duminică, 19 martie 2017

„Sfîrșitul nopții” de Petronela Rotar

Descrierea: Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Trebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, cîteva minute în plus, cîteva secunde. Știu, știu că e copilăresc să îmi doresc asta, și totuși, de ce nu pot opri senzația că e ultima oară cînd o simt așa, abandonată în brațele mele, liniștită, moale, caldă, a mea? Ce e cu sentimentul ăsta straniu de pierdere, de ce simt că nefericirea, concretă și sîșietoare, e la doar o noapte distanță?

Recenzia: Sfîrșitul nopții a făcut parte din cele cinci cărți pe care le-am putut alege din colaborarea cu Herg Benet. Nu știu exact de ce m-am gândit fix la acest titlu, dar știu să spun, în schimb, cu exactitate, faptul că îmi doream să citesc și alți autori ai editurii, în afară de cei câțiva pe care îi testasem de când am descoperit această editură; de prin 2014, dacă mai țin bine minte. Printre acei scriitori care mă făcuseră curioasă, se afla și Petronela Rotar, prin simplul fapt că titlurile cărților scrise de aceasta, mă inspirau într-un anume fel, îmi creșteau curiozitatea foarte mult și mă făceau interesată de conținutul paginilor. De la început pot spune că nu am rămas indiferentă la ceea ce am descoperit, și mă bucur că am luat decizia de a începe acest drum al imaginației ei cu Sfîrșitul nopții. De ce, poate v-ați întreba? Pentru că nu aveam niciun habar despre ea, și pentru că nu știam că nu este o poveste în sine, ci sunt mult mai mult de atât, pentru că aveam impresia că voi întâlni doar câteva personaje cu care voi parcurge acest drum, până la final, când de fapt a fost vorba despre cu totul altceva. Nu știam că Sfîrșitul nopții era de fapt un volum de proză scurtă, de abia la finele primei povești și la începutul celei de a două am realizat că pășisem într-un alt loc, cu alte personaje și că tot ceea ce întâlnisem în prima, acolo rămânea. Că plecam singură, explorând  tot singură  mai multe povești despre și din viață. Și mi-a plăcut și am fost fericită că alesesem Sfîrșitul nopții ca primă carte, în detrimentul celorlalte cărți scrise de ea, apărute la editură. (Nu știu ce e și cu celelalte, dacă tot proză scurtă sunt, dar având în vedere că am fost plăcut surprinsă de ce am citit în aceasta, cu siguranță că le voi încerca și pe celelalte.) Pentru că asta îmi place să cred  și o spun de fiecare dată , că atunci când „dai” peste un scriitor pe care nu l-ai mai citit și care are câteva cărți în palmares, să cauți să vezi dacă are un volum de proză scurtă. Așa te pregătești să-l descoperi pe mai departe, când o poveste se continuă ca o singură poveste. Dar fiecare are dreptul să aleagă cum dorește. 

Petronela Rotar are un stil aparte de a povesti, are povești care curg și care îți dau impresia că se povestesc singure. Făurește povești pe care le-am putea întâlni în viața reală, dar dacă adaugi și puțin fantasy pe alocuri, ai putea crea ceva desprins din alte timpuri. Sincer, îmi e foarte greu să scriu despre Sfîrșitul nopții, nu pentru că nu aș fi înțeles majoritatea povestioarelor  recunosc, au fost câteva care m-au lăsat puțin în ceață, dar cred că așa au fost ele să fie, nu pentru că nu le-aș fi priceput esența , ci din simplul motiv că te vrăjesc și îți transmit anumite stări pe care cu greu reușești să ți le explici ție, darămite altor persoane. 

Ca în fiecare carte de genul – sau poate că nu e neapărat să fie această regulă de fiecare dată – se găsesc câteva povești care să te fi atins într-un alt mod. Să te fi mângâiat, zgâriat sau ciupit cu o altă intensitate, oferind corpului tău niște impulsuri electrice de o altă natură. Așa cum s-a întâmplat în Camera 418, când Amanta a luat o Cină pentru doi singură, dar totuși în compania Orașul-ui fără soare. Dacă aș spune „magic”, probabil că aș greși, dacă aș descrie totul ca fiind „obișnuit”, m-aș face de râs, dar învățându-mă minte, m-am hotărât că merge a fi catalogat ca fiind „aparte” și totuși „cunoscut”. Dacă aș spune că mi-a plăcut Sfîrșitul nopții, ar fi mult prea banal pentru tot ce mi-a oferit și aș cădea în grațiile penibilului  cu ușurință, așa că mă voi rezuma la a ajunge la concluzia că mi-a făcut un dor teribil de mare, de apa sărată a acesteia, și de toată atmosfera descoperită în multe dintre povești. 

Aș mai fi scris despre carte, mult mai mult decât ceea ce am povestit mai sus, dar fiind proză scurtă, nu am cum să le aduc pe toate laolaltă, vorbind, turuind neîncetat despre un întreg, când știu că vă voi induce în eroare. Fiecare este altceva, nou și personal, și ar fi rușinos să le cataloghez ca fiind toate aceeași lume! Vreau să le descoperiți singuri, vreau ca Petronela Rotar să vă impresioneze așa cum a făcut-o în cazul meu, pentru că ar fi mare păcat să vă dau totul de-a gata. Nu? Bucurați-vă singuri de carte, cumpărați-o, răsfoiți-o și adânciți-vă în conținutul poveștilor, fără a fi influențați de ceilalți! Sfîrșitul nopții cred că aduce cu el un răsărit spectaculos, cu un soare puternic și o zi nemaipomenită. N-ați citit nimic de Petronela Rotar? Foarte rău, dar niciodată nu este prea târziu pentru nimic! Dacă nu cu Sfârșitul nopții, cu celelalte trei cărți apărute la Herg Benet.


Mulțumesc foarte mult editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu