luni, 2 ianuarie 2017

„Felinare stinse” de Cristina Oțel

Descrierea: Sorina este o adolescent atipică. 
Uneori uită.
Uneori își pierde cunoștința.
Uneori se sufocă.

Deși se implică în problemele infantile ale prietenilor ei și are o viață normală, Sorina trăiește din întrebări și dorința de a căpăta răspunsuri. Nu își descifrează identitatea, iar acest lucru o macină, iar halucinațiile care îi produc un rău atât phisic, cât și fizic, nu îi dau pace.

Adrian este caracterizat de o veselie incredibilă. Înconjurat de secrete și incertitudini, acesta face tot posibilul să îi redea bucuria. Dar afecțiunea lui îi dă de bănuit Sorinei și aceasta se trezește întrebând de ce un băiat pe care abia l-a cunoscut se comportă de parcă ar cunoaște-o de o viață?
Îi spune că o să rămână mereu lângă ea.
I-a mai promis cineva acest lucru. Dar cine?

Recenzia: De Crăciunul ăsta am fost la bunici. Și a fost unul dintre cele mai frumoase pe care le-am petrecut vreodată. În primul rând, pentru că nu mai făcusem de când eram mică Crăciunul la ei, și în al doilea rând, pentru că îi aveam în preajma mea. M-am bucurat și am trăit acele câteva zile, precum un copil ce a primit un cadou pe care și-l dorea de foarte mult timp. Și cum nu se putea să nu îmi iau și cel puțin o carte cu mine – doar că, fiind primul Crăciun pe care îl petreceam acolo după mult timp, acele zile s-au rezumat doar la o carte –, am stat puțin și m-am gândit și mi-am spus că ceea ce citeam în acel moment – Cu ultima suflare de Paul Kalanithi – era mult prea trist pentru atmosfera de fericire pe care era obligatoriu să o am în acele zile. Și cum știam că – din experiența pe care o avusesem înainte cu poveștile cu adolescenți – Young Adult-urile nu prea vor mai avea cu ce să mă surprindă în a mă determina să vărs lacrimi, mi-am ațintit ochii pe Felinare stinse, am dat din cap aprobator și am băgat-o în geanta de mână. Dacă, până acum, nu vi s-a spus niciodată sau nu ați avut niciodată ocazia să vă spuneți pentru voi acest lucru, vă voi aduce eu la cunoștință, punându-vă în gardă, pentru orice eventualitate:

Să nu subestimați niciodată o carte! Nu veți ști niciodată, decât atunci când veți ajunge să citiți ultimul cuvânt din poveste, ce vă este rezervat, ascuns bine între coperți!

Și aici mă refer la orice tip de carte; chiar și la cele motivaționale sau de non-ficțiune. Felinare stinse nu pot spune că a fost cel mai bun Young Adult – romantic – pe care l-am citit vreodată, dar categoric este cea mai bună carte românească pentru adolescenți pe care am avut șansa să o lecturez. Dacă nu dintotdeauna, cel puțin în anul care tocmai a trecut. Motivele nu au fost unele într-un număr foarte mare, dar cele care au fost, pentru mine au însemnat foarte mult. Și cred că cel mai important – și, de altfel cel care m-a determinat să îmi ajungă atât de mult la suflet – a fost atunci când mi-am dat seama cât de mult pot să semăn cu personajul principal, în cât de multe feluri mă pot identifica cu el, și cât de umană mă poate face să mă simt. Umană, pentru că defectul pe care l-am considerat atât de distrugător – și pe care îl conștientizez, de altfel – se găsește în atât de multe persoane, într-un personaj pe care nu l-am mai „întâlnit” până acum. Până la Felinare stinse nu mai citisem niciodată o carte în care un anume personaj să aibă atât de puțină încredere în forțele proprii, un anume personaj care să se considere atât de toxic, un anume personaj cu care să mă identific atât de mult în anumite privințe. Cu toate că este un motiv negativ – ca să o pot spune așa –, acesta a fost principalul care m-a făcut să realizez cât de mult a însemnat povestea asta pentru mine, și în ciuda anumitor aspecte care nu mi-au plăcut, cât de specială a devenit. (De ce nu am introdus-o în top 10? Pentru că ea face parte dintr-un alt top, unul pe care îl țin doar pentru mine.)

Sorina, prin singurătatea, nesiguranța și ura pe care și le-a format – prin diferite circumstanțe mai mult sau mai puțin grave – în capsula în care a ales să se bage, și-a creat o lume în care îi e enorm de greu să primească pe cineva. Și spun că, de cele mai multe ori, doar am empatizat cu ea și am înțeles-o, dar au existat fragmente în care nu am putut să rezonez cu lucrurile pe care le făcea sau cu deciziile pe care le lua; și cu toate că am spus că mă asemăn foarte mult cu ea – în afară de faptul că eu nu știu atât de bine să gătesc –, de multe ori nici pe mine nu mă înțeleg.  Faptul că Adrian a intrat atât de fulgerător în viața ei, faptul că încerca să o facă să se simtă mai bine, încercând să îi pună, de fiecare dată, un zâmbet sincer pe chip, prin prisma acestor mici atenții pe care i le oferea, mi-a umplut inima de admirație și apreciere. Și legat de acest lucru, mi-a plăcut cu Cristina s-a gândit să facă ceva ce nu prea am „întâlnit” în cărțile de genul; băiatul vesel, plin de viață, ce debordează de un spirit ce te molipsește să fii ca el și fata închisă într-o carapace greu de deschis, tristă și dificil de făcut să își spună ce are pe suflet. O bilă albă. Am savurat cu lăcomie momentele în care erau singuri, le-am absorbit și am încercat să le țin în minte cât de mult am putut; chiar și pe cele mai puțin fericite, deoarece, ascunse adânc în ele, se găseau mici firimituri care te făceau să te bucuri – un zâmbet liniștitor, faptul că atenția unuia era în totalitate acolo, la problemele celuilalt, încercând să îl ajute cum știa și putea mai bine. Cu toate că, de cele mai multe ori, cel care emana fericire și stare de bine era Adrian, acele mici scene în care amândoi se aflau pe aceeași undă, m-au binedispus cel mai bine. 

Și, la fel ca momentele de bucurie care te fac să zâmbești tu, ca cititor, apar și cele în care afli secrete peste secrete, motive și motive pentru care el se află acolo și ea este cine este, secrete ale celor din jur și confesii care te nedumiresc și care te îngrozesc, în același timp. Nedumerită am fost și eu, la fel de mult precum au fost unii dintre ei, dar ăsta este un punct bine plasat pentru a-ți da seama că acea carte merită, deoarece te face să simți, nu te lasă să o citești cu inima neafectată și cu creierul nepus la lucru. Prieteni pe care nu știi dacă îi mai poți numai așa, cunoscuți pe care nu știi dacă îi mai cunoști la fel de bine precum o făceai cu ceva timp în urmă, și străini în care îți dai seama că poți avea mai multă încredere și susținere decât în cei în care îți pusesei baza, la început. Un vârtej continuu de întrebări și răspunsuri la care nu te-ai fi gândit că ar fi posibile vreodată. Un motiv în plus pentru a citi cartea asta, pentru a învăța lucruri din ea și pentru a aprecia ceea ce îți poate oferi un scriitor precum Cristina, prin ceea ce scrie – o lume care nu îți va putea rămâne indiferentă niciodată și personaje despre care îți vei aduce mereu aminte în clipele frumoase sau în cele în care te vei simți singur. 

Ceea ce m-a determinat să îi scad cărții o stea a fost curiozitatea scăzută și insistența prea puțină a Sorinei pe care o avea privind anumite aspecte ce țineau de Adrian. Pentru că își dorea mult răspunsuri la o sumedenie de întrebări, și mi se părea că renunța mult prea ușor atunci când acesta nu îi răspundea la o întrebare. Înțeleg că uneori e mai bine să te oprești, dar faptul că el nu o făcea atunci când îi adresa ei întrebări, m-a făcut să îmi doresc să fie și ea mult mai tupeistă. Pentru că, până la urmă, legătura atât de strânsă pe care o avea Adrian față de anumite personaje apropiate Sorinei, afectivitatea arătată în public bătea cam mult la ochi în condițiile în care totul era în ceață pentru ea. Nu îmi place că i-am scăzut un punct unei cărți care, din alte puncte de vedere a fost atât de perfectă pentru mine, dar nu am putut să trec cu vederea, când o vedeam, în alte dăți atât de tupeistă. Parcă nu voiam să cred că o intimida atât de mult! 

Ca debutantă, Cristina Oțel are un stil de-a scrie care s-a pliat perfect pe genul cărții; un stil în care descrierile farmecă, conversațiile animă întreg conținutul și narațiunea aproape te împinge de-a dreptul în a fi complet focusați cu ceea ce se petrece cu personajele. Un debut frumos, un autor pe care voi continua să îl urmăresc cu entuziasm în ceea ce privește viitoarele cărți pe care va urma să le scrie și o carte în care apelativul – nefiresc dat în acel scurt timp de când se cunoșteau  dat unui personaj nu m-a făcut să îmi dau ochii peste cap, ci să mă bucur de el, zâmbind.

* * *
Mulțumesc editurii Quantum Publishing pentru exemplarul pe care mi l-a oferit! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu