duminică, 19 martie 2017

Containment (2016) | mini - serial

Sezoane: 1 | Episoade: 13

Descrierea: O epidemie izbucnește în Atlanta, lăsând marele oraș în carantină și pe cei din interiorul său luptându-se pentru viețile lor.

Recenzia: Nu am mai făcut de mult timp recenzia unui serial, dar sinceră să fiu, nu aș fi scris nimic nici despre Containment, dacă nu s-ar fi întâmplat niște evenimente – destul de neașteptate  pe parcursul a celor treisprezece episoade. Dacă aș merge și mai departe cu dezvăluirile, aș spune că nu aș fi avut în plan să-l încep, probabil că niciodată. 

Și ca să încep cu o mică introducere a motivului pentru care am luat hotărârea să-i dau o șansă mini-serialului Containment, voi menționa faptul că totul s-a datorat tipului de pe posterul din stânga; actorului Chris Wood. Ca nume, până acum două săptămâni, îmi era total necunoscut, nu-l mai văzusem în niciun film, ca înfățișare nici atât; de fapt era total necunoscut mie, și dacă cineva mi-ar fi pus în față o poză cu el, întrebându-mă ce consider că ar putea să fie, aș fi stat să mă gândesc bine dacă să-l consider actor sau nu. Cât despre felul cum am aflat despre el, totul s-a datorat serialului The Vampire Diaries. După ce s-a întâmplat ceva ce nu prea mi-a plăcut în T.V.D., am refuzat să mă mai uit de la sezonul șase încolo, până într-o zi când, fără intenție, cineva mi-a dat un spoiler despre două personaje care vor ajunge să fie împreună, personaje foarte dragi mie dar la care nu m-aș fi gândit niciodată că ar fi putut forma un cuplu. Așa că m-am gândit să trec peste anumite neplăceri, și să continui The Vampire Diaries (da, am ajuns cu el până la final, și probabil că fac parte din tabăra celor care nu sunt de acord cu sfârșitul avut). Și cum am luat hotărârea asta, nu am urmărit foarte multe episoade și l-am descoperit pe Chris Wood, sau pe Malakai Parker. Nu știu cum îl văd alte persoane, nu știu cum îl văd în ipostaza de actor, dar pentru mine pot spune că a jucat și joacă într-un mod aparte. Are un stil de a atrage oamenii, de a fermeca prin felul se joacă cu mimica, încât nu ai cum să nu-ți placă măcar puțin. Eu, când descopăr un actor și rezonez cu felul cum își interpretează personajul, ajung la concluzia că o să-mi placă și mai departe, așa că trec pe cealaltă parte și îi tastez numele pe Imdb. Trecând peste micile roluri pe care le-a avut în anumite seriale care nu mă atrăgeau, am rămas complet uimită când am descoperit că juca și în Supergirl; serial pe care, de altfel, îl urmăresc, și având momentan doar două sezoane, m-am oprit după ce l-am vizionat pe primul, hotărându-mă că ar fi mai bine să fiu cuminte și să aștept până ce va apărea sezonul doi, integral. (Pentru cei interesați, am făcut recenzia primului sezon, pe care o puteți găsi aici.) Dar nu am mai fost în stare să aștept, așa că acum sunt la zi și cu sezonul doi. Și cum voiam neapărat să urmăresc și Containment  după ce am observat că Chris Wood juca un rol principal , în câteva zile a fost pus pe finish. 

Presupun că deja v-am plictisit cu ceea ce am scris mai sus, dar fiind serial, simt mereu nevoia să fac o astfel de introducere, în care să precizez modul cum l-am descoperit. Povestea în sine mi s-a părut a fi, de la început, foarte interesantă, cu atât mai mult cu cât acel virus declanșat  printr-un mod foarte neașteptat mie  nu a creat zombii, nu a omorât oameni ca apoi să îi readucă la așa-zisa viață, ci pur și simplu ucidea în masă printr-un mod oribil. Iar acest lucru a fost un aspect foarte important, pentru a mă determina să-mi doresc să-l vizionez cu un mai mare interes. Poate că, la început, episoadele vi se vor părea împrăștiate, nu veți înțelege unele aspecte, dar, până la urmă, este ceva normal, și cu toate astea, dacă povestea vă atrage, continuați să-i urmăriți firul, pentru că, până la final, veți fi total debusolați, zăpăciți și ușor triști; bine, eu am plâns cum nu am mai făcut-o în multe seriale, și m-a trecut prin niște stări îngrozitoare, dar poate că voi veți avea norocul să fiți scutiți de această durere sfâșietoare.

Jake, Alex și restul personajelor care au reușit să facă multe în Containment, m-au uimit nu de puține ori prin tăria, prin dorința și prin țelul ce-i unea, până la urmă pe toți; dacă pe cei de afară mai puțin, deoarece considerau că mai departe de acea delimitare, virusul nu va ajunge, pe cei din interior, era principalul lucru de care depindeau, plus supraviețuirea, hrana ce era vitală. Și că tot am pomenit de mâncare, mi s-a părut că inițiativa celor de la conducere a fost exagerată și neînțeleasă, prin simplul fapt că nu acordau o grijă mult mai mare acestui aspect. Cei care se aflau în interior, erau nevoiți să se descurce cu hrana pe care o găseau acolo, primind foarte rar alimente din exterior. Am înțeles că exista riscul să fie infestați, că orice atingere, de orice fel, aducea cu ea și acel virus, dar din a-i priva de hrană, din a acorda atât de puțină atenție ținerii lor în viață, aspectul de față a fost total neînțeles pentru mine. Și prin asta, continui cu ceea ce am spus mai sus, nu-i afecta decât pe cei din interior, deoarece se ajungea la un așa-zis troc  care, de fapt nu exista, deoarece, până la urmă, cei care dețineau magazine, tot la ei se gândeau și văzând lipsa de mâncare, disperarea oamenilor, creșteau automat prețurile. Dacă nu aveai bani, mureai de foame. Totul petrecându-se în interiorul Atlantei. Partea bună, neinfestată, înconjurând prin viețile normale pe care le duceau, această bucățică parcă desprinsă de pe vremuri. Erau două lumi total diferite, într-un singur loc!

Ajungi să-ți displacă anumite personaje, ca mai târziu să se petreacă ceva care să te facă să-ți dai seama că nu ai avut niciun motiv pentru care să urăști acel personaj, deoarece, până la urmă, cu toții erau niște victime prinse într-o plasă de unde le era absolut imposibil să scape. Pentru că erau captivi din toate părțile și pentru că, până la urmă, moartea urma să ajungă și la ei, să îi ia pe toți, lăsând acel perimetru secătuit de orice formă de viață. Mi s-a părut atât de straniu, cum după doar câteva zile, o bucată dintr-un oraș ajunsese să pară ca făcând parte dintr-un film pustiit, cum sunt acele ecranizări în care toți cei care au mai rămas în viață, sunt de fapt doar niște morți vii. Care se chinuie să-și ducă traiul în mizerie, în condițiile în care, de cealaltă parte a zidului ridicat, totul funcționează normal, foarte puțini - cei care au rude, prieteni în acea bucată izolată - fiind afectați de ceea ce se petrecea acolo. Și poate că acest lucru m-a deranjat într-o măsură foarte mare, faptul că erai conștient că un virus mișuna aproape de tine, un virus ce nu avea leac, un virus mortal, iar tu îți duceai viața mai departe fără nicio problemă. A fost deranjantă indiferența cu care tratau mulți oameni acel aspect care ar fi trebuit să aibă o importanță mult mai mare și pe care ar trebui să-l trateze mult mai serios. Poate sunt puerilă, poate am văzut filme/seriale în care acest gen de problemă  ce, până la urmă, viza întreaga rasă umană, nu doar Atlanta, nu doar America  era ținută mai din frâu, era o prioritate mult mai mare pentru toți. Urma să spun ceva, dar mi-am dat seama că aș fi dat drumul unui spoiler colosal, ce ar fi distrus întregul farmec al poveștii. 

Am urât din tot sufletul acele lipsuri cauzate dintr-o prostie, m-am scârbit când totul putea fi mult mai ușor, în locul acelui dezastru oribil, care a distrus atâția oameni, omorându-i fără ca silința de a salva să fie mai mare. Dar și vinovăția pasată la de unul la altul, nimeni recunoscând greșeala, decât prin metode extreme. Și am urât  poate că în aceeași măsură – numărul mic de episoade. Așa cum am spus la început, ideea a fost foarte interesantă, istoricul poveștii, al virusului, a fost totul pierdut din cauza acestor treisprezece episoade. Dar, pe de altă parte, există un loc în interiorul meu care dă dreptate deciziei luată de cei care au realizat Containment. Într-adevăr, povestea se putea continua pe niște sezoane bune, dar esența poate că ar fi dispărut, lăsând doar niște praf în ochi pe care l-ai fi înlăturat, spălându-te cu apă. Aici a fost vorba de personaje, de evoluția lor, de disperarea, lipsa de speranță, despre dragostea separată și despre lupta pentru a o regăsi și a o salva. Despre moarte, despre durere și despre găsirea unui leac. Despre tabere create, ca la final să fie o comunitate unită, despre ajutor și umanitate. Despre salvare, despre iertare, despre noi vieți care apar la orizont. Despre tot ce ține de sufletul și trăirile omului, și mai puțin despre politică, vinovați și justiție. Bineînțeles că mi-aș fi dorit să urmăresc mai mult  poate că încă pe atâtea episoade , dar oare aș mai fi plâns atât de mult, oare m-ar fi emoționat și m-ar fi făcut să-mi rămână în cap, ca un tatuaj pe piele? Mă îndoiesc, pentru că aceste aspecte ar fi dispărut cu timpul în serial, și la fel s-ar fi întâmplat și cu suferința mea. Și poate că nici nu mi-ar fi plăcut atât de mult, și nu aș fi sărit peste acele lucruri ce ar fi scăzut cu mult în ochii mei povestea creată. 

2 comentarii: