vineri, 21 aprilie 2017

Traduceri disponibile | Editura Herg Benet

Primele traduceri ale editurii Herg Benet sunt disponibile pe site-ul acesteia și în librăriile partenere

Acest cântec neîmblânzit, prima carte din seria de două romane „Monștrii din Verity” de Victoria Schwab, în traducerea lui Flavius Ardelean, și Anomalii de Colette Freedman și Sadie Turner, în traducerea Laurei Nureldin, au sosit de la tipar la jumătatea lunii aprilie și sunt disponibile pe site-ul editurii și în librăriile partenere.

* * *


Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri. În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. „Acest cântec neîmblânzit” a ajuns încă din prima săptămână de la lansare pe locul întâi The New York Times Bestsellers List, iar drepturile de ecranizare au fost deja achiziționate de către Sony Entertainment.

Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali. Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să îi plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor inocenți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acord al muzicii? Când se ivește ocazia de a o putea supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

Victoria Schwab creează cu măiestrie atmosfera unei metropole tulburate și efervescente, în care eroii sunt puși în fața luptei cu monștrii de pretutindeni – atât cei care îi copleșesc în jur, cât și cei dinlăuntrul lor…

O nouă lume captivantă și plină de pericole pe care cititorii o vor îndrăgi pentru ritmul alert și terifiant.” (Publishers Weekly)

O poveste cu o atât de întunecată precizie a textului, încât mai mult ca sigur îți va provoca fiori pe șira spinării.” (Booklist)

Debordant de energică, această carte este întocmai biletul pentru o noapte neîntreruptă de lectură.” (Kirkus Reviews)


Despre Anomalii

În viitor, nu mai există boală. Nu mai există război. Nu mai există nemulțumire. Toți cetățenii sunt membri supuși ai Guvernării Globale. Însă o singură vară este pe cale să schimbe totul. Keeva Tee tocmai a împlinit cincisprezece ani. Este pe punctul de a pleca în multașteptata excursie la Tabăra Monarch, pentru a primi imprimarea celui care i-a fost desemnat partener de viață. Dar în clipele fericite și lipsite de griji petrecute în Comunitatea Oceanică a auzit și zvonurile de temut despre “anomalii” – cetățeni care nu pot fi imprimați. Iar când Keeva ajunge la Tabăra Monarch, cel mai întunecat coșmar al ei devine realitate – este și ea o anomalie. Din acel moment, începe să se îndoiască de toate convingerile din trecut. Dacă libertatea și individualitatea au fost sacrificate de dragul siguranței? Găsind un avertisment scrijelit sub patul din tabără, Keeva începe să înțeleagă: revolta va fi pedepsită, dezacordul nu este o opțiune, iar răzvrătiții vor fi anihilați.


O carte vibrantă.” (Russel Brand)

O aventură amețitoare.” (Max Beesley)

O poveste cu un ritm alert și captivant care confirmă că trebuie să luptăm pentru ceea ce ne face pe fiecare dintre noi speciali și unici.” (Randy Jackson)

* * *
Nu știu cum sunteți voi, ceilalți cititori, dar eu abia aștept să citesc aceste cărți! Imediat cum am parcurs descrierile, pentru prima dată, am știut că o să-mi placă și conținutul, așa că nici acum, după ceva timp de la acele momente, nu mi-am schimbat părerea. În afara faptului că editura Herg Benet a reușit să aducă cititorilor două coperte pe care le consider ca fiind mult mai frumoase față de originalele, din toate titlurile cărților pe care au ales să le traducă (pentru început) niciuna nu mi se pare că nu ar fi interesantă, că nu are avea un subiect care să nu creeze curiozitate și răbdare puțină pentru a le putea citi.  

miercuri, 19 aprilie 2017

„Pădurea lui Joaquin Phoenix” de Celestin Cheran

Pădurea lui Joaquin Phoenix poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREASimțea pădurea vie, alchimică, pulsând, și, deși nu credea în fantome și alte bazaconii, îi plăcea să vorbească cu ea în minte, să se lase descoperit de ceva aparte, ceva deasupra sa și de neînțeles întru totul, ca-n Her. Iar pădurea putea să-și facă simțită prezența în atâtea feluri, putea să poarte atâtea chipuri și atâtea voci. Iar el putea să intre și să iasă din ea, să uite de el de atâtea și atâtea ori. Aici singurătatea devenea intimitate, devenea liniște, devenea apă, devenea o mină străbătută de infuziile proteice ale pământului; o subterană în care plictiseala conferințelor de presă, momentele de stânjeneală și de bâlbâială erau absorbite de mușchi, de ciuperci, de licheni. Aici devenea polen purtat de vânt. O pădure precum o planetă extraterestră studiindu-l în tăcere. Realitatea sa era irealitatea altor umbre, visele sale erau coșmarurile altor monștri

RECENZIADe Celestin Cheran am mai citit atunci când și-a lansat cartea de debut, și anume Memoriile Domnului Roșu, tot la Editura Herg Benet. Știu că după ce am văzut coperta, mi-am dorit foarte mult să o cumpăr, dar cum lista se mărește în fiecare zi, nu am mai ajuns să-mi achiziționez cartea respectivă. Dar se pare că următorul roman al acestuia – Pădurea lui Joaquin Phoenix – nu a mai scăpat de ochii și de atenția cititorului din mine. Și mă bucur foarte mult că am reușit să o citesc, deoarece am rămas plăcut surprinsă; detalii ce vor fi aduse în discuție în recenzie, la timpul potrivit.

Pentru început, aș vrea să spun faptul că – în ciuda faptului că nu este ceva uau și ieșit din comun – imaginea copertei este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut. Poate că și celelalte aspecte – dreptunghiul cărămiziu, literele și modul cum a fost scris titlul și numele autorului – au înfrumusețat și au avut un impact foarte mare asupra imaginii, dar cert este că rezultatul mi-a oferit un tablou mai mult decât plăcut vederii. Nu știu cum a fost pentru ceilalți care au văzut coperta sau care au citit cartea, dar din punctul meu de vedere este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut; și mi-a fost dat să văd, de-a lungul timpului, o multitudine de frumuseți de acest gen.


Cât despre conținut, o surpriză plăcută pe care am descoperit-o încă de la finalul primului capitol – sau nu un prim capitol – a fost faptul că Pădurea lui Joaquin Phoenix nu este o singură poveste, ci este o carte de povestiri. Poate că ceilalți cititori și-au dat seama de dinainte să se apuce să citească conținutul, dar pentru mine a fost ceva nou și surprinzător. Într-un fel mi-aș fi dorit să fi existat doar o poveste, deoarece cea care i-a și dat titlul cărții a fost una dintre cele mai interesante pe care le-am citit, dintre cele apărute acolo, și aș fi vrut să se fi întins pe mai multe pagini. Prin urmare, am rămas și puțin dezamăgită – pe lângă surprinderea și plăcerea cu care am citit și restul povestirilor – de numărul mic de pagini al poveștii Pădurea lui Joaquin Phoenix. Și totuși, ca să scot în evidență și alte câteva vieți create de Celestin Cheran – pentru că așa simt nevoia să o fac de fiecare dată când citesc o carte de povestiri –, voi mai menționa și alte câteva găsite în interiorul ei: Moartea lui Bartolomeu, Blocată în lift, Nebunul care țipa, Ultimele zile din viața Morții și 365 de trepte spre soare.

Povești scurte, dar cu multă magie, care pot fi citite ușor, dar uitate foarte greu. Iar acest lucru consider că nu mulți autori reușesc să-l dobândească – să scrie proză scurtă, de calitate, care să fie capabili să ofere, în doar câteva pagini, ceea ce alții ar putea să o facă în sute de pagini, sau poate deloc. Este un dar să poți fi capabil să scrii proză scurtă bună, iar cei care îl dobândesc – printre care se regăsește și Celestin Cheran – și care știu să îl mânuiască cum trebuie, primesc un respect aparte, dacă o pot spune așa. Să nu se înțeleagă greșit, orice scriitor își merită respectul cuvenit – să reușești să duci la bun sfârșit o carte nu este un lucru deloc ușor –, dar când vine vorba de cei care scriu proză scurtă, este puțin diferit. Pentru că, atunci când te gândești să creezi o poveste în doar câteva pagini, ai tendința să o lungești, să mai adaugi alte elemente, alte descrieri, și astfel o îndepărtezi din faza de proză scurtă. Trebuie să știi când să te oprești, când să închei, pentru a nu-i micșora farmecul sau a nu i-l distruge cu totul. Iar cei care sunt capabili să înțeleagă, o vor face cu siguranță.

Un aspect care m-a încântat nespus de mult la povestirile lui Celestin Cheran a fost neașteptatul mod prin care se încheiau anumite dintre ele – aproape toate chiar –, foarte imprevizibile și care reușeau să îți aducă fie un zâmbet pe buze, fie să te șocheze, de-a dreptul. Ajutat de talentul cu care a fost înzestrat în a povestii, dar și de imaginația pe care o deține, autorul ne-a oferit și ne oferă – în doar câteva pagini dintr-o singură lume – sentimente dintre cele mai intense. Dar și farmecul cu care și-a creat personajele și felul cum le-a introdus în poveștile respective m-au determinat să ajung la concluzia următoare: Celestin Cheran este un scriitor imprevizibil, cu un potențial uriaș în literatura noastră dar și unul care ar trebui să fie citit de cât mai mulți cititori. Așa că citiți Pădurea lui Joaquin Phoenix și bucurați-vă și voi – așa cum am făcut-o și eu – de poveștile pe care scriitorul ni le-a oferit. 

Leapșă: Cărți contemporane românești

Sunt nespus de bucuroasă de această leapșă, cu atât mai mult cu cât ideea principală este cea a cărților contemporane românești. Am văzut-o pe Facebook de mai multe ori, dar de fiecare dată a fost să fie fix când nu aveam timp să o completez – și în felul ăsta ajungeam să uit –, așa că mereu o lăsam pe o dată viitoare, când urma să o revăd, ca apoi să o uit din nou și tot așa. Dar acum, cât sunt la bunici – deci voi vorbi la un prezent-trecut, ca să zic așa –, când nu prea am ce să fac în aceste zile de sărbătoare, mi-am deschis frumos word-ul și m-am hotărât să o completez, în sfârșit. Așa că, spre deosebire de mulți alții care au completat-o deja, eu sunt puțin întârziată.

Și înainte de a o face, țin să îi mulțumesc foarte frumos Georgianei/Ghandei [de pe blogul Jurnalul unei cititoare] pentru faptul că s-a gândit și la mine atunci când a etichetat alte persoane. 


1. Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?
Dacă ar fi să mă gândesc – fără a fi ajutată de tehnologie – nu aș găsi răspunsul nici săptămâna viitoare, deoarece îmi este de-a dreptul imposibil să ajung la unul. Simt că a fost acum o mie de ani, că tot citesc și descopăr autori români contemporani de ani și ani, și de cele mai multe ori – atunci când descopăr pentru prima dată –, rămân mai mult decât plăcut surprinsă; ceea ce nu poate decât să-mi aducă un zâmbet uriaș pe față. (Și când mă gândesc că mai câteva cărți în bibliotecă ale unor autori români contemporni pe care nu i-am citit niciodată, sunt nespus de entuziasmată să descopăr conținutul fiecărei cărți și să mă „întâlnesc” cu personajele.) Dar cum nu voi sta să mă gândesc la prima carte citite de un autor român contemporan, am verificat blogul, de unde a ieșit că a fost primul volum din seria „Ultimul avanpost”  de Lavinia Călina, în anul 2014.  

2. De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?
Având în vedere că scriitoarea Cristina Nemerovschi este autoarea trilogiei „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, de la ea am citit cele mai multe cărți. Dacă nu mă induce în eroare memoria, cărțile au fost în număr de unsprezece, și cu ultima pe care am cumpărat-o – și pe care încă nu am apucat să o citesc și îmi pare groaznic de rău –, și anume Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, ar fi doisprezece. Vă dați seama, din acest număr, că scriitoarea este una pe care o citesc cu cea mai mare plăcere și îi aștept viitoarele cărți cu un entuziasm uriaș. Nu știu ce aș putea să vă spun pentru a vă determina să o citiți – la câți o cunoașteți, este de ajuns să auziți sau să-i citiți numele și o recunoașteți instantaneu –, dar dacă nu ați făcut-o până acum, o recomand cu cea mai mare căldură și cu cel mai gigantic drag.

3. Cuplul preferat din cărțile românești contemporane.
Deci nu cred că mi s-a pus un astfel de criteriu! Cine a făcut această leapșă: tu ești serios? Cum poți să îmi ceri așa ceva? Este inuman să-mi impui să aleg doar un cuplu! Nu pot să cred cât de crud poți fi! Vai de mine și de mine! Dar și eu pot fi rea și pot încălca o regulă – nu a zis nimeni că e o regulă, așa că, mda, îmi permit; și chiar dacă ar fi fost una, tot aș fi făcut-o –, așa că le voi menționa pe toate. Ai citit bine, măi om crud ce ești? Pe toate care mi-au plăcut! Deci, să o luăm în ordinea în care le-am găsit pe Goodreads: 
  • Alina și Alex (seria Alina Marinescu, scrisă de Monica Ramirez), pentru că senzualitatea și eleganța pe care am descoperit-o în interiorul acelui întreg, m-au amețit și m-au vrăjit în același timp. Ușoara reținere pe care a avut-o Alina la început și distanța și aerul rece pe care le oferea Alex tuturor, au format, în jurul celor doi, un foc mistuitor, care ardea totul. Au fost atât de încercați de soartă și de timp, încât numai două personaje precum au fost cei doi, au putut să treacă peste toate, ca la final să răzbată peste întregul Infern prin care au trecut, de-a lungul anilor. Un cuplu ce nu a avut și nu poate avea cuvinte exacte pentru a fi descris – perfect este puțin spus.
  • Victoria și Arrio (seria Nemuritor, scrisă de O. G. Arion/Oana Arion), un cuplu care a fost perfect de la început și care mi-a oferit multe senzații pe parcursul volumelor pe care le-am citit. Un cuplu care a trecut prin multe și care a suferit încercări groaznice, dar care a avut puterea să treacă peste toate obstacolele pentru a rămâne închegat. Fiecare dintre cei doi a reușit să-și arate loialitatea față de celălalt, respectul și iubirea necondiționată pe care și-au oferit-o. I-am îndrăgit pe fiecare în parte, încă de la început, așa că vă puteți imagina ce mi-au oferit amândoi, ca un tot.
  • Oriana și Marc (seria Am murit, din fericire, scrisă de Theo Anghel), două personaje care au trecut, în adevăratul sens al cuvântului, prin toate încercările vieții și ale morții chiar. Sincer, la început nici nu mi-i puteam imagina ca fiind împreună, și cred că dintre toate cuplurile, ei au fost cei mai surprinzători, din acest punct de vedere. Și atunci când inevitabilul s-a întâmplat, când inimile s-au prins într-un dans amețitor și s-au legat cu un nod imposibil de dezlegat, mi-am dat seama cât de necesari sunt unul pentru celălalt. Acum – când mai este doar un volum și povestea va ajunge la final, și nici nu-mi vine să cred asta – nu mi-i pot imagina ca fiind despărțiți; dacă la finalul volumului nu rămân împreună, Theo vei avea de furcă cu mine! Ha-ha!
  • Natalia și Andrei (seria Dincolo de moarte, scrisă de Adina Speteanu), și nu îmi pasă ce spun alții sau ce impresie dau personajele – la prima vedere – în serie, dar ei sunt un cuplu. Clar? Cred că din prima clipă în care au purtat o conversație, m-am rugat – credeți-mă, că am făcut-o! – ca Adina să-i apropie cât mai mult și să ne ofere acea bucățică de dragoste, de afecțiune pe care o doream cu toții. Dar scriitoarea a știut cum să se joace cu nervii, cu dorința și cu disperarea noastră, în patru volume mari și late. (Încă aștept o continuare, încă nu-mi pierd speranța!)
  • Alexandra și Mathias (trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania, scrisă de Cristina Nemerovschi), cei care m-au făcut să plâng atât de mult și care m-au distrus emoțional la cele mai înalte cote. Cristina știe foarte bine cum să ne sfărâme în bucăți mici, mici, mici, deoarece prin același calvar am trecut și în Păpușile, cu cele două minunate fete. Dar despre cele două voi scrie mai jos. Revenind la Alexandra și Mathias, un prezent și un trecut, un necesar și o dorință, o putere care a trecut peste toate și care s-a terminat într-un mod atât de greu de uitat. (O să vreau și vreau de fapt să recitesc trilogia asta magnifică, deoarece, în ciuda părțile care mă vor face să sufăr din nou, vreau să mă doară, pentru că mi-a plăcut atât de mult încât sunt dispusă să trec prin același chin din nou. Așa cum se va întâmpla și cu Alina Marinescu.)
  • Dora și Luna (Păpușile, scrisă de Cristina Nemerovschi), două dintre cele mai minunate și mai splendide cupluri pe care le-am descoperit în literatura română contemporană. Știu că am spus, atunci când am scris recenzia romanului, că Dora și Luna ar fi în stare să treacă și peste hotarele infinitului pentru a-și arăta dragostea și tot nu ar fi destul pentru iubirea lor. Prima carte LGBT pe care am citit-o și nici nu va fi ultima, dacă va fi măcar jumătate la fel de bună precum aceasta. Recomand.
4. Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?
Hopa, din nou suntem cruzi cu întrebările care ni s-au pus! De această dată vor fi mai puține personaje și doar le voi enumera, cel mult voi scrie câteva cuvinte despre ele. Cu toate că m-aș lăsa, fără nicio problemă, și în mâinile personajelor feminine – și-au arătat, fără nicio dificultate calitățile și puterea –, mă voi rezuma doar la cele masculine. Pentru că emană testosteron și pentru că sunt fată, nah! Primul ar fi Aendo Assermore din trilogia (sau serie, sper) „Cronici din Voss”, scrisă de Andrei-Șerban Mazilu, Alex Therien, Ian din seria „Nemuritor” și Zero din seria „Dincolo de moarte”. Toate aceste patru personaje posedă o siguranță și o putere pe care au reușit, uneori, să mă sperie dar m-au și determinat să ajung la concluzia că mi-aș lăsa viața în mâinile lor, fără a mă gândi de două ori înainte. Nu mi-aș face niciodată probleme că nu aș scăpa vie din vreo bătălie, avându-l pe unul dintre ei aproape.

5. Fantasy sau romance românesc?
Cu toate că nu mă dau la o parte când cineva îmi recomandă o carte romantică, scrisă de un autor român, momentan nu am găsit una care să îmi placă într-atât de mult încât să prefer acest gen. Plus că fantasy poate aduce cu el mai multe genuri, deoarece rar se întâmplă ca într-o carte fantasy – sau și din altă sferă – să nu conțină și o picătură de romantism. Și interesant este că, în mai toate cărțile fantasy românești pe care le-am citit, genul romance s-a pliat foarte bine, autorii reușind să creeze cupluri de-a dreptul surprinzătoare. Deci da, voi alege genul fantasy!

6. Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?
Dacă acțiunea se desfășoară pe teritoriul României, mi-ar plăcea ca autorul respectiv să folosească nume românești, deoarece – nu știu cum se vede la alți cititori – pentru mine pare mult mai credibil. Mi se pare oarecum ciudat să-l văd pe Richard plimbându-se pe străzile Bucureștiului, el fiind român în totalitate. Bineînțeles, dacă nu este așa, să aibă orice nume străin. Dar sunt și cazurile în care lumea creată de autorii respectivi să fie cu totul fantastică, neavând nicio legătură cu realitatea. În cazul acela nu mai comentez, deoarece își poate alege ce nume ciudat își dorește sau să inventeze. (Chiar și așa, nu am nimic cu autorii care își numesc personajele cu nume străine, în condițiile în care acțiunea se petrece în România, doar că mie – așa cum aș spus la început – îmi dă impresia de mai multă credibilitate.)

7. Eroina preferată?
De data aceasta – cu toate că nu mă voi rezuma doar la un personaj, din nou – voi alege doar patru reprezentante ale sexului frumos, deoarece ele au fost cele care m-au impresionat cel mai mult prin evoluția lor, prin alegerile pe care le luau și prin felul lor de a fi, în general. Mi-au plăcut încă de la primele pagini și au ajuns să rezoneze cu mine până la final; sau până unde s-a ajuns cu seriile respective. Și aici vorbesc despre Alina Marinescu (din seria cu același nume, scrisă de Monica Ramirez), Natalia (din seria Dincolo de moarte, scrisă de Adina Speteanu), Oriana (din seria Am murit, din fericire, scrisă de Theo Anghel) și Victoria (din seria Nemuritor, scrisă de O. G. Arion/Oana Arion).

8. Ultima carte românească citită?
Am terminat-o chiar zilele trecute, este scrisă de Celestin Cheran – un autor pe care nu l-am mai citit până acum – și cartea poartă numele de Pădurea lui Joaquin Phoenix. Este o carte de proză scurtă, cu tot felul de povești impresionante, cu finaluri imprevizibile și cu un stil de a nara simplu, dar încărcat cu mult efect. O recomand cu cea mai mare căldură – recenzia va apărea mâine –, deoarece sunt sigură că o să vă placă cel puțin una din poveștile ascunse între pagini.

9. Care este următoarea carte semnată de un autor român contemporan pe care ți-ai propus să o citești?
Din colaborarea – primăvară-iarnă 2017 – pe care am făcut-o cu editura Herg Benet, mai am de citit doar o carte, și anume Camere de hotel de Anda Docea. Am răsfoit-o puțin și din ce am reușit să citesc, este destul de interesantă, așa că am o bănuială că îmi va plăcea.

10. Un mesaj pentru autorii români contemporani.
Dragi scriitori români, aș vrea să încep prin a vă spune că vă mulțumesc foarte mult pentru faptul că ați fost darnici cu noi și că ați dorit să împărtășiți cu publicul poveștile minunate pe care le-ați scris. Nici nu știți cât de răvășită, emoționată și surprinsă am fost atunci când am ajuns să descopăr câte o altă poveste și cum îmi repetam din nou și din nou în gând: uite o carte care ar putea concura foarte bine cu mai marile cărți contemporane, câștigând detașat! Pentru că voi, spre deosebire de duzinele de afară, aveți multă originalitate, ascundeți mult suspans și aruncați peste noi – cititorii care vă îndrăgim până la cer – o magie hipnotizantă, care ne amețește și ne determină să vă așteptăm următoarele cărți, precum niște zombalăi flămânzi. Nu vă descurajați pentru faptul că ceea ce scrieți nu este vândut atât de mult precum ați fi meritat, ci gândiți-vă că de la voi se începe ceva și sunt sigură că se va continua din ce în ce mai bine. Vă respect pentru toată munca pe care ați depus-o, o depuneți și o veți face pe mai departe și vă garantez că aveți un cititor loial, care va fi mereu de partea literaturii românești contemporane. Rămâneți la fel de minunați și frumoși, și vă rog să scrieți cât mai mult și să nu vă opriți niciodată!

luni, 10 aprilie 2017

„Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu

Romanul Fata de la nord de ziuă poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREADupă moartea tragică a soției sale, Gérard – un profesor francez de istorie a artei – decide să se retragă o perioadă în nordul îndepărtat al Europei. Liniștea pe care o caută în meditație printre fiordurile Norvegiei este întreruptă de întâlnirea accidentală cu o tânără ce urmează cursurile unei stranii școli locale de fotomodele, a cărei deviză este „Sine Anima”.

RECENZIA: Sunt unele cărți care, oricât de mult ți-ar fi plăcut, oricâte sentimente ți-ar fi transmis și câte surprize ți-ar fi oferit, să vorbești despre ele este ca și cum ai fi un copil care deține un bagaj limitat de cuvinte și care nu poate să ofere o descriere mai stufoasă a motivului pentru care i-a plăcut acel ceva. Flavius Ardelean, Șerban Andrei-Mazilu și Alexandru Voicescu sunt acei autori care, în afara faptului că oferă povești cu totul și cu totul deosebite și foarte greu de asemănat cu altele, mă lasă cu un gol imens în stomac atunci când sunt nevoită să scriu despre cărțile lor. Le citești, le savurez, ești cu absorbit de conținut și atunci când ajungi la final, nu știi ce vei urma să spui despre ceea ce ai citit. Fata de la nord de ziuă  la fel ca Malad și poate și celelalte cărți pe care le va publica Alexandru Voicescu  m-a determinat să trec printr-o astfel de scenă. Și într-un fel  cu toate că, atunci când am vizionat filmarea de la lansarea de la Gaudeamus, autorul a spus că, spre deosebire de Malad a a fost considerată o carte dificilă, aceasta va fi diferită  mă așteptam la o experiență asemănătoare și cu cel de-al doilea roman al său. (Și aici fac o mică paranteză, referitoare la ceea ce am scris mai sus cu privire la diferența dintre Malad și Fata de la nord de ziuă. Nu știu dacă Alexandru a zis doar pentru a râde puțin de noi sau a considerat-o ca fiind așa. Cu toate că mie nu mi-a dat impresia că Malad ar fi fost un roman greu de înțeles, ci mai mult a ținut de faptul că avea o profunzime aparte, ceva ce poți să descoperi doar dacă accepți să te lași prins cu totul în poveste și să elimini orice ”toxină„ din jur, care te-ar putea perturba. Bineînțeles că am considerat Malad ca fiind o carte pe care fiecare o pricepe în modul propriu, dar nu sunt așa multe, nu trebuie să sapi adânc, trecând peste straturi și straturi ca să poți să găsești miezul?) Și nu m-am înșelat când a fost vorba de Fata de la nord de ziuă, pentru că am fost total amețită și confuză în unele momente, până să ajung să înțeleg drumul, să așez piesele de puzzle corect, pentru a mi se înfățișa o imagine clară a întregii povești și a ceea ce se ascundea în ea. (Sau poate sunt eu prea grea de cap, de mi-a luat mai mult timp pentru a înțelege. Nu exclud și această varianță.)

Categoric că nu voi fi în stare să scriu despre această carte, la fel cum am făcut pentru mai toate poveștile cărora le-am scris recenzii, și poate că nici nu voi ajunge să spun foarte multe despre ceea ce mi-a transmis Fata de la nord de ziuă, deoarece vocabularul meu  când vine vorba de astfel de cărți  devine foarte sărăcăcios. Și dacă ar fi să încep cu începutul, aș vrea să îl numesc pe Gérard tipul singuratic, distanțat de lume dar totuși în timpul ei, acolo și totuși plecat din prezent, rupt de realitate prin pierderea unui suflet drag , dar ținut în viață de dorința de a nu-l lăsa să piară cu totul din existență. Nu pot spune că l-am plăcut  cred că mai mult l-am agreat, deoarece ușoara aroganță pe care i-am simțit-o în interiorul colegiului  chit că poate ar fi fost influențat de ceva , l-a distanțat puțin de a fi un personaj plăcut; cel puțin nu la început. Dar pe mai departe, să ajungem acolo. 

Am pomenit de un colegiu, de Colegiul Angello  a cărui deviză este „Sine Anima” , un luminos dar acoperit de întuneric, un loc care oferă ceva dar ascunde altceva, acesta din urmă reușind să mă zdruncine puțin la descoperirea adevărului. Cred că dintre toate ipotezele pe care le-am avut, niciuna nu s-a putut compara cu realitatea oferită de Alexandru Voicescu. Și până la urmă, cred că mi s-a părut a fi și cea mai plauzibilă dintre toate. Și pe cât de enigmatic a fost locul în sine, pe atât de înfricoșători mi s-au părut cei care se presupuneau că ofereau și mai multă lumină colegiului, care răspundeau la întrebări, nelăsându-te în pană. Nu știu dacă i-am plăcut, dar cert este că mi s-au părut a fi foarte interesanți, inteligent creionați și ușor de remarcat în mulțime. Și ca să revin puțin la Colegiul Angello și la ceea ce mi-a transmis existența lui în acel loc, acolo. Nu știu cum l-au perceput alții, dar pentru mine a fost ca un obiect  oarecum așa – ancorat în subconștient și conștient, palpabil și totuși greu de văzut și simțit. Pare că nu se înțelege nimic, dar pentru mine a fost ca și cum s-ar fi putut să există posibilitatea să îl vezi, dar printr-o ceață densă, printr-un fum greu de străbătut. 

Fata, cea ce se găsea la nord de ziuă și care îți părea, la început, ca fiind normalul într-o lume de nebuni, de ireali și perfecționiști în meseria lor, a devenit, încetul cu încetul, de o complexitate, de un dificil greu de explicat. Acea Fată, acel salvator al Singuraticului, frânghia ce l-a ținut și readus la viață, a fost pe placul meu, așa cum a ajuns, mai târziu, să devină Gérard. Doi oameni – înconjurați de alții și alții în nebunia lor  aflați dintre trecut și prezent, luptându-se pentru a se regăsi și a se găsi în realitate. Singuri a fost diferiți, dar împreună au format un tot, o ființă adevărată și împlinită. 

Am „prins” cu încântare ideea pe care ne-a oferit-o Alexandru Voicescu, acel album cu 40 de chipuri, în trecutul francez. Această parte a romanului mi-a plăcut cel mai mult și gândul cum că acea căutătoarea a devenit chiar ea ființa necesară pentru întregirea acelui album atât de prețios pentru personajele principale de atunci, dar și puterile pe care le deținea au creat o imagine atât de frumoasă și atât de plăcută mie! Îmi doream ca să mai continue, să nu se sfârșească atât de repede, să nu-și găsească ieșirea și libertatea într-un timp atât pe care l-am considerat ca fiind atât de scurt. Pentru că Fata de la nord de ziuă a oferit cititorilor  și sper că o vor citi cât mai mulți  un caleidoscop de întâmplări desprinse dintr-o imaginație deosebită, dintr-un autor care consider că are atâtea de oferit și care ne poartă prin lumi și povești cum nu se mai întâlnesc în altă parte. Îți este poate greu să vorbești/scrii despre ele, să le explici altora de ce ți-au plăcut atât de mult, dar știi că au făcut-o și că, probabil, dacă le vei citi peste câțiva ani, îți vor arăta alte lucruri. Așa cum cred că o va face și Fata de la nord de ziuă, împreună cu Malad, și altele pe care le va scrie Alexandru Voicescu. Și citiți-l  și cu toate că am mai spus-o și la recenzia celeilalte cărți a lui , descoperiți-l și în altă postură nu numai în cea de editor și fondator a editurii Herg Benet, pentru că are multe de oferit, de dăruit; cărțile lui fiind adevărate comori.   

(Sunt sigură că v-am zăpăcit cu ceea ce am scris mai sus, că poate mai mult v-am băgat într-o ceață și mai densă decât să vă luminez în vreun fel, dar cred că orice aș spune, trebuie să cumpărați cartea și să vă lămuriți singuri. Așa trebuie să faceți!)

joi, 6 aprilie 2017

A mea poveste | „Regatul fără sfârșit” — Fragment

Fragment din capitolul opt

Luna îi călăuzea pașii pe străzile pustii ale Cartierului Muncii, în timp ce un vânt cald, oferit de arșița verii, îi mângâia chipul palid și pistruiat. Coada împletită spic lăsă să i se desprindă din strânsoare câteva fire răzlețe, mângâindu-i tâmplele sau atingându-i cu delicatețe obrajii pârjoliți de soarele nemilos din timpul zilei. Cu toate că se afla acolo pentru cu totul altceva, trebuia să profite puțin și de atmosfera aceea care – ciudat, ar putea spune – o liniștea cum nu mai fusese de mult timp. De parcă toate grijile, în acele câteva zeci de minute de când ieșise din incinta conacului Dobrostiki, i-ar fi dispărut subit, lăsând-o doar cu un sentiment de bine. 
Privea în toate părțile pentru a fi sigură că nu putea fi observată de vreo gardă ce patrula, apoi își mai ridica – din când în când – ochii spre acoperișurile clădirilor pe lângă care trecea. Știa că partenerul ei din acea seară avea obiceiul să utilizeze modul mai puțin vizibil de a se duce dintr-un loc într-altul, fiind mult mai fericit să sară de pe un acoperiș pe celălalt, în detrimentul străzilor ce îi plăceau ei atât de mult.
Ar fi putut să se folosească de abilitatea pe care o primiseră cu toții, dar ei, spre deosebire de ceilalți trei, nu i se oferea ocazia să meargă, în fiecare zi – ca un om normal –, pe străzile cetății. De fiecare dată când era nevoită să ajungă undeva, singura opțiune la care putea – și i se dădea voie – să apeleze era să încremenească pe bancheta trăsurii, departe de tot ce îi oferea exteriorul. Așa că nu avea de gând să rateze ocazia de a se plimba pe lângă toate acele magazine și case care, cu toate că pe timpul nopții erau pustii și reci, ei îi ofereau o stare de normalitate și de fericire.
Nu aveau cum să înțeleagă mulți disperarea ei de a se simți într-un alt mod liberă, definiția pe care o asocia ea cu acel cuvânt, pentru că, până la urmă fiecare asemăna libertatea printr-un mod propriu. Pentru Yvone termenul de libertate însemna, pur și simplu, aprobarea de a se putea mișca dintr-un loc într-altul fără a fi însoțită de cineva care să o supravegheze la orice pas pe care îl făcea. Și era atât de frustrant când știa că era capabilă să-și poarte singură de grijă!
Dar toată bucuria îi fu distrusă în momentul în care, din spate, îi veni un zgomot de voci șoptite, adierea vântului aducându-i la urechi glasurile. Nu mai stătu nicio secundă pe gânduri – riscând să fie observată de stăpânii acelor voci –, se prinse de burlanul clădirii din stânga și începu să-l escaladeze până pe acoperișul plat. Imediat cum picioarele atinseră suprafața netedă, printr-o mișcare lină, se lăsă pe vine și privi în jos. Cu toate că erau slabe șansele să fie văzută de la o înălțime atât de mare – mai ales când, din câte se putea observa, cele două gărzi erau antrenate într-o conversație ce le fura toată atenția din jur – nu vru să riște prostește.
Mergeau atât de încet încât cu greu se abținea să nu sară în spatele lor și să-i dea cap în cap pentru nervii care îi creșteau în interior, dar Yvone mulțumi acelei nopți că, la intersecția din față făcură la dreapta, dispărând din raza ei vizuală. Spre norocul ei nu trebuia să meargă pe ruta aleasa de cei doi, deoarece ea trebuia să se întâlnească cu Stefan la florăria aflată lângă lacul ce despărțea Cartierul Muncii de Cartierul Cenușiu. Ceea ce se și întâmplă, câteva minute mai târziu, timp în care preferă să-și termine drumul sărind de pe o clădire pe alta.
— Cum se face că mie mi-a luat mai puțin timp decât tine, în condițiile în care eu vin de la Cvașalier, iar tu de la cinci minute de mers pe sus?
Vocea de neconfundat a Săgeții ieșea dintr-un colț întunecat, acolo unde lumina felinarelor nu își putea întinde razele pentru a-l cuprinde. Costumul negru, mulat pe corpul acoperit cu mușchi, îi făcea părul roșcat să iasă în evidență. Șuvițele ondulate formau o coroană pe capul lui în timp ce pielea rozalie și pistruii de pe nas și obraji îi dădeau o alură de băiețel ce ar vrea să se ascundă după fustele mamei. Dar nu era deloc așa. Dacă îl priveai mai atent, îți dădeai seama că aveai de a face cu o persoană oricum, numai neajutorată nu. Încălțările pe care le purta, o pereche de cizme până la genunchi, dintr-un material care îl făcea să se miște cu ușurință, silențios, de aceeași culoare ca și costumul, îi alungeau și mai mult picioarele deja kilometrice. La brâu avea legată o cataramă în care se găseau câteva arme – un cuțit curbat, un semnalizator, un topor mic dar și câteva săgeți în care se găsea o substanță albă. Iar la spate i se profila un arc și o tolbă cu săgeți pe care și-o așeză în așa fel încât să nu-l incomodeze la mișcări. Costumul Săgeților Negre, o îmbrăcăminte creată de Leena în urmă cu ceva ani, când generalul Zabriev își dădu seama de faptul că, dacă vor dori să fie de nevăzut, trebuiau să nu fie incomodați de absolut nimic. Și aici intra și felul cum se îmbrăcau.
— Ce mai faci Stefan? întrebă tânăra, fără să-i ia în seamă tonul glumeț, ce vru a fi serios.
Acesta îi zâmbi, oftând.
— Să-mi fie cu iertare, lady, am uitat că ești sensibilă și simți nevoia să fii rebelă uneori, vorbi acesta, cu gândul la faptul că știa de dorința Yvonei de a nu folosi acoperișurile decât dacă ar fi fost neapărată nevoie.
Tânăra se abținu să nu izbucnească într-un râs sonor. Spre deosebire de felul cum conversa cu Zachary, cu Stefan era o cu totul altă poveste. Se afla pe aceeași treaptă cu prințul Cecyl când venea vorba de a-și permite să utilizeze orice limbaj și o abordare cât mi directă și lipsită de formalism. Dacă Zachary se comporta cu ea cu aroganță, sfidând-o uneori, lui Stefan își permitea să-i spună orice, să râdă unul de celălalt și să se simtă bine în compania lui. Era singurul – dintre toate Săgețile Negre – cu care se înțelegea la o scară net superioară față relația pe care o avea cu ceilalți doi.
— Nu am norocul tău să fac ce vreau, cum vreau și când vreau, spuse Yvone, prefăcându-se ofensată de vorbele lui.
— Minți de îngheață apele, domnișoară! Stefan dădu negativ din cap și își îngustă ochii, de parcă ar vrea să o intimideze. În vreme ce tu te poți plimba cu trăsura, eu sunt nevoit să merg pe jos până la serviciu. Și nu e ușor să străbați câțiva kilometri buni, știind că dispui de anumite abilități pe care nu poți să ți le folosești în timpul zilei.
  În timp ce Yvone putea bloca căile respiratorii, provocând leșin sau chiar moartea, Zachary reușind să facă pe oricine să uite tot ce a văzut sau auzit înainte – singura condiție fiind ca ceea ce se dorea a fi șters să fie ceva recent, nu mai târziu de trei ore –, iar Ivan să țipe într-atât de tare încât să provoace leziuni severe, Stefan avea una dintre cele mai dorite abilități: avea capacitatea de a alerga foarte repede. Și poate din acea cauză îi era nespus greu să se abțină din a-și folosi puterile, în afara antrenamentelor. Dacă risca să și le utilizeze în afara perimetrului de la conacul Cvașalier sau în cazul în care i se dădea o sarcină pe care putea să o îndeplinească doar prin acel mod, putea fi aspru pedepsit: una dintre condițiile impuse la început.
Cât despre locul în care muncea – pentru că, lucrând în secret în serviciul regelui nu aducea un beneficiu în mesne niciunei Săgeți –, și cu toate că aveau tot ce le trebuia la conac, era necesar să mai iasă, din când în când, și în afara zidurilor de la Cvașalier. Nu doar pentru a-și menține statutul de supus activ, cât și pentru propria lor plăcere. Stefan lucra la o tutungerie câteva ore după antrenamentele de dimineață, Zachary alesese să nu se implice foarte mult în astfel de activități așa că preferase să nu părăsească conacul, în timp ce Ivan, la cei douăzeci de ani pe care îi avea, fusese cu totul acaparat de o pianină pe care o auzise – pentru prima dată – la un bal în incinta palatului Belhavrin. Așa că, după ce contesa Manina angajase pe cineva pentru a-l învăța cum să cânte la ea, își luase câteva ore la un restaurant din Cartierul Alb, unde îi încânta pe nobili cu tot felul de melodii.
— Cum spui tu, se strâmbă Yvone, întorcând capul într-o parte. Eu zic să ne mișcăm din loc, poate ajungem să cuprindem tot Cartierul Muncii.
Stefan o aprobă, înainte de a se urca amândoi pe acoperișul florăriei din dreapta, unul privind într-o parte și altul în cealaltă, sperând că vor vedea sau auzi ceva suspect. Pentru că, în felul acela, nici măcar nu știau de unde să înceapă, deoarece Muncii era cel mai întins din cetate, dar și cel în care se găseau tot felul de străduțe cât mai înguste, dar și zone în care străzile nu erau deloc luminate; astfel lăsând loc la tot felul de evenimente pe care cu foarte mare greutate le-ai fi văzut pe timpul nopții.
În direcția în care se uita tânărul, se vedeau două siluete – mereu două, fir-ar să fie, niciodată mai multe de atât! – înaintând pe strada de la picioarele lor.
— Yvone, lasă-te în jos!
Acoperișul clădirii fiind unul celor de tip plat, dar cu câțiva zeci de centimetri ridicați pe margine, le oferea o acoperire cât mai bună. Imediat după ce amândoi se rezemară de acel zid de cărămidă, Stefan spuse pe un ton șoptit, cu o mică notă de enervare:
— Pentru câte s-au întâmplat în perioada asta, zău dacă înțeleg de ce sunt atât de puține gărzi pe străzi! Din momentul în care am ajuns și până ai venit, asta e a doua pereche de soldați pe care o văd. În condițiile astea nu vor putea să fie pe fază niciodată.
Yvone își privi cizmele pentru câteva secunde, rumegând la cele spuse de Stefan. Avea foarte mare dreptate și nu îl putea contrazice în nimic, dar exista o mică problemă pe care, din câte se părea, nu prea o lua nimeni în calcul.
— Și, până la urmă, dacă e să o luăm așa, nici nu știu ce ar putea face gărzile. În afară de a ajunge mai târziu la locul faptei și a constata un deces care, oricum, ar fi fost deja evident.
— Cu toată implicarea asta oarbă, am impresia că regele face un lucru de mântuială, doar pentru a da impresia că îi pasă și că are totul sub control. Când de fapt este cu totul altceva la mijloc. Nu îl interesează de soarta oamenilor din cetate.
Vocea scârbită a lui Stefan îi făcu pielea Yvonei de la ceafă să se încrețească. Ca un fior ce îi străbătea întreaga coloană, trimițându-i prin corp o frică, o teamă pe care acesta nu i-o mai provocase niciodată. Poate și pentru că nu-l mai văzuse atât de înverșunat și atât de pornit împotriva cuiva. Când își îndreptă privirea în partea în care se afla el, văzu că nu termină ceea ce avea de spus.
— Tratează totul superficial, lăsând cursul să se desfășoare lin, la voia întâmplării, deoarece știe că acolo – ascuns de zidurile înalte și solide ale palatului – nimeni și nimic nu-l va putea rănii în vreun fel. Pentru că știe că, indiferent de situație, va avea mereu pe cineva care să-i apere spatele acela nenorocit.
Ura îi creștea, cuvintele îi deveneau tot mai tăioase, mai jignitoare, de parcă ar sfâșia carnea de pe un corp încă în viață, dar indiferența și furia care i se așezaseră în fața ochilor, îl lăsau orb, lipsit de orice milă sau compasiune pentru bietul suferind. Era o imagine sinistră pentru Yvone, dar una pe care o înțelegea, o accepta, neputând să o judece în vreun fel. Pe de altă parte, nu voia să-l lase să fie dominat de toate acele gânduri negative, nu era capabilă să-l privească cum se auto-vătăma, lăsând ca acea furie și disperare să pună cu totul stăpânire pe el. Așa că nu-i mai lăsă timp să-și amplifice nervii, ci interveni înainte de a-și continua frustrarea.
— Acel cineva care face toate astea ne-a arătat, de atâtea ori, că nu este un amator, ci știe foarte bine ceea ce face. Cred că aici este vorba de mai mult de atât, avem parte de o persoană trecută la un cu totul alt nivel, spre deosebire de obișnuiții oameni care fură și omoară. O persoană destul de expertă. Nu cred – și avu grijă să accentueze cuvintele – că gărzile ar fi putut face, oricum, ceva semnificativ dacă l-ar vedea.
Stefan oftă, ceea ce o făcu să creadă că nu prea rezona cu ideile ei, dar privirea lui ce ținea cu dinții de concluziile pe care le trase, nu o îngreună în a-și spune părerea.
— Consider că regele știe cu cine are de a face și indiferent de ceea ce cunoaște privind această persoană, faptul că dă impresia de siguranță este de ajuns pentru ca supușii să nu se mai sperie, să nu creeze gălăgie, în timp ce – sunt sigură! – are un alt plan în minte.
Când venea vorba de persoanele la care ținea – așa cum se întâmplă și în cazul prințesei Brygida –, avea de gând să facă orice pentru a rămâne încrezători pe puterea pe care o deținea regele Czariș. Cu toate că, privind acel plan pe care îl avea legat de moartea acelui necunoscut, nu prea în convenea decizia pe care o luase, era, până la urmă, regele ei, și faptul că avea de gând să ia acea viață, însemna că acel om îi făcuse un rău foarte mare. Atunci, stând pe acel acoperiș cu un Stefan orbit de nervi lângă ea, nu prea mai era sigură despre ceea ce ar trebui să facă seara următoare. Dacă să lase totul baltă sau să meargă până la capăt; dar nu putea. Cel puțin voia să vadă cine era persoana în cauză, măcar pentru liniștea ei interioară dacă nu pentru a schimba situația.
— Atunci pentru ce mai suntem noi aici, dacă regele are un alt plan?
Glasul obosit al lui Stefan – dar cu o ușoară notă de înțepare – o făcu pe Yvone să tresară puțin. Devenea puțin obraznic și nu îi prea plăcea atitudinea pe care o folosea împotriva ei; de parcă ar fi vrut să o facă să se simtă prost, ceea ce nu înțelegea de ce. Dar nu îl luă în seamă.
— Pentru că știm că putem să-i ușurăm munca, că noi – dintre toți cei din cetate – suntem cei mai capabili și avem cea mai mare șansă de a-l prinde.
Yvone se ridică în genunchi, își așeză palmele pe umerii săi încordați și spuse cu o urmă de zâmbet răutăcios; poate așa reușea să-l mai mai relaxeze puțin, deoarece tare zburlit mai era!
— Și pentru că ar fi pentru prima oară când am fi în plină acțiune, când toate antrenamentele din toți acești ani și-ar putea spune cuvântul, în sfârșit.
Pentru că niciodată de când erau Săgeți Negre și de când supravegheau din umbră evenimentele organizate în incinta palatului Belhavrin, nu se întâmplase nimic care să-i determine să intervină în adevăratul sens al cuvântului. Faptul că se mai găseau, din când în când, câteva persoane care observau tot felul de scene așa-zise scandaloase și simțeau nevoia să împărtășească imediat cu restul invitaților, nu avea nicio însemnătate; ci doar îl făceau pe Zachary să-și dea ochii peste cap, după care se ducea să rezolve problema. În rest, nimic ieșit din comun!
— Dar văd că știi cum să schimbi starea unui om! îi spuse Stefan, zâmbind ușor, pe chip apărându-i din nou acea privire senină, specifică lui și pe care o prefera – de o mie și o mie de ori – Yvone.
— Doar mă cunoști.

duminică, 2 aprilie 2017

„Noumenoir” de Flavius Ardelean

Romanul Noumenoir poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREARomânia anului 2085 este împărțită aproape în totalitate în cei care fac literatură și cei care o judecă. În fosta mănăstire de maici transformată în hotel pentru scriitorii exilați care nu mai pot scrie, „A nus Dei”, fostul scriitor Radu Lenea își duce traiul prin crâșmele de la ultimul etaj, chinuit de insomnie și dependent de droguri distilate din figuri de stil. Pacea îi este tulburată într-o seară în care Lizaveta Markov, una dintre femeile fatale ale hotelului, îi dă în grijă un manuscris secret care poate schimba radical cursul istoriei. Prizonier în vâltoarea tragediilor, prins în bătaia focurilor și hăituit de înspăimântătorii Kritikos, gangsteri ai Secretariatului de Critică condus de M. Nămolescu și mâna sa dreaptă, Khan Kristos Kanacke, Radu Lenea se hotărăște să scoată manuscrisul din hotel, chiar cu prețul identității sale. Manuscrise secrete, organizații clandestine, urmăriri și crime, sex și umbrele unor iubiri sunt ingredientele acestui delir literar în care nimic nu este ceea ce pare.

RECENZII: Când vezi pentru prima dată coperta de mai sus, primul gând care îți trece prin minte este că îți dorești să pui mâna pe carte cât mai repede, deoarece simți că ceea ce se găsește în interiorul filelor ei, va fi cu totul și cu totul diferit față de foarte multe cărți pe care le-ai citit la viața ta. Și cred că nu trebuie să fi lecturat vreo carte de-a lui Flavius Ardelean, înainte, pentru a-ți da seama de acest lucru. Și vorbesc, cel puțin, din perspectiva mea, pentru că, de fiecare dată când ni se arăta descrierea noii cărți a autorului, din acele câteva propoziții puteai ajunge, cu ușurință, la o astfel de concluzie. Lumile pe care și le creează, personajele pe care le aduce la viață, cititorilor, dar și numele pe care le repartizează fiecăruia, toate sunt aspecte noi, nemaiîntâlnite și greu de uitat. 

Distopiile au devenit un subiect arhicunoscut în literatura străină, dar și în cea românească. De fiecare dată când descoperi una, te întrebi dacă va reuși să te surprindă cu ceva, dacă va fi atât de originală încât să vină cu un lucru nou care să te facă să o deosebești de celelalte cărți, de genul acesta, care au apărut. Și, cu toate că nu am găsit  până acum ceva timp – una care să fie într-atât de diferită încât să nu urmeze același tipar obositor și plictisitor, Flavius Ardelean, prin al său Noumenoir, a distrus orice concluzie pe care mi-aș fi făcut-o, privind acest aspect. Nu știu dacă acesta a fost motivul lui  principal sau nu  pentru care a scris această carte, pentru care și-a dorit să arate lumii  că distopiile pot fi și altfel, numai la fel nu , dar cred că prin acest roman a schimbat percepția cum că din ceva atât de folosit, nu se poate scoate și ceva inedit. Pentru că asta a făcut, pentru că, folosindu-se de acest așa-zis conflict care s-a iscat între edituri-bloggeri-scriitori, a făcut o parodie-comico-tragico-realistă, de pe urma căreia  da, se poate  am putea învăța câte ceva. 

Acest Radu Lenea, protagonist principal al acestei lumi încărcată cu atâtea restricții  de câteva ori, nu știu cum, m-a făcut să-mi imaginez una gen steampunk , în care totul are o limită, în care scrisul poate fi considerat o încălcare gravă a legii și în care Kritikos  și ceilalți de teapa lui  au pus stăpânire pe orice libertate a celor precum personajului principal, te poate determina să îți umezești obrajii. Chit că are momente în care nu poți decât să râzi, sunt clipe în care realitatea te izbește în față, făcându-te să culegi firimituri care, interpretate altfel, ar putea să se lege foarte bine de ceea ce se întâmplă astăzi. Dacă vom citi ceea ce scrise în descrierea de mai sus, faptul că întâmplările se petrec în anul  2085, parcă ficțiunea din Noumenoir nu mai este chiar atât de fantezistă, și că am putea să avem parte de o astfel de întorsătură – tristă, urâtă, oribilă, dar care deja își arată colții – peste câțiva zeci de ani.  

Personaje au fost, destul de multe chiar, dar prin măiestria autorului de a și le forma, de a și le introduce în poveste la momentul potrivit și de a le oferi replici care, uneori te fac să stai puțin pe gânduri, le ții minte cu ușurință pe toate. Și, în ciuda faptului că singurul motiv pentru care am citit Noumenoir atât de greu a fost continuitatea – fără alineat, fără linii de dialog  nesfârșită a cuvintelor, ochii mi-au obosit de multe ori, forțându-mă să mă opresc, dar chiar și așa, personajele care m-au intrigat într-o măsură foarte mare, nu m-au lăsat să uit vreun amănunt important. De la Radu Lenea, Lizaveta Markov, Catinca Văduva, până la Nămolescu  care, pot spune, a fost personajul meu preferat , toți protagoniștii au avut multe lucruri interesante și diferite de oferit. 

Flavius Ardelean este, fără nicio îndoială, nu doar un scriitor important pentru literatura românească, dar și unul pe care îl poți recunoaște cu ușurință dintr-o mie de alții care îl înconjoară. Scriitura, modul cum își joacă rolul, cum așează cuvintele pentru a le da viață, ușurința cu care îmi dă impresia că și-ar construi lumile, dar și unicitatea poveștilor create, îl face atât de necesar într-o țară în care ar trebui să valorificați mult mai bine oamenii de genul. Pentru că, de multe ori au fost momentele în care  pe parcursul citirii Noumenoir-ului  primeam câteva semnale în carte care mă determinau să îmi dau seama, tot și tot mai mult, tot și tot mai intens, că imaginația pe care o dobândește Flavius Ardelean, ar putea apărea doar la un scriitor din o mie. Și că nu toți cititorii ar putea-o înțelege, dar cei care o fac, se pot considera cu o treaptă mai sus de ceilalți; eu recunosc că nu mă aflu printre aceia, și că pe cât de uimitoare și diferită a fost cartea de față, nu am înțeles-o în totalitate. Și cred că aici nu se aplică, neapărat, vorba cum că: fiecare percepe cu dorește și fiecare își creează propria poveste din poveste. Sau ar putea fi și aici ceva de genul, doar că, din perspectiva mea, cărțile lui sunt mai mult de atât. Pentru că Flavius Ardelean este unul din acei scriitori cu care m-am „confruntat”, de-a lungul acestor câțiva ani de când scriu recenzii, în care îmi este destul de dificil să vorbesc despre ceea ce scrie. Într-adevăr, Noumenoir este primul roman pe care l-am citit de la el, dar la fel s-a întâmplat și cu alți scriitori; deci nu cred că se poate datora, neapărat, aspectului cum că este de vină faptul că nu sunt învățată cu imaginația lui. 

Noumenoir îți poate părea, la prima vedere, o denumire în ceață, fără sens și greu de înțeles, așa că unul dintre motivele pentru care ați putea să citiți această carte este pentru a nu rămâne fără răspuns la întrebarea pe care ți-o faci, citind acest cuvânt, acest nume, această semnificație. Nu știu cum aș putea să recomand cartea  este evident că mi-a plăcut foarte mult ideea, am iubit personajele , nu știu cum aș putea să închei această recenzie, dar voi încerca să o fac cât mai scurt și la obiect: dacă vreți să experimentați poveștile lui Flavius Ardelean  și nu ați făcut-o încă , puteți începe cu Noumenoir sau cu oricare altă carte scrisă de acesta.