere deoarece aflasem că nu era o poveste în spatele coperțile și nici un volume de proză scurtă, ci erau eseuri, așa că, fiind total pe dinafară cu astfel de creații publicate, credeam că nu voi ajunge să le înțeleg cum trebuie, pierzând ce era important. Iar cu Resurecție, nu știam dacă în timp ce era în curs de publicare la Librex, editura la care apăruse prima ediție încă o vindea, eram puțin încurcată. Inițial crezusem că avea să fie lansată la Bookfest, dar cum nu s-a putut, mi-am spus că voi risca și voi alege volumul de poezii, un gen cu care nu prea am fost o bună prietenă. Cred că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat când a fost vorba de a citi pentru prima dată o carte a unui autor, deoarece, oricât de novice, de necunoscător ai fi în arta poeziei, nu ai cum, ca din peste optzeci de poezii să nu-ți placă măcar câteva. 
[...] Am așteptat un ceas întreg să vii acasă/Să vii cu brațele întinse-n foc să-mi mai prăjești/O ceață, că ai fost bună la gătit/Minciuni și vorbe goale/Mi-ai tatuat în suflet jos o hartă.  [...]
Dar nu s-a putut să-mi placă doar câteva, deoarece imediat cum am terminat prima strofă a primei poezii, mi-am dat seama că mă îmbarcasem într-o călătorie pe care o așteptasem de multă vreme și după care tânjeam cu atâta disperare. Am citit poeziile atât de concentrată, de dedicată tuturor sentimentelor pe care Flavius Simion mi le-a adus cu ajutorul acelor minunate creații, și nu o spun pentru că, pentru mine, fiind ceva mai nou, de care am ajuns să mă bucur de foarte puțin timp, accept totul și nu sunt atentă la nimic înconjurător. Nu. Poeziile din Departe de mine, departe de tine sunt o călătorie către o sumedenie de emoții, o simfonie de trăiri pe care le absorbi cu putere, și pe care  pe unele dintre ele  ajungi să le retrăiești din propriile-ți experiențe. Și fie că te dor, fie că îți readuc la viață momente frumoase din trecutul tău, te bucuri de ele exact așa cum sunt. 

Ce mi-a plăcut foarte mult la design-ul volumului a fost formatul ce a fost ales pentru fiecare poezie. Și aici mă refer la modul cum una era tipărită într-un mod, în timp ce alta avea litere diferite. M-a făcut să mă simt ca și cum citeam, într-adevăr, povești total diferite. Le diferențiam mai ușor  iar cei care ați citit volumul, sunt sigură că știți la ce mă refer  față de obișnuitele din celelalte cărți. A conferit un aer mai elegant, mai delicat, care te introducea într-un mod mult mai plăcut în toată acea emoție creată de către Flavius. Și cu toate că, poate pentru unii ar părea puțin exagerat, dar mie chiar aproape că mi-au dat lacrimile la unele dintre poeziile lui, și asta sunt convinsă că spune mai multe decât dacă aș sta să scriu un kilometru despre acest volum. Deoarece scriitorul este înzestrat cu un talent care cu foarte multă ușurință îți poate dărui emoție, niște sentimente pe care le-am trăit numai în poveștile acelea care mi-au ajuns la suflet. Și știu că atunci când voi fi singură, tristă și deznădăjduită  din cauza unui anume motiv , voi lua volumul lui de poezii, voi citi câteva dintre ele și fie voi ajunge să mă simt mai bine, fie mă voi întrista și mai mult, dar o voi face având ceva mai puțin dureros în mine. 
[...] În care cântau păsări, oceane și oameni/Despre cum este să fii iubit/Cum se simte alergarea fără limite.. am fost nevoit/Să aștern trei cărți să vezi că iubirea nu doarme [...] 
Cea mai mare temere a mea când citeam poezie a fost să înțeleg greșit mesajul pe care scriitorul dorea să ni-l transmită, și cu toate că profesoara de la ora de română mereu ne spunea că poezia are mai multe semnificații și fiecare poate să o perceapă într-un mod propriu, cu toate astea, nu am fost pe deplin mulțumită. Mereu m-am gândit la ce a simțit autorul atunci când a scris poezia respectivă și ce a dorit să ofere pe mai departe prin prisma ei, așa că niciodată nu am putut să mă las purtată de val și să o înțeleg așa cum mi mi se arăta mie. Așa că aceeași temere am avut-o și referitor la poeziile de față; cu toate că le-am citit și le-am perceput într-un mod propriu, transmițându-mi sentimente dintre cele mai răvășitoare, ușoara reținere încă există. Probabil că frica din liceu încă nu a dispărut complet din interiorul meu și se încăpățânează să îmi lase acest sentiment în interior. 

În orice caz, cred că cel mai important aspect  și cu asta sunt sigură că am ajuns să mă contrazic, împreună cu tot ce am scris în paragraful de mai sus  este că am simțit poeziile, mi-au plăcut enorm de mult și sper mult ca Flavius Simion să mai publice multe volume de acum încolo, deoarece eu cu siguranță le voi cumpăra. Împreună cu celelalte cărți pe care le-a scris și le va scrie. Și îmi mențin cu tărie ceea ce am scris pe pagina de Facebook a blogului: în momentul în care, în programa pentru examenul de Bacalaureat vor fi introduse poezii precum cele ale lui Flavius, acei liceeni vor fi unii dintre cei mai norocoși, iar eu mă voi bucura și mai mult, fiind mândră că voi fi ajuns să fi avut plăcerea de a le fi citit de când fuseseră publicate. Un autor pe care ar trebui să îl citească cât mai mulți și pe care, chiar de la prima carte citită de la el, am ajuns să îl recomand cu drag.

vineri, 9 iunie 2017

„Inima mea și alte găuri negre” de Jasmine Warga

Cartea Inima mea și alte găuri negre poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Aysel, o adolescentă de șaisprezece ani pasionată de fizică, este obsedată să-și planifice sinuciderea. Cu o mamă care nici nu o poate privi fără să se cutremure, colegi răutăcioși și un tată a cărui crimă a dat peste cap micul oraș, Aysel este pregătită să-și transforme energia potențială în neant. Este doar o problemă, însă: Aysel nu e convinsă că are curajul să o facă singură. Dar odată ce descoperă un site cu o secțiune ce se cheamă Parteneri pentru Sinucidere, Aysel crede că a găsit soluția: un adolescent cu pseudonimul FrozenRobot (aka Roman), bântuit de o tragedie de familie, își caută și el partener.

Deși Aysel și Roman nu au nimic în comun, în scurt timp ajung să-și găsească fiecare locul în viața distrusă a celuilalt. Pe măsură ce planul lor de sinucidere începe să capete contur, Aysel se întreabă dacă într-adevăr vrea să meargă până la capăt. În cele din urmă, ea trebuie să aleagă între dorința de a muri și încercarea de a-l convinge pe Roman să trăiască, pentru a-și descoperi energia potențială împreună. Numai că Roman ar putea să nu se lase convins. 

RECENZIA: Am citit Inima mea și alte găuri negre, dar a fost destul de dureros, și de fiecare dată când dădeam câte o pagină, simțeam cum mă afund și mai mult în acea agonie pe care, până la un anumit punct, din cauze diferite și cu un sfârșit puțin mai altfel, am simțit-o și eu pe propria-mi piele. Nu am fost privită altfel pentru că tatăl meu ar fi fost vreun criminal și categoric nimeni nu m-a acuzat de ceva ce aș putea să fac în viitor  îmi „plac” foarte mult persoanele care au capacitatea de a vedea ce se va întâmpla cu viața mea peste câțiva ani, atât de mult încât îmi vine să le spun câteva cuvinte frumoase, dar mă abțin, din bună creștere și din puținul respect pe care îl mai însuflețesc pentru puțina minte pe care o au , dar am trecut printr-o experiență asemănătoare care, țin minte, m-a determinat să-mi treacă fulgerător prin cap să fac ceva cu mine. Dar atât de fulgerător încât nu s-a resimțit atât de mult pentru mine. Poate pentru că am fost și eu o lașă precum Aysel sau, cine știe, motivul real s-a datorat oamenilor minunați care au ajuns să mă ajute  fără să își dea măcar seama  în anii precedenți, făcându-mă să ajung așa cum sunt acum: fericită, liniștită și mândră că am avut tăria să rezist până la capăt.
Depresia este o greutate care te apasă și de care nu poți scăpa orice ai face. Te strivește, făcând până și cele mai banale și simple lucruri, cum ar fi să-ți legi șireturile sau să mesteci o felie de pâine prăjită, să ți se pară la fel de grele ca escaladarea unui vârf de munte. Depresia este o parte din tine: e în oasele și în sângele tău. Dacă este ceva ce știu sigur despre ea, e că nu poți scăpa niciodată de acolo.
Ceea ce am scris la început nu am făcut-o doar de dragul de a da startul într-un fel dramatic sau de a vă arăta cât de puternică  vai, Doamne!  aș fi eu. Ci pentru a vă demonstra că mie, așa cum s-a întâmplat și cu alții care au citit Inima mea și alte găuri negre, nu prea ne-a fost ușor să citim această carte, din motive pur evidente. Când te identifici cu un anume personaj, când vezi cât de asemănătoare ți-au fost și ție gândurile în acea perioadă de răscruce a vieții tale cu cele ale lui Aysel sau chiar și cu ale lui Roman, sentimentul de frică îți sapă cu îndârjire în suflet. Pentru că îți e teamă de ceea ce va avea să facă acel personaj și  cu toate că este ficțiune – te rogi și speri ca sfârșitul lui să nu fie unul nefericit, care să îți răpească bucuria din suflet. Dorești să se bucure de viață la fel de mult precum o faci tu, în universul lui ficțional, pentru că, dacă nu ne-ar păsa atât de mult și de personaje, de ce am mai plânge în cărți? De ce? Pentru că știi că, spre deosebire de acea ficțiune autentică, fantastică de-a pururi, o poveste de genul acesta are atâta realitate în ea, încât te doare și te face să îți imaginezi că un tânăr, undeva în atmosfera asta, trece printr-o situație familiară. Și îți plânge sufletul amar și cu intensitate.

Când am început Inima mea și alte găuri negre aveam bănuiala că avea să fie o poveste pe care nu aveam să o uit cu ușurință  nu ai cum să treci indiferent peste o astfel de dramă, fără să îți lase un gol în interior, deoarece nu ai cum , dar nu o privisem ca și cum ar fi putut să mă afecteze atât de mult. Cu toate că m-am abținut vreo două săptămâni din a mă uita la primul episod din 13 Reasons Why, ajunsesem într-un punct în care ceva îmi urla în cap și îmi spunea încontinuu că ar trebui și e necesar să o fac. Chit că știam cum avea să se termine sezonul  nu citisem cartea, deoarece nu mă interesase atât de mult atunci când apăruse și nu prea știu de ce, dar nu o făcuse  și mai citisem și un comentariu de-al Cristinei Nemerovschi prin care, dacă țin bine minte conținutul, parcă îndemnase lumea să se uite la el, deoarece am fi avut de învățat lucruri importante din el, am acceptat, până la urmă, m-am dezlipit de tăria avută și l-am început. Mi-am dorit să ajung aici pentru a vă spune că, după ce l-am terminat, o bună bucată de timp nu am mai fost capabilă să fac nimic. Mă bulversase într-un asemenea hal, încât parcă paralizasem și nu știam ce să fac în continuare. În ciuda faptului că Inima mea și alte găuri negre a fost oarecum diferită față de 13 Reasons Why, evenimentele luând o turnură puțin altfel, parcursul cărții te macină al naibii de mult.  
Când eram mică, aveam fantezia asta că pluteam de-a lungul râului Ohio. Îmi imaginam că voi construi o plută de-a lungul apei. Îmi imaginam că voi construi o plută de-a lungul apei. Îmi închipuiam cum o familie drăguță din Mississippi m-ar primi în sânul ei. Mi-i imaginam ca pe un cuplu fără copii care ar fi atât de fericiți să aibă o fetiță. Nu ar fi știut cine era tatăl meu sau ce făcuse, și nu le-ar fi păsat deloc că nu eram la fel de frumoasă ca Georgia și că aveam sprâncenele stufoase. M-ar fi iubit. Ar fi făcut ca sentimentele urâte să dispară.
Nici nu mai știu numărul exact, de atât de multe ori îmi doream cu disperare să pot intra în carte  da, au mai fost și alte povești în care voiam să o pot face, dar aici a fost cu totul și cu totul altceva , pentru a o prinde pe Aysel de umeri, a o determina să se uite în ochii mei și a-i spune că ea este altfel, că ea este Aysel, o tânără cu atât de multe lucruri frumoase de arătat, un suflet care trebuie să își urmeze visul acela minunat, nu dorința distrugătoare. Că ea nu este tatăl ei, un om poate rătăcit sau pur și simplu un criminal. Și apoi să o strâng în brațe și să îi promit că nu o voi lăsa până ce nu va zâmbi cu adevărat și mă va aproba, eliberându-se de limaxul negru și monstruos. Și apoi să fac la fel și cu Roman, să îi vorbesc despre acel motiv pentru care voia să moară și să îi țin pe amândoi de mână  strâns, strâns, strâns –, demonstrându-le cât de urâtă avea să fie lumea fără ei. Cât de oribilă avea să se transforme, dacă două suflete atât de minunate aveau să dispară.

Un mic aspect care mi-a plăcut foarte mult la carte  încercând să trec peste toată durerea trimisă de personaje  a fost alegerea pe care a făcut-o Jasmine Warga pentru a povesti despre iubire, cu ajutorul fizicii. La fel cum se vede și pe copertă, la fel cum o să se găsească și în roman, scriitoarea a ales o altă știință pentru a ne demonstra că dragostea, că regăsirea, că liniștea și frumosul se pot lega și printr-un alt mod, în afară de chimie. Nu ai nevoie de chimie când ai potențial, când ai gravitația care te ține în picioare, stabil; o poți arăta prin moduri total diferite. Pentru că iubirea nu se rezumă numai la chimie. Și chiar nu o face!
Mi se pare că la începutul vieții tale aproape orice este posibil. Ți se dă un set de posibilități, potențialul tău, și, pe măsură ce crești, el tot scade și scade, până ce ajungi să fii strivit de vid și de absența posibilităților. 
Dacă aș spune despre ce cred că a fost Inima mea și alte găuri negre  în afară de ceea ce am scris în paragraful de mai sus , probabil că nu aș ști ce să spun. Eu încă sunt la stadiul de procesare, încă încerc să înțeleg ce s-a întâmplat în carte și să accept anumite fragmente care mi-au rămas în cap. Dar dacă ar fi să o fac, așa cum sunt acum, încă amețită și tulburată de evenimente, aș spune că povestea lui Aysel și a lui Roman au fost mai mult decât acceptare, pe de o parte, și realizare, pe de altă parte. La fel cum și înțelegere ar fi prea puțin. Cred că Inima mea și alte găuri negre a fost despre a privi mai adânc, despre a te găsi pe tine însuți, despre a-ți da seama cine ești cu adevărat și că meriți mai mult, despre adevăruri descoperite mai târziu și despre modul cum îți poți da seama că ești mai important pentru tine dacă rămâi treaz, viu, nu doar o amintire pe care nu o vei putea controla în ochii celorlalți dacă ai fi mort. Nu trebuie să dovedești nimic nimănui, ci doar să le arăți că tu, spre deosebire de ei, știi să te bucuri de viață, că ești puternic și că ceea ce ți se întâmplă sau ți s-a întâmplat s-a datorat unei etape a vieții tale pe care nu ai putut să o controlezi sau nu ai știut cum să o faci. 

Aș vrea să spun atât de multe lucruri despre cartea asta, dar simt că nu sunt capabilă îndeajuns pentru a o face. Am impresia că tot ce am scris nu este atât cât ar fi trebuit pentru a vă determina să o citiți. Pentru că trebuie neapărat să o faceți oricât de dureros ar fi în unele momente, chiar dacă vă veți dori să vă opriți de atâtea ori, sunt convinsă că trebuie să trecem peste aceste obstacole și să o lecturăm. Mai ales tinerii care trec prin perioade de genul acesta, care simt că ceva nu este în regulă cu ei și că viața lor nu mai are nicio noimă, că trebuie să îi pună stop. Nu o să vă schimbe punctul de vedere peste noapte, dar consider că este un început, că romanul acesta este unul care să vă pună pe gânduri în legătură cu faptul că, oricum ar fi viața, voi trebuie să o trăiți și să vă bucurați de ea, deoarece sunteți minunați; deoarece aveți multe de oferit. Și toți cei care vorbesc urât despre voi, sunt doar niște persoane fără importanță, nule. 

Inima mea și alte găuri negre este o dovadă vie  pentru că există dovezi în fiecare dintre noi  a faptului că dacă renunți din a mai lupta, te distrugi pentru totdeauna, deoarece pentru unii vei fi ceva trecător, ce s-a întâmplat lângă ei. Vei fi vorbit o perioadă, amintit, ca apoi să fii uitat pentru totdeauna. Și nu meriți asta, pentru că tu meriți să trăiești și să o faci așa cum vrei tu și că ceea ce s-a întâmplat în trecut, este doar în trecut. Bineînțeles, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, ci doar ție, trebuie să îți arăți că poți și că ești o un om puternic. Inima mea și alte găuri negre se află în categoria cărților pe care le recomand cel și cel mai mult.

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie!

marți, 6 iunie 2017

„Și mă întunec” (Saga Cuceritorului, #1) de Kiersten White

Volumul Saga Cuceritorului pot fi comandat de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Nimeni nu se așteaptă ca o prințesă să fie violentă.

Dar așa este Lada Drăculea. Încă de când ea și blândul ei frate mai mic, Radu, au fost smulși din țara lor, Valahia, și au fost lăsați de tatăl lor la curtea otomană, pentru a fi crescuți acolo, Lada a știut că neîndurarea este cheia supraviețuirii. Ea și Radu sunt sortiți să fie pioni într-un joc plin de cruzime, în care la fiecare mișcare a lor o sabie nevăzută li se leagănă deasupra capului. Căci descendența lor, care îi face atât de speciali, îi transformă totodată în ținte.


Lada îi disprețuiește pe otomani și așteaptă răbdătoare, plănuindu-și răzbunarea pentru ziua în care se va întoarce în Valahia și își va cere dreptul câștigat prin naștere. Radu tânjește doar după un loc în care să se afle în siguranță. și când cei doi îl cunosc pe Mehmed, fiul singuratic și sfidător al sultanului, Radu simte ca și-a făcut un prieten adevarat – iar Lada speră că în sfârșit a găsit pe cineva vrednic de iubirea ei. Dar Mehmed este moștenitorul imperiului împotriva căruia Lada a jurat să lupte – și pe care Radu îl consideră acum căminul lui. Lada, Radu și Mehmed ajung să formeze un triunghi toxic ce întinde legăturile dragostei și loialității până la punctul de rupere.


RECENZIA: În mod normal nu mă aventurez în citit când atunci sunt în timpul sesiunii. Nu o fac nu pentru că nu aș avea capacitatea de a pune stop lecturării, apucându-mă de învățat, ci din simplul motiv că aș sta cu gândul numai la ce s-ar întâmpla în continuare, în loc să fiu atentă la cursurile din față. Dar nu știu ce s-a întâmplat de această dată, dar a existat ceva în Și mă întunec, care să mă determine să-mi fugă ochii numai la cotorul romanului. Ori de câte ori mă apucam să fac altceva, vedeam cartea în bibliotecă și mi se tăia, efectiv, tot firul ce ținea legată activitatea respectivă. Și nu am putut sta deoparte, cu toate că, de când am cartea și până la momentul în care am spus stop și am deschis-o, nu prea am trecut prin astfel de momente cu ea și nici cu alta. Într-adevăr, de fiecare dată îmi este foarte greu să mă abțin din a nu mă apuca să citesc, în timp ce ar trebui să fiu concentrată pe altceva  și sunt sigură că așa se întâmplă cu fiecare cititor devotat , dar cu chiu și cu vai, reușesc să înving și să stau departe de bibliotecă. Dar de această dată, așa cum am mai spus, a fost cu totul și cu totul altceva. M-a ademenit într-un asemenea mod, încât nu am mai fost în stare să fac altceva până ce nu aș fi citit-o; ce înseamnă să fii guvernat de cărți, să îți fie stăpâne supreme, punând „mâna” pe toată judecata ta? Nu știu dacă să îmi plâng de milă sau să accept și să tac, resemnându-mă. Cred că voi alege a doua variantă  dar de citit, nu mai citesc altceva până ce voi da ultimul examen. Și o să mă țin și cu dinții, dacă este nevoie, de această promisiune pe care mi-am făcut-o.

Motivul principal pentru care am ales ca Și mă întunec să se afle printre cărțile primite ca sponsorizare, a fost faptul că ideea principală și-a avut sămânța în pământ românesc. Am mai întâlnit în câteva cărți mici aspecte care țineau, într-un fel, de țara noastră, dar nu într-un mod atât de profund, ci doar trecător. Într-adevăr, mitul despre Dracula a început și s-a continuat în România, dar vampirii nu au fost niciodată  cel puțin nu în cărțile pe care le-am citit  atât de mult puși în valoare, ca și locația în care s-a întâmplat acțiunea, fiind numai o idee de la care s-a pornit totul, continuarea petrecându-se în alte țări, cele mai multe în America. Povestea de față nu are nicio legătură cu aceste creaturi  cel puțin nu într-un mod direct, deoarece știm cu toții cine a fost Vlad Drăculea, tatăl Ladei , acțiunea concentrându-se mai mult pe partea istoriei, a lucrurilor reale, vizibile și palpabile. Și dacă tot sunt la capitolul Ador locația principală aleasă de autoare și etnia personajelor!, aș vrea să notez faptul că apreciez foarte mult  știu că Kirsten White nu va avea cum să citească ceea ce voi scrie mai departe  modul cum a reușit să creeze o poveste atât de captivantă și de emoționantă, ce a pornit din istoria noastră. Cred că mulți dintre cei care ați citit Și mă întunec ați rezonat cu sentimentele și trăirile pe care le-am avut eu pe parcursul lecturării volumului, când a fost vorba de menționarea unor nume care nouă ni se par atât de cunoscute: Târgoviște, Lacul Snagov, Curtea de Argeș, și mai ales numele atât de populare și menționate pe limbile noastre. M-am simțit mândră, am trăit un sentiment aparte, pe care nu l-am mai avut niciodată la nicio carte. Sentimentul fiind și mai amplificat în momentul în care îți dai seama cât de bine a fost construită această poveste, cât de originală și neașteptat de magnifică a fost  nu credeam că va ajunge să îmi placă atât de mult și cred că acesta este și motivul pentru care acel ceva din mine nu mi-a dat voie să mai stau departe de ea, împingându-mă să o citesc imediat. 

Inițial nu aș fi vrut să încep să discut direct cu Ladislav  Lada , dar a existat ceva foarte vizibil care m-a impresionat nespus de mult la această fată, element ce sunt sigură că a fost ușor de observat și de restul cititorilor, chiar din primul capitol. Lada nu este ca orice tinere de rangul ei, nu este precum fratele ei Radu. Sălbatică, fără pic de milă, înfricoșătoare prin curajul ei nebun, deosebită, inconștientă uneori, dar mereu cu un motiv clar atunci când face ceva. Așa este neînfricata Lada. Și că tot am adus în discuție brave, până acum nu am asemănat-o deloc cu Merida, tot timpul fiind cu gândul fie la Arya sau Ecaterina Teodoroiu; da, am asemănat-o în câteva situații cu aceasta. Dar până acum, până să ajung să menționez neînfricată, nu mi-a trecut prin cap și Merida  cu toate că se aseamănă destul de mult la trăsături cu ea, din ce îmi aduc aminte. Cât despre celelalte două, m-am gândit la Arya pentru că Lada de mică a fost altfel, de mică prefera să facă lucruri cu care fetele nu prea erau prietene, iar Ecaterina Teodoroiu am asemănat-o în momentul în care am observat cum era privită de către bărbați, atunci când își manifesta dorința de a se lupta, de a purta zale și coif, de a mânui sabia și de a fi în mijlocul bătăliilor. Și a făcut exact ceea ce a realizat și Ecaterina  doar că în alte timpuri, la sute de ani distanță , s-a luptat și cu dinții dacă ar fi fost nevoie, pentru a ajunge acolo unde își dorise. Și nu oriunde, ci în frunte, conducând. Am spus despre multe personaje feminine că m-au impresionat, dar ce a făcut Lada în aceste patru sute și ceva de pagini a fost peste așteptările și imaginația mea. Iar la vârsta pe care o are, cu atât mai mult m-a uimit și m-a determinat să o admir atât de mult. Poate că unii dintre voi ați spune că la cincisprezece-șaisprezece ani  sau mai mică de atât  e cam trasă de păr toate acțiunea prin care a trecut ea și ceilalți protagoniști de o seamă sau mai mici decât aceasta. Da, e cam greu de crezut că o fată de această vârstă ar putea să realizeze așa ceva în timpul nostru, dar acum atâtea sute de ani, era cam ceva normal. Te măritai de mică, nășteai copii de mică, conduceai o casă și aveai responsabilități și treceai prin greutăți cu care acum, în prezent, puține fete le mai trăiesc în viața de zi cu zi. Și o fac doar pentru că sunt sărace și cu greu  aproape imposibil  reușesc să iasă din această duritate a vieții. 
„— În noaptea nunții, zise ea, îți voi tăia limba și o voi înghiți. Atunci, ambele limbi care au rostit jurămintele de căsătorie îmi vor aparține mie, iar eu voi fi măritată cu mine însămi. Tu probabil că te vei îneca în propriul tău sânge, ceea ce va constitui o mare nefericire, dar eu voi fi atât soț, cât și soție, și ca atare nu o văduvă care să inspire milă.” 
Radu a fost exact opusul. Radu a fost blând, cald, minunat și extraordinar de frumos, atât în exterior, cât și în interior. Nu spun că sora lui nu a avut o frumusețe aparte, doar că a ei era mai scumpă la vedere, spre deosebire de cea a fratelui ei. Într-o lume atât de dură și extraordinar de urâtă  în privința războaielor, a sângelui, a morții , un astfel de suflet este mereu bine-venit. Iar eu l-am primit cu brațele deschise și cu garanția că o să îmi placă să îl privesc și să îl admir crescând și maturizându-se. Din perspectiva mea, făcând o comparație între gravitatea cu care s-au dezvoltat cei doi, categoric Radu a avut o ascensiune mult mai drastică și vizibilă mult mai intens. Pentru că Lada ne-a impresionat și a fost diferențiată de ceilalți încă de mică, dar el a fost cu totul diferit din momentul nașterii și până într-un anumit punct, așa că acest aspect a făcut cu ușurință diferența dintre ei. Că mi-a plăcut în totalitate cum a evoluat, că nu am fost în concordanță cu ideile și conceptele pe care le avea Radu, este mai puțin interesant, dar ceea ce contează mai mult  pentru mine  este că a devenit foarte important și nespus de necesar în poveste, ca eu să continui să o citesc cu aceeași intensitate. Știu că poate să pară puțin exagerat  sau nu , dar nu vă Saga Cuceritorului fără Radu. Fără Mehmed poate, fără Lada nici atât, dar de el nu m-aș putea lipsi deloc. Și că tot l-am adus în discuție și pe acesta, dacă pe cei doi frați i-am plăcut de la început și până la sfârșit, cu Mehmed a fost o cu totul și cu totul altă mâncare de pește. Mi-a plăcut extraordinar de mult de el, dar s-a ajuns la un punct în care ceva s-a schimbat în ochii mei. Poate naivitatea lui, poate siguranța mult prea mare pe care am percepută ca având-o sau poate doar modul cum a fost îndrumat, nu mai știu sigur, dar cert este că la final a ajuns să mă enerveze destul de mult și să mă facă să îmi doresc să pot avea abilitatea de a intra în carte și a-i da cu ceva în cap. Pentru a-l trezi, nu de alta.

Am plăcut-o extraordinar de mult pe Huma  șiretenia ei, viclenia cu care acționa și eleganța pe care am găsit-o ori de câte ori citeam conversații în care apărea și aceasta , dar și pe Kumal, pe care l-am asociat atât de mult cu un Radu peste câțiva ani. Și am fost de acord în totalitate cu ceea ce vedeam.

Intriga, duritatea întregii povești, realismul istoriei pe care o știm cu toții  schimbată într-un mod original și foarte bine primit , Imperiul Otoman pe care l-am urât atât de mult la orele de istorie, dar pe care l-am iubit atât de mult în Și mă întunec, o Valahie săracă și dornică de o schimbare, totul sub comanda unei tinere neînfricată, care ar fi în stare să treacă și prin foc și să facă orice sacrificiu pentru a-și atinge scopul. Ceea ce am găsit în acest volum a fost totul și cu totul diferit față de toate cărțile pe care le-am citit, în privința genului Young Adult - dacă această serie poate fi încadrată aici. Și nu o spun, umflând noutatea doar pentru că Kiersten White a scris despre o parte a țării în care m-am născut și trăiesc. Nu. Putea să se petreacă aici și să fie de la plictisitoare în jos, dar spre norocul nostru, nu a fost deloc să fie așa. Dacă s-ar fi petrecut în altă țară, totul pornindu-se de la istoria altui popor  cu toate că, sinceră să fiu, nu cred că mi-aș mai fi dorit să o mai citesc atunci, deoarece, așa cum am scris mai sus, motivul principal pentru care am ales Și mă întunec a fost expres pentru că are legătură cu neamul nostru  probabil că i-aș fi dat totuși o șansă. Probabil. Dar sunt bucuroasă, nu, sunt în pragul exaltării faptul că această scriitoare a ales tocmai Valahia și l-a introdus pe arhicunoscutul Vlad Drăculea în poveste, din altă perspectivă. Nu un vampir de temut, înfiorător și greu de ucis, ci l-a portretizat ca fiind total opus: slab, un laș, o persoană cu prea puțină coloană vertebrală. Iar acest aspect cred că a fost unul care a oferit și oferă un farmec aparte poveștii.

Dacă mi-a plăcut Și mă întunec? Nu, mă îndoiesc că a fost ceva care doar să îmi placă la ea, deoarece totul a fost mai presus de atât. Cred efectiv că am trăit, împreună cu personajele, tot prin ce au trecut acestea, și la fel cum s-a și încheiat volumul, simt atât un gol în stomac, cât și o plinătate a ceea ce va urma să se petreacă pe mai departe. Inima deja îmi plânge pentru că sunt conștientă de ziua atât de îndepărtată în care voi putea să citesc și volumul doi.


Mulțumesc editurii Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie!