sâmbătă, 20 mai 2017

„Prin cenușă de visuri” (Nemuritor, #4) de O. G. Arion | avanpremieră

Primele trei volume ale seriei Nemuritor pot fi comandate de pe site-ul editurii Librex

Prin cenușă de visuri se poate comanda, și împreună cu volumul patru veți primi și autograful autoarei.

RECENZIA: Când Oana Arion m-a întrebat dacă aș accepta să scriu câteva propoziții pe coperta a patra a volumului patru din seria Nemuritor, pe moment am fost încântată și am spus un da imediat. Urma să fie ceva inedit pentru mine, ceva cu totul deosebit și neașteptat de așteptat; ca să o spun așa. Mi se pare oarecum ciudat și interesant, dar și nou să citesc un volum înaintea multora, dar și să scriu despre el, în condițiile în care încă nu a fost publicat. Este o senzație palpitantă, și pentru asta îi mulțumesc mult Oanei Arion. Dar mai târziu ceva s-a schimbat, parcă revenisem cu picioarele pe pământ, și mi-am pus următoarea întrebare: oare voi reuși să scriu în doar câteva propoziții cât de mult îmi place această serie, în așa fel încât să cuprind totul? Mă gândeam că o să fie dificil, și în loc să ajung unde trebuia, voi deraia ducându-mă într-un hău al penibilului. Dar apoi am ajuns la ziua în care Oana mi-a trimis manuscrisul și un lucru minunat s-a întâmplat. În afara faptului că am terminat de citit volumul după o singură zi – câteva ore adunate, dacă ar fi să nu iau în calcul și alte lucruri de care a trebuit să mă ocup –, ajutată de evenimentele petrecute în Prin cenușă de visuri, am simțit cum îmi veneau cuvintele la gură și cum știam exact cum să scriu, cum să determin cititorii să își dorească această serie. Acum sper doar să nu fie numai în mintea mea, deoarece nu aș vrea ca autoarea să regrete alegerea făcută. 

Trecând peste toate cele menționate mai sus, o să îmi iau cuțitul și o să tai pâinea, pentru a intra direct în poveste cu recenzia. Nu dau un spoiler dacă aduc în discuție faptul că – de la finalul volumului Dincolo de timp – s-a precizat că Victoria va trebui să meargă în trecut pentru a afla sau a aduce ceva ce va urma să-i ajute pe ceilalți în rezolvarea unei anumite probleme. Dar nici că – aflând chiar și de pe copertă – va ajunge acolo unde și-a propus să se ducă. Ei bine, ce se întâmplă în acel timp va rămâne acolo până ce veți descoperi de unii singuri. (Și ce veți descoperi, dragi cititori, iubitori ai seriei!) Deci nu voi avea de gând să dezvălui nimic din acest punct de vedere. În schimb, voi povesti în aceeași manieră cu care ați fost obișnuiți până acum.

Nu știu dacă ar trebui să încep tocmai cu Victoria – având în vedere că am adus-o în discuție mai devreme –, dar cum toate întâmplările din Prin cenușă de visuri se petrec în acea perioadă, datorită ei, îi voi acorda întreaga atenție povestind câteva lucruri despre aceasta. Cei care mi-ați citit și recenziile pe care le-am scris și celorlalte trei volume din serie, sunteți la curent cu faptul că am considerat-o pe Victoria ca fiind unul dintre cele mai puternice personaje feminine din literatura română, din multe cărți contemporane pe care le-am citit. Și cred că, dacă îmi pun puțin mintea la contribuție și fac o înșiruire cu toate celelalte personaje de genul care mi-au plăcut, făcând un clasament, sunt sigură că este în top cinci, aflându-se acolo cu foarte multă ușurință. Nu doar că a evoluat enorm de mult de la Ultimul viking și până la acestă parte – știu că am precizat în Dincolo de timp că va ajunge să nu mă mai surprindă cu nimic curajul și nebunia de care dă dovadă, dar admit că în volumul patru mi-a întrecut limitele și chiar m-a uimit de câteva ori –, dar parcă am avut parte și de o altă Victoria. Cel puțin eu asta am observat; și nu mă refer neapărat la faptul că a ajuns într-o perioadă total opusă celei în care trăia, fiind nevoită să se adapteze, dar mi-a transmis anumite lucruri pe care nu consideram că le-ar deține. (Doamne, ce mă enervează când nu îmi găsesc cuvintele pentru a explica, cât de frustrant e!) Probabil, dacă aș fi nevoită să o descriu într-un singur cuvânt, nu cred că ar suna clișeic, dacă aș spune că i se potrivește denumirea de cameleonică. 

Oameni total diferiți, cu mentalități specifice acelor timpuri și cu păreri pe care – în ziua de azi – nu prea le mai auzi la o persoană cu mintea la ea acasă. Dar și indivizi care sfidează acele vremuri, care trec peste prejudecăți și care acceptă ceea ce le-a fost adus în fața ușii, primind totul cu brațele deschise. Am fost complet răvășită să dau peste personaje pe care le-am mai întâlnit și în alte cărți, personaje care, de fiecare dată când le redescopeream în altă poveste, mai aflam câteva lucruri neștiute și interesante despre ele. Valabil fiind și în acest volum, un anume domn G. portretizat diferit și totuși asemănător, care mi-a oferit o bucățică ce nu o consideram ca făcând parte din el, pot spune că mi-a adus un zâmbet pe buze, pe care acum – în timp ce scriu recenzia – nu știu dacă ce mi-a arătat a fost adevărat, sau doar de fațadă. Cert este că m-a vrăjit și mă bucur nespus de mult că Oana mi l-a oferit și aici spre a-l descoperii și redescoperii.



Toată aventura – pentru că, sinceră să fiu, a întrecut orice altceva față de alte întâmplări – pe care a trăit-o Victoria de-a lungul acestui volum nu-ți oferă un loc în care să-ți tragi răsuflarea. Este un vârtej de evenimente, de informații, trăiri, cu un deznodământ pe care nu-l veți uita prea curând și prea ușor. Oh, vai de voi, prin ce veți trece citind Prin cenușă de visuri! Veți ajunge să luați foc ca apoi, cu adevărat, veți ajunge o cenușă din care veți renaște precum o pasăre Phoenix, împinși de dorința de a afla și finalul seriei; cred că după ce se va termina, cu toții vom simți că ceva din interiorul nostru s-a rupt, așa cum se întâmplă cu poveștile de neuitat. După ce am terminat de citit volumul, știu că i-am spus Oanei faptul că m-aș fi așteptat la orice din partea Victoriei, dar nu să ajungă să facă acel lucru, să schimbe povestea într-atât de mult încât să-ți întoarcă pe toate părțile, să-ți răvășească orice idee ți-ai fi făcut despre toată această poveste magică. Pentru că – și credeți-mă când vă spun! –, după volumul ăsta va fi imposibil să vă convingă cineva că Oana Arion nu este o vrăjitoare a răsturnărilor de situație, a imprevizibilului și a magiei care există cu adevărat printre cuvintele poveștilor. Să mai spună cineva că magia nu este ceva real, deoarece acel cineva cu siguranță că nu a ajuns la seria asta!

Fiind o carte pe care am citit-o înainte de a fi publicată, de recomandat oricum nu o voi putea face, deoarece Prin cenușă de visuri este volumul cu numărul patru al seriei, deci nimeni care nu a citit, până acum, primele trei cărți nu va deschide această pagină, pentru a nu primi spoilere, așa că mă voi îndrepta strict spre o anumită categorie de cititori. Cei care sunt la zi cu seria și care așteaptă emoționați și nerăbdători volumul de față. Dragi cititori și cititoare, iubitori ai acestei frumoase mitologii nordice și al blestemelor țesute de demult, pregătiți-vă să dați peste o carte ce va îndrepta seria la un cu totul alt nivel! Așteptați-vă să dați peste personaje uimitoare, dar și peste dintre cele mai îngrozitoare, să vă țineți bine în acest carusel amețitor de întortocheat – nu uitați să vă cuplați centurile de siguranță –, și un avertisment pe care aș vrea să vi-l dau – pentru siguranța voastră –, ar fi faptul că: să vă temeți pentru fiecare pagină pe care o citiți și pentru fiecare filă pe care o să o dați. Există riscul să iasă monștri de după ele sau farmece care vă vor orbi cu totul rațiunea. Și atunci vă veți întreba dacă cumva nu ați nimerit în povestea greșită. Și ca un final: vă doresc lectură plăcută și abia aștept să vă citesc recenziile! (Acum, după ce am citit în avans, îmi promit că nu o să ratez nicio recenzie pe care  Oana o va împărtăși cu noi sau pe care o vor posta cititorii. Sunt atât de curioasă despre reacțiile voastre, încât mi-aș dori să fiu o muscă în casa fiecăruia dintre voi, la momentul în care veți ajunge la acea parte din volum.

„Arhivista Wasp” de Nicole Kornher-Stage

Arhivista Wasp poate fi comandată de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Sarcina lui Wasp e simplă. Să vâneze stafii. Și în fiecare an trebuie să lupte ca să rămână Arhivistă. Singură şi disperată, face o înţelegere cu stafia unui supersoldat. Va merge cu el în lumea lui subpământeană pentru a căuta stafia demult pierdută a partenerei sale, iar în schimb va afla mai multe decât orice Arhivistă dinaintea ei despre lumea lui preapocaliptică. Şi sunt multe lucruri de ştiut. În definitiv, Arhivistele sunt însemnate dinainte de naştere, menite să facă munca sacră a unei zeiţe. Sunt alese. Sunt speciale. Sau cel puţin aşa li se spune de patru sute de ani.
Arhivista Wasp se teme că nu ea este cea aleasă, că nu va supravieţui călătoriei în lumea subpământeană, că viaţa violentă de care a scăpat era poate mai bună decât locul spre care se îndreaptă.
Dar nu există decât o singură modalitate de a afla. 

RECENZIA: Printre cele trei cărți pe care a trebuit să le aleg pentru colaborarea cu editura Corint, mi-am dorit ca în pachet să se găsească și Arhivista Wasp, și nu doar din cauza titlului care, consider eu, te atrage din prima clipă în care vezi coperta, dar și datorită descrierii care m-a determinat să ajung la concluzia că povestea dintre paginile ei va fi una cu totul și cu totul deosebită. Diferită față de foarte multe cărți de genul pe care am reușit să le citesc, până acum. Și am avut în totalitate dreptate, deoarece viața și lumea în care trăia Wasp m-a trecut printr-o multitudine de stări mai mult sau mai puțin plăcute și acceptate de către sufletul meu. Dar le voi detalia la timpul și la momentul potrivit, deoarece, pentru început, aș dori să vorbesc despre surpriza pe care am avut-o în clipa în care mi-am dat seama că tot ce mi-am imaginat ca fiind posibil să apară în Arhivista Wasp mi-a fost năruit încă de la primele pagini. (Da, știu, știu că mai tot timpul se întâmplă ca ideile pe care le ai în cap, legat de posibilele evenimente dintr-o poveste, nu prea se pupă, ca să zic așa, cu ceea ce descoperi, dar în această carte orice imagine mi-aș fi format, cu oricât de puține detalii, nimic nu s-a potrivit și am fost surprinsă cam la fiecare pagină pe care o citeam.)

Un aspect pe care l-am apreciat și l-am îndrăgit foarte mult a fost modul cum Nicole Kornher-Stage a creat așa-zisa istorie a arhivistelor, modul cum a luat naștere toată această meserie pe care o aveau tinerele, dar și cât de îngrozitor de grea s-a dovedit a fi. Cum Catchkeep îi proteja mai mult sau mai puțin pe oameni, precum o zeiță ce păzea din ceruri, cu puteri nemărginite și cu o influență atât de mare pe care o avea asupra acestor bieți muritori. Mi s-a părut interesant și faptul că, în ciuda sărăciei lucide în care era nevoită să trăiască Wasp, totuși era considerată ca fiind o apărătoare trimisă de Catchkeep, pentru a-i ține pe oameni la distanță de fantome. Cum ofrandele primite din partea acestora erau singurele lucruri pe care avea voie să le aibă, și cu toate că nu i se dădea dreptul să le împartă cu alții, Wasp acționa într-un mod propriu, înfruntând cu stoicism toate pedepsele primite de la acel personaj care, cu toate că am ajuns să-l urăsc groaznic de mult  de la prima secvență în care a apărut , nu pot să nu spun și că am prins și o oarecare admirație pentru șiretenia de care dădea dovadă și pentru felul atât de nonșalant cu care îi prostea supușii, ca să o spun așa.  

Pe Wasp, ca personalitate, am îndrăgit-o din primele momente, deoarece am găsit în ea ceea ce nu mulți oameni aveau și pe care continua să și-l fructifice și să-l folosească, în ciuda a tot prin ce era nevoită să treacă, dacă o mai făcea. Nu îi păsa, și cred că acesta a fost cel mai important aspect care m-a determinat să o plac de la început. Știu că nu există foarte multă legătură între cartea pe care o voi aduce în discuție imediat și între Arhivista Wasp, dar pe mine m-a dus cu gândul fix la Turistul nopții, romanul lui Katherine Marsh, o bună parte a cărții. Poate pentru că în ambele am existau personaje fantome și pentru că am ajuns să le descopăr propria lume  o lume ascunsă de ochii tuturor , dar lumea lui Jack Perdu și cea a lui Wasp s-au întrepătruns o părticică, în creierul meu. Dar doar atât, deoarece punctele comune nu sunt chiar foarte multe și diferența dintre aceste două cărți care mi-au plăcut foarte mult, se întinde pe o suprafață enorm de mare. Și revenind la Wasp, la personajul în care s-a găsit  adânc ascunsă  o sensibilitate care aproape m-a făcut să-mi dea lacrimile și o neputință care, în primă fază, nu ai crede că o deține această tânără, pot spune că este unul dintre cele mai puternice personaje pe care le-am descoperit. Și nu neapărat în cartea asta, cât în multe pe care le-am citit. Și, în afara ei, mi-a atras foarte mult atenția și Kit  ca să nu dezvălui foarte mult din poveste , prin toate acele întâmplări oribile prin care a trecut, dar și Fantoma ce nu și-a pierdut o clipă speranța că o va găsi și va ajunge să-i spună ceea ce nu îi dădea deloc pace de atâția și atâția ani.

Într-adevăr, așa cum s-a specificat și cum a spus-o și Kirkus Reviews pe prima copertă, Arhivista Wasp poate fi considerată ca fiind un postapocaliptic, doar că acest aspect cred că l-am simțit abia în a doua parte a cărții, în momentul în care anumite fragmente din trecutul unui personaj m-au determinat să ajung la această concluzie. În prima parte, atmosfera m-a determinat să mă consider într-adevăr ca făcând parte dintr-o lume distrusă, dar am asociat acest lucru mai mult dintr-un alt punct de vedere. Sărăcia lucie, puținul pe care îl aveau personajele, modul precar în care trăiau și bucuria aceea morbidă pe care o aveau pentru bătăi și dorința de a vedea cât mai mult sânge, m-au împins mai mult spre o zonă preistorică. Știu că sună mult prea înapoiat, că am dus totul într-o extremă exagerată de ciudată, dar când mi-am imaginat tot acel peisaj dezolant, fumuriu, murdar, care mirosea a moarte, nu am putut să mă opresc decât în această perioadă. Poate și pentru că mintea înapoiată a oamenilor, ușurința cu care puteau fi prostiți de către o legendă ce nu le oferea dreptul la a-și forma o opinie proprie  deoarece le rămăsese înrădăcinată în creier de ani și ani , toate aceste elemente m-au forțat să ajung tocmai acolo. Bine, poate că sunt mult prea exagerată și ar trebui să mă îndrept înspre o perioadă puțin mai apropiată de cea a noastră, sau poate să fiu atât de îndrăzneață încât să mă îndrept spre viitor  au existat câteva aspecte care m-ar fi putut convinge să plec și într-acolo , dar ceva din mine îmi tot spune să rămân acolo. Dar după ce am ajuns să pășesc și în cea dea doua jumătate a cărții, peisajul postapocaliptic mi s-a format în fața ochilor. Și a fost oribil, îngrozitor și terifiant de greu să ți-l imaginezi. 

Modul prin care Wasp intra în amintirile celorlalți, armele și obiectele pe care le deținea ca Arhivistă, creaturile care nu îi dădeau deloc pace și întreaga lume în care a fost nevoită să trăiască, au fost pentru mine ca o găleată cu apă rece, pe care cred că trebuia să o primesc de mult timp. Și cu toate că povestea mi-a plăcut foarte, foarte mult, a existat un aspect care m-a determinat  din păcate  să-i scad cărții o stea pe Goodreads. Îmi plac descrierile, narările și tot ce ține de această parte minunată a scrisului, dar au existat momente în care parcă povestea urla să primească niște linii de dialog, sau poate doar eu îmi doream foarte mult. Pentru că, în afara faptului că aceste conversații îți spun multe despre anumite personaje, consider că sunt și ca o gură proaspătă de aer, care îți permit să te mai eliberezi puțin. Cel puțin pentru mine așa sunt. Iar aici am cam dus lipsă de așa ceva, și destul de des încât să mă pleoștească puțin. Și cu toate acestea, aspectul de față nu a știrbit foarte mult povestea, deoarece ceea ce ne-a oferit Nicole Kornher-Stage a fost mai mult decât surprinzător și neașteptat de bine primit pentru mine. Așa că citiți Arhivista Wasp!


Mulțumesc editurii Corint pentru exemplarul primit spre recenzie!

luni, 8 mai 2017

„Camere de hotel” de Anda Docea

Camere de hotel poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

RECENZIA: Am terminat de citit Camere de hotel acum mai bine de o săptămână, dar nici până în acest moment nu am scăpat de sentimentul acela cum că îmi lipsește ceva. Dacă ar fi să spun ce, nu aș ști să răspund, deoarece nu am niciun habar, dar știu totuși că, undeva ascuns adânc în mine, cartea asta m-a făcut să realizez că îmi lipsește ceva. Și cred că o să rămân cu acest sentiment mult timp de acum încolo, până ce o să găsesc motivul acestui gol ciudat pe care îl simt.

Camere de hotel nu este o carte pe care mi-am dorit-o pe moment, ci o aveam în minte din perioada în care a fost publicată prima ediție. Mi-a atras atenția pentru că, în primul rând, am văzut de cine fusese scrisă, de Anda Docea mai auzind și de la televizor  ceea ce îmi sporise și mai mult curiozitatea , și în al doilea rând, titlul mi s-a părut a fi unul foarte interesant, reușind să-mi creeze tot felul de scenarii în cap despre conținutul cărții. Și, cu toate că imaginile mele nu prea s-au potrivit cu ceea ce ne-a oferit autoarea, nu am fost deloc dezamăgită de ce am descoperit. Am fost părtașă  indirect  la numeroase povești, de la cele care te atingeai într-un anume fel, până la cele care îți rupeau bucăți din suflet, lăsându-te secătuit. (Cred că din această cauză mă simt și atât de golită pe interior, având impresia că lipsește ceva. Sufletul e de vină. Îmi lipsesc bucăți dintr-un suflet care începuse Camere de hotel întreg, ca pe parcurs să înceapă să aibă numeroase fisuri, ca la final bucăți din el să cadă, să dispară și să rămână, în locul lor, numai goluri.)
Nu mai știu unde am citit că o amintire, oricât de neînsemnată și de trecătoare ar fi, te poate preface în altă ființă, în altceva. Din acest motiv, uneori, nu vrem să ne mai gândim la nimic din ce a fost. Preferăm să dăm totul jos, ca pe o cămașă care s-a demodat. Pentru ca amintirile să nu se schimbe. Să nu ne împiedice să fim cine am devenit între timp.  
Cu un vocabular frumos  care te împinge să îți dorești să recitești cartea , cu povești scurte și lungi, care ascund numeroase concluzii, cu finaluri neașteptate sau dorite chiar de la început, scriitura Andei Docea m-a vrăjit de la prima propoziție. Spuneam mai sus de niște finaluri pe care nu le anticipasem la început, ei bine da, ca orice volum de proză scurtă care se respectă, pe lângă multele emoții pe care ți le transmite în nu foarte multe pagini, uneori îți mai aruncă și astfel de sfârșituri ce te lasă fără cuvinte și te determină să te blochezi cu un chip nedumerit dar plăcut surprins.  
Sunt momente în viață în care trântim lucrurile de pământ, cu sete, de ciudă că nu au ieșit cum vrem noi. Încheiem relații în care ni se pare că nu primim destulă atenție alegându-le cu pricepere vorbele, încât să doară rău, iar loviturile să fie suficiente pentru a pune pe fugă pe oricine. Ne dăm demisia din funcții în care credem că nu suntem suficient puși în valoare, fără a lupta deloc pentru a schimba lucrurile sau a ne demonstra talentul. Terminăm prietenii cu un simplu click doar pentru că lumea a îndrăznit (o clipă) să nu se mai rotească în jurul nostru.
Autoarea m-a trecut printr-o sumedenie de subiecte, despre viață, omenie, singurătate, iubire și adevăr, acestea fiind puține dintre cele pe care le-am descoperit în Camere de hotel. Cred că a reușit să-mi ofere tot ce aș fi putut să-mi doresc de la o carte de proză scurtă, deoarece în aceste luni care au trecut, am tot avut prilejul să citesc astfel de cărți și dacă ar fi să aleg una în care să mă regăsesc cel mai mult, Camere de hotel este aceea. Nu mă așteptam să ajung să afirm acest lucru, dar se pare că mereu poți să reușești să fii surprins, despre orice ar fi vorba. 

Cel mai mare regret pe care l-am avut după ce am terminat de citit Camere de hotel a fost faptul că nu am cumpărat cartea mai repede, nu m-am dus și am pus mâna pe ea atunci când a fost proaspătă în librării, ci am așteptat nici eu nu știu ce. Dar nu am de gând să comit aceeași greșeală și cu ceea ce va mai publica, de acum încolo, Anda Docea, deoarece, după ce am reușit să-i citesc poveștile, mă declar fană dedicată, și pot spune de pe acum că abia aștept să descopăr și alte cărți pe care le va scrie autoarea. 

Chiar dacă titlul cărții poartă numele uneia dintre povești, eu am ajuns la concluzia că el se pliază, se potrivește cu tot conținutul și că aici este vorba despre un tot, nu doar despre un fragment, ce se rezumă la o singură poveste care a ieșit în față. Nu, când am spus „Camere de hotel” m-am gândit, instantaneu, la o clădire uriașă, cu o infinitate de etaje  care ar fi trecut de nori, de atmosferă și de tot ce se află în jurul și mai departe de Pământ  și cu o infinitate de camere, în care erau găzduite povești fără număr, una nefiind la fel cu alta. Toate speciale, diferite și care îți oferă cu totul și cu totul alte experiențe. 
Timpul ar trebui petrecut cu oamenii care se gândesc la noi. Care ne caută, în ciuda autismului nostru ocazional. Care vor să știe de noi, cărora le pasă. Care ar fi în stare să facă un ocol de câteva ore doar pentru a-și întâlni privirile cu ale noastre, deasupra unei cești de cafea cu lapte. Fără ca noi să ne străduim din cale-afară să-i convingem, fără a-i aștepta mult și în zadar.
Dacă atunci când a fost vorba de celelalte cărți de proză scurtă pe care le-am citit, mi-a fost mult mai ușor să-mi găsesc câteva povestioare preferate, a căror titluri să le scriu aici, când vine vorba de cele care se ascund printre filele volumului Camere de hotel, greutatea mă apasă tot mai mult pe umeri, încovoindu-mă până aproape de pământ. Și, totuși, să nu rămână și această bucată fără un titlu, am făcut un lucru la care nu m-am mai gândit, până acum. Am dat Camere de hotel până la cuprins, și ajunsă acolo, am închis ochii și am pus degetul pe orice titlul s-a nimerit, și cel care a ieșit a fost cel așa-zis câștigător. Dar, de fapt am fost nevoită să aleg de trei ori, deoarece cuprinsul de întinde pe trei părți. Întâlnire de gradul „doi”, Ora decesului: chiar acum și Despre oameni și trenuri. Am ales să fac acest lucru pentru a vă arăta o fărâmă din ce se găsește în acest volum de proză scurtă și pentru a vă determina  dacă nu ați făcut-o până acum  să-i dați o șansă acestei cărți.
Noi nu suntem personaje de film și, probabil, călcăm strâmb în fiecare zi. Apoi ne doare sufletul așa de rău, încât, o vreme, avem grijă mare de el. Iar demonul din noi intră în hibernare, așteptând să se lupte cu voluptate din renunțările și din neputințele noastre. De câte ori uităm de noi, el se trezește la viață. 
Dacă aș spune că o recomand, cred că aș ajunge să rezum tot ceea ce am scris mai sus, într-un singur cuvânt. M-aș repeta, deoarece cred că ar fi același lucru dacă ar fi să înlocuiesc fiecare cuvânt de mai sus  în afară de descriere și de fragmentele extrase  cu recomand. Așa că da, dacă vreți să vă demonstrez cât de mult vă îndemn să citiți cartea asta, imaginați-vă că toată recenzia aceasta conține doar un cuvânt. Recomand, recomand, recomand...! 
Citiți Camere de hotel! Citiți-o pe Anda Docea!
Nu uita: oamenii care te iubesc necondiționat sunt puțini și muritori, dacă îți irosești energia și timpul încercând să faci niște străini <<să simtă>>, când ei nu sunt dispuși la asta, te vei trezi pe la jumătatea vieții (sau mai târziu) că n-ai pus nimic în locul celor care nu mai sunt. Ai fost prea ocupat să te risipești, să dai de la tine, din tine. 
Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită! 

vineri, 21 aprilie 2017

Traduceri disponibile | Editura Herg Benet

Primele traduceri ale editurii Herg Benet sunt disponibile pe site-ul acesteia și în librăriile partenere

Acest cântec neîmblânzit, prima carte din seria de două romane „Monștrii din Verity” de Victoria Schwab, în traducerea lui Flavius Ardelean, și Anomalii de Colette Freedman și Sadie Turner, în traducerea Laurei Nureldin, au sosit de la tipar la jumătatea lunii aprilie și sunt disponibile pe site-ul editurii și în librăriile partenere.

* * *


Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri. În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. „Acest cântec neîmblânzit” a ajuns încă din prima săptămână de la lansare pe locul întâi The New York Times Bestsellers List, iar drepturile de ecranizare au fost deja achiziționate de către Sony Entertainment.

Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali. Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să îi plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor inocenți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acord al muzicii? Când se ivește ocazia de a o putea supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

Victoria Schwab creează cu măiestrie atmosfera unei metropole tulburate și efervescente, în care eroii sunt puși în fața luptei cu monștrii de pretutindeni – atât cei care îi copleșesc în jur, cât și cei dinlăuntrul lor…

O nouă lume captivantă și plină de pericole pe care cititorii o vor îndrăgi pentru ritmul alert și terifiant.” (Publishers Weekly)

O poveste cu o atât de întunecată precizie a textului, încât mai mult ca sigur îți va provoca fiori pe șira spinării.” (Booklist)

Debordant de energică, această carte este întocmai biletul pentru o noapte neîntreruptă de lectură.” (Kirkus Reviews)


Despre Anomalii

În viitor, nu mai există boală. Nu mai există război. Nu mai există nemulțumire. Toți cetățenii sunt membri supuși ai Guvernării Globale. Însă o singură vară este pe cale să schimbe totul. Keeva Tee tocmai a împlinit cincisprezece ani. Este pe punctul de a pleca în multașteptata excursie la Tabăra Monarch, pentru a primi imprimarea celui care i-a fost desemnat partener de viață. Dar în clipele fericite și lipsite de griji petrecute în Comunitatea Oceanică a auzit și zvonurile de temut despre “anomalii” – cetățeni care nu pot fi imprimați. Iar când Keeva ajunge la Tabăra Monarch, cel mai întunecat coșmar al ei devine realitate – este și ea o anomalie. Din acel moment, începe să se îndoiască de toate convingerile din trecut. Dacă libertatea și individualitatea au fost sacrificate de dragul siguranței? Găsind un avertisment scrijelit sub patul din tabără, Keeva începe să înțeleagă: revolta va fi pedepsită, dezacordul nu este o opțiune, iar răzvrătiții vor fi anihilați.

O carte vibrantă.” (Russel Brand)

O aventură amețitoare.” (Max Beesley)

O poveste cu un ritm alert și captivant care confirmă că trebuie să luptăm pentru ceea ce ne face pe fiecare dintre noi speciali și unici.” (Randy Jackson)

* * *
Nu știu cum sunteți voi, ceilalți cititori, dar eu abia aștept să citesc aceste cărți! Imediat cum am parcurs descrierile, pentru prima dată, am știut că o să-mi placă și conținutul, așa că nici acum, după ceva timp de la acele momente, nu mi-am schimbat părerea. În afara faptului că editura Herg Benet a reușit să aducă cititorilor două coperte pe care le consider ca fiind mult mai frumoase față de originalele, din toate titlurile cărților pe care au ales să le traducă (pentru început) niciuna nu mi se pare că nu ar fi interesantă, că nu are avea un subiect care să nu creeze curiozitate și răbdare puțină pentru a le putea citi.  

miercuri, 19 aprilie 2017

„Pădurea lui Joaquin Phoenix” de Celestin Cheran

Pădurea lui Joaquin Phoenix poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

Descrierea: Simțea pădurea vie, alchimică, pulsând, și, deși nu credea în fantome și alte bazaconii, îi plăcea să vorbească cu ea în minte, să se lase descoperit de ceva aparte, ceva deasupra sa și de neînțeles întru totul, ca-n Her. Iar pădurea putea să-și facă simțită prezența în atâtea feluri, putea să poarte atâtea chipuri și atâtea voci. Iar el putea să intre și să iasă din ea, să uite de el de atâtea și atâtea ori. Aici singurătatea devenea intimitate, devenea liniște, devenea apă, devenea o mină străbătută de infuziile proteice ale pământului; o subterană în care plictiseala conferințelor de presă, momentele de stânjeneală și de bâlbâială erau absorbite de mușchi, de ciuperci, de licheni. Aici devenea polen purtat de vânt. O pădure precum o planetă extraterestră studiindu-l în tăcere. Realitatea sa era irealitatea altor umbre, visele sale erau coșmarurile altor monștri

Recenzia: De Celestin Cheran am mai citit atunci când și-a lansat cartea de debut, și anume Memoriile Domnului Roșu, tot la Editura Herg Benet. Știu că după ce am văzut coperta, mi-am dorit foarte mult să o cumpăr, dar cum lista se mărește în fiecare zi, nu am mai ajuns să-mi achiziționez cartea respectivă. Dar se pare că următorul roman al acestuia – Pădurea lui Joaquin Phoenix – nu a mai scăpat de ochii și de atenția cititorului din mine. Și mă bucur foarte mult că am reușit să o citesc, deoarece am rămas plăcut surprinsă; detalii ce vor fi aduse în discuție în recenzie, la timpul potrivit.

Pentru început, aș vrea să spun faptul că – în ciuda faptului că nu este ceva uau și ieșit din comun – imaginea copertei este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut. Poate că și celelalte aspecte – dreptunghiul cărămiziu, literele și modul cum a fost scris titlul și numele autorului – au înfrumusețat și au avut un impact foarte mare asupra imaginii, dar cert este că rezultatul mi-a oferit un tablou mai mult decât plăcut vederii. Nu știu cum a fost pentru ceilalți care au văzut coperta sau care au citit cartea, dar din punctul meu de vedere este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut; și mi-a fost dat să văd, de-a lungul timpului, o multitudine de frumuseți de acest gen.

Cât despre conținut, o surpriză plăcută pe care am descoperit-o încă de la finalul primului capitol – sau nu un prim capitol – a fost faptul că Pădurea lui Joaquin Phoenix nu este o singură poveste, ci este o carte de povestiri. Poate că ceilalți cititori și-au dat seama de dinainte să se apuce să citească conțiutul, dar pentru mine a fost ceva nou și surprinzător. Într-un fel mi-aș fi dorit să fi existat doar o poveste, deoarece cea care i-a și dat titlul cărții a fost una dintre cele mai interesante pe care le-am citit, dintre cele apărute acolo, și aș fi vrut să se fi întins pe mai multe pagini. Prin urmare, am rămas și puțin dezamăgită – pe lângă surprinderea și plăcerea cu care am citit și restul povestirilor – de numărul mic de pagini al poveștii Pădurea lui Joaquin Phoenix. Și totuși, ca să scot în evidență și alte câteva vieți create de Celestin Cheran – pentru că așa simt nevoia să o fac de fiecare dată când citesc o carte de povestiri –, voi mai menționa și alte câteva găsite în interiorul ei: Moartea lui Bartolomeu, Blocată în lift, Nebunul care țipa, Ultimele zile din viața Morții și 365 de trepte spre soare.

Povești scurte, dar cu multă magie, care pot fi citite ușor, dar uitate foarte greu. Iar acest lucru consider că nu mulți autori reușesc să-l dobândească – să scrie proză scurtă, de calitate, care să fie capabili să ofere, în doar câteva pagini, ceea ce alții ar putea să o facă în sute de pagini, sau poate deloc. Este un dar să poți fi capabil să scrii proză scurtă bună, iar cei care îl dobândesc – printre care se regăsește și Celestin Cheran – și care știu să îl mânuiască cum trebuie, primesc un respect aparte, dacă o pot spune așa. Să nu se înțeleagă greșit, orice scriitor își merită respectul cuvenit – să reușești să duci la bun sfârșit o carte nu este un lucru deloc ușor –, dar când vine vorba de cei care scriu proză scurtă, este puțin diferit. Pentru că, atunci când te gândești să creezi o poveste în doar câteva pagini, ai tendința să o lungești, să mai adaugi alte elemente, alte descrieri, și astfel o îndepărtezi din faza de proză scurtă. Trebuie să știi când să te oprești, când să închei, pentru a nu-i micșora farmecul sau a nu i-l distruge cu totul. Iar cei care sunt capabili să înțeleagă, o vor face cu siguranță.

Un aspect care m-a încântat nespus de mult la povestirile lui Celestin Cheran a fost neașteptatul mod prin care se încheiau anumite dintre ele – aproape toate chiar –, foarte imprevizibile și care reușeau să îți aducă fie un zâmbet pe buze, fie să te șocheze, de-a dreptul. Ajutat de talentul cu care a fost înzestrat în a povestii, dar și de imaginația pe care o deține, autorul ne-a oferit și ne oferă – în doar câteva pagini dintr-o singură lume – sentimente dintre cele mai intense. Dar și farmecul cu care și-a creat personajele și felul cum le-a introdus în poveștile respective m-au determinat să ajung la concluzia următoare: Celestin Cheran este un scriitor imprevizibil, cu un potențial uriaș în literatura noastră dar și unul care ar trebui să fie citit de cât mai mulți cititori. Așa că citiți Pădurea lui Joaquin Phoenix și bucurați-vă și voi – așa cum am făcut-o și eu – de poveștile pe care scriitorul ni le-a oferit. 

Leapșă: Cărți contemporane românești

Sunt nespus de bucuroasă de această leapșă, cu atât mai mult cu cât ideea principală este cea a cărților contemporane românești. Am văzut-o pe Facebook de mai multe ori, dar de fiecare dată a fost să fie fix când nu aveam timp să o completez – și în felul ăsta ajungeam să uit –, așa că mereu o lăsam pe o dată viitoare, când urma să o revăd, ca apoi să o uit din nou și tot așa. Dar acum, cât sunt la bunici – deci voi vorbi la un prezent-trecut, ca să zic așa –, când nu prea am ce să fac în aceste zile de sărbătoare, mi-am deschis frumos word-ul și m-am hotărât să o completez, în sfârșit. Așa că, spre deosebire de mulți alții care au completat-o deja, eu sunt puțin întârziată.

Și înainte de a o face, țin să îi mulțumesc foarte frumos Georgianei/Ghandei [de pe blogul Jurnalul unei cititoare] pentru faptul că s-a gândit și la mine atunci când a etichetat alte persoane. 


1. Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?
Dacă ar fi să mă gândesc – fără a fi ajutată de tehnologie – nu aș găsi răspunsul nici săptămâna viitoare, deoarece îmi este de-a dreptul imposibil să ajung la unul. Simt că a fost acum o mie de ani, că tot citesc și descopăr autori români contemporani de ani și ani, și de cele mai multe ori – atunci când descopăr pentru prima dată –, rămân mai mult decât plăcut surprinsă; ceea ce nu poate decât să-mi aducă un zâmbet uriaș pe față. (Și când mă gândesc că mai câteva cărți în bibliotecă ale unor autori români contemporni pe care nu i-am citit niciodată, sunt nespus de entuziasmată să descopăr conținutul fiecărei cărți și să mă „întâlnesc” cu personajele.) Dar cum nu voi sta să mă gândesc la prima carte citite de un autor român contemporan, am verificat blogul, de unde a ieșit că a fost primul volum din seria „Ultimul avanpost”  de Lavinia Călina, în anul 2014.  

2. De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?
Având în vedere că scriitoarea Cristina Nemerovschi este autoarea trilogiei „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, de la ea am citit cele mai multe cărți. Dacă nu mă induce în eroare memoria, cărțile au fost în număr de unsprezece, și cu ultima pe care am cumpărat-o – și pe care încă nu am apucat să o citesc și îmi pare groaznic de rău –, și anume Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, ar fi doisprezece. Vă dați seama, din acest număr, că scriitoarea este una pe care o citesc cu cea mai mare plăcere și îi aștept viitoarele cărți cu un entuziasm uriaș. Nu știu ce aș putea să vă spun pentru a vă determina să o citiți – la câți o cunoașteți, este de ajuns să auziți sau să-i citiți numele și o recunoașteți instantaneu –, dar dacă nu ați făcut-o până acum, o recomand cu cea mai mare căldură și cu cel mai gigantic drag.

3. Cuplul preferat din cărțile românești contemporane.
Deci nu cred că mi s-a pus un astfel de criteriu! Cine a făcut această leapșă: tu ești serios? Cum poți să îmi ceri așa ceva? Este inuman să-mi impui să aleg doar un cuplu! Nu pot să cred cât de crud poți fi! Vai de mine și de mine! Dar și eu pot fi rea și pot încălca o regulă – nu a zis nimeni că e o regulă, așa că, mda, îmi permit; și chiar dacă ar fi fost una, tot aș fi făcut-o –, așa că le voi menționa pe toate. Ai citit bine, măi om crud ce ești? Pe toate care mi-au plăcut! Deci, să o luăm în ordinea în care le-am găsit pe Goodreads: 
  • Alina și Alex (seria Alina Marinescu, scrisă de Monica Ramirez), pentru că senzualitatea și eleganța pe care am descoperit-o în interiorul acelui întreg, m-au amețit și m-au vrăjit în același timp. Ușoara reținere pe care a avut-o Alina la început și distanța și aerul rece pe care le oferea Alex tuturor, au format, în jurul celor doi, un foc mistuitor, care ardea totul. Au fost atât de încercați de soartă și de timp, încât numai două personaje precum au fost cei doi, au putut să treacă peste toate, ca la final să răzbată peste întregul Infern prin care au trecut, de-a lungul anilor. Un cuplu ce nu a avut și nu poate avea cuvinte exacte pentru a fi descris – perfect este puțin spus.
  • Victoria și Arrio (seria Nemuritor, scrisă de O. G. Arion/Oana Arion), un cuplu care a fost perfect de la început și care mi-a oferit multe senzații pe parcursul volumelor pe care le-am citit. Un cuplu care a trecut prin multe și care a suferit încercări groaznice, dar care a avut puterea să treacă peste toate obstacolele pentru a rămâne închegat. Fiecare dintre cei doi a reușit să-și arate loialitatea față de celălalt, respectul și iubirea necondiționată pe care și-au oferit-o. I-am îndrăgit pe fiecare în parte, încă de la început, așa că vă puteți imagina ce mi-au oferit amândoi, ca un tot.
  • Oriana și Marc (seria Am murit, din fericire, scrisă de Theo Anghel), două personaje care au trecut, în adevăratul sens al cuvântului, prin toate încercările vieții și ale morții chiar. Sincer, la început nici nu mi-i puteam imagina ca fiind împreună, și cred că dintre toate cuplurile, ei au fost cei mai surprinzători, din acest punct de vedere. Și atunci când inevitabilul s-a întâmplat, când inimile s-au prins într-un dans amețitor și s-au legat cu un nod imposibil de dezlegat, mi-am dat seama cât de necesari sunt unul pentru celălalt. Acum – când mai este doar un volum și povestea va ajunge la final, și nici nu-mi vine să cred asta – nu mi-i pot imagina ca fiind despărțiți; dacă la finalul volumului nu rămân împreună, Theo vei avea de furcă cu mine! Ha-ha!
  • Natalia și Andrei (seria Dincolo de moarte, scrisă de Adina Speteanu), și nu îmi pasă ce spun alții sau ce impresie dau personajele – la prima vedere – în serie, dar ei sunt un cuplu. Clar? Cred că din prima clipă în care au purtat o conversație, m-am rugat – credeți-mă, că am făcut-o! – ca Adina să-i apropie cât mai mult și să ne ofere acea bucățică de dragoste, de afecțiune pe care o doream cu toții. Dar scriitoarea a știut cum să se joace cu nervii, cu dorința și cu disperarea noastră, în patru volume mari și late. (Încă aștept o continuare, încă nu-mi pierd speranța!)
  • Alexandra și Mathias (trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania, scrisă de Cristina Nemerovschi), cei care m-au făcut să plâng atât de mult și care m-au distrus emoțional la cele mai înalte cote. Cristina știe foarte bine cum să ne sfărâme în bucăți mici, mici, mici, deoarece prin același calvar am trecut și în Păpușile, cu cele două minunate fete. Dar despre cele două voi scrie mai jos. Revenind la Alexandra și Mathias, un prezent și un trecut, un necesar și o dorință, o putere care a trecut peste toate și care s-a terminat într-un mod atât de greu de uitat. (O să vreau și vreau de fapt să recitesc trilogia asta magnifică, deoarece, în ciuda părțile care mă vor face să sufăr din nou, vreau să mă doară, pentru că mi-a plăcut atât de mult încât sunt dispusă să trec prin același chin din nou. Așa cum se va întâmpla și cu Alina Marinescu.)
  • Dora și Luna (Păpușile, scrisă de Cristina Nemerovschi), două dintre cele mai minunate și mai splendide cupluri pe care le-am descoperit în literatura română contemporană. Știu că am spus, atunci când am scris recenzia romanului, că Dora și Luna ar fi în stare să treacă și peste hotarele infinitului pentru a-și arăta dragostea și tot nu ar fi destul pentru iubirea lor. Prima carte LGBT pe care am citit-o și nici nu va fi ultima, dacă va fi măcar jumătate la fel de bună precum aceasta. Recomand.
4. Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?
Hopa, din nou suntem cruzi cu întrebările care ni s-au pus! De această dată vor fi mai puține personaje și doar le voi enumera, cel mult voi scrie câteva cuvinte despre ele. Cu toate că m-aș lăsa, fără nicio problemă, și în mâinile personajelor feminine – și-au arătat, fără nicio dificultate calitățile și puterea –, mă voi rezuma doar la cele masculine. Pentru că emană testosteron și pentru că sunt fată, nah! Primul ar fi Aendo Assermore din trilogia (sau serie, sper) „Cronici din Voss”, scrisă de Andrei-Șerban Mazilu, Alex Therien, Ian din seria „Nemuritor” și Zero din seria „Dincolo de moarte”. Toate aceste patru personaje posedă o siguranță și o putere pe care au reușit, uneori, să mă sperie dar m-au și determinat să ajung la concluzia că mi-aș lăsa viața în mâinile lor, fără a mă gândi de două ori înainte. Nu mi-aș face niciodată probleme că nu aș scăpa vie din vreo bătălie, avându-l pe unul dintre ei aproape.

5. Fantasy sau romance românesc?
Cu toate că nu mă dau la o parte când cineva îmi recomandă o carte romantică, scrisă de un autor român, momentan nu am găsit una care să îmi placă într-atât de mult încât să prefer acest gen. Plus că fantasy poate aduce cu el mai multe genuri, deoarece rar se întâmplă ca într-o carte fantasy – sau și din altă sferă – să nu conțină și o picătură de romantism. Și interesant este că, în mai toate cărțile fantasy românești pe care le-am citit, genul romance s-a pliat foarte bine, autorii reușind să creeze cupluri de-a dreptul surprinzătoare. Deci da, voi alege genul fantasy!

6. Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?
Dacă acțiunea se desfășoară pe teritoriul României, mi-ar plăcea ca autorul respectiv să folosească nume românești, deoarece – nu știu cum se vede la alți cititori – pentru mine pare mult mai credibil. Mi se pare oarecum ciudat să-l văd pe Richard plimbându-se pe străzile Bucureștiului, el fiind român în totalitate. Bineînțeles, dacă nu este așa, să aibă orice nume străin. Dar sunt și cazurile în care lumea creată de autorii respectivi să fie cu totul fantastică, neavând nicio legătură cu realitatea. În cazul acela nu mai comentez, deoarece își poate alege ce nume ciudat își dorește sau să inventeze. (Chiar și așa, nu am nimic cu autorii care își numesc personajele cu nume străine, în condițiile în care acțiunea se petrece în România, doar că mie – așa cum aș spus la început – îmi dă impresia de mai multă credibilitate.)

7. Eroina preferată?
De data aceasta – cu toate că nu mă voi rezuma doar la un personaj, din nou – voi alege doar patru reprezentante ale sexului frumos, deoarece ele au fost cele care m-au impresionat cel mai mult prin evoluția lor, prin alegerile pe care le luau și prin felul lor de a fi, în general. Mi-au plăcut încă de la primele pagini și au ajuns să rezoneze cu mine până la final; sau până unde s-a ajuns cu seriile respective. Și aici vorbesc despre Alina Marinescu (din seria cu același nume, scrisă de Monica Ramirez), Natalia (din seria Dincolo de moarte, scrisă de Adina Speteanu), Oriana (din seria Am murit, din fericire, scrisă de Theo Anghel) și Victoria (din seria Nemuritor, scrisă de O. G. Arion/Oana Arion).

8. Ultima carte românească citită?
Am terminat-o chiar zilele trecute, este scrisă de Celestin Cheran – un autor pe care nu l-am mai citit până acum – și cartea poartă numele de Pădurea lui Joaquin Phoenix. Este o carte de proză scurtă, cu tot felul de povești impresionante, cu finaluri imprevizibile și cu un stil de a nara simplu, dar încărcat cu mult efect. O recomand cu cea mai mare căldură – recenzia va apărea mâine –, deoarece sunt sigură că o să vă placă cel puțin una din poveștile ascunse între pagini.

9. Care este următoarea carte semnată de un autor român contemporan pe care ți-ai propus să o citești?
Din colaborarea – primăvară-iarnă 2017 – pe care am făcut-o cu editura Herg Benet, mai am de citit doar o carte, și anume Camere de hotel de Anda Docea. Am răsfoit-o puțin și din ce am reușit să citesc, este destul de interesantă, așa că am o bănuială că îmi va plăcea.

10. Un mesaj pentru autorii români contemporani.
Dragi scriitori români, aș vrea să încep prin a vă spune că vă mulțumesc foarte mult pentru faptul că ați fost darnici cu noi și că ați dorit să împărtășiți cu publicul poveștile minunate pe care le-ați scris. Nici nu știți cât de răvășită, emoționată și surprinsă am fost atunci când am ajuns să descopăr câte o altă poveste și cum îmi repetam din nou și din nou în gând: uite o carte care ar putea concura foarte bine cu mai marile cărți contemporane, câștigând detașat! Pentru că voi, spre deosebire de duzinele de afară, aveți multă originalitate, ascundeți mult suspans și aruncați peste noi – cititorii care vă îndrăgim până la cer – o magie hipnotizantă, care ne amețește și ne determină să vă așteptăm următoarele cărți, precum niște zombalăi flămânzi. Nu vă descurajați pentru faptul că ceea ce scrieți nu este vândut atât de mult precum ați fi meritat, ci gândiți-vă că de la voi se începe ceva și sunt sigură că se va continua din ce în ce mai bine. Vă respect pentru toată munca pe care ați depus-o, o depuneți și o veți face pe mai departe și vă garantez că aveți un cititor loial, care va fi mereu de partea literaturii românești contemporane. Rămâneți la fel de minunați și frumoși, și vă rog să scrieți cât mai mult și să nu vă opriți niciodată!

luni, 10 aprilie 2017

„Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu

Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

Descrierea: După moartea tragică a soției sale, Gérard – un profesor francez de istorie a artei – decide să se retragă o perioadă în nordul îndepărtat al Europei. Liniștea pe care o caută în meditație printre fiordurile Norvegiei este întreruptă de întâlnirea accidentală cu o tânără ce urmează cursurile unei stranii școli locale de fotomodele, a cărei deviză este „Sine Anima”.

Recenzia: Sunt unele cărți care, oricât de mult ți-ar fi plăcut, oricâte sentimente ți-ar fi transmis și câte surprize ți-ar fi oferit, să vorbești despre ele este ca și cum ai fi un copil care deține un bagaj limitat de cuvinte și care nu poate să ofere o descriere mai stufoasă a motivului pentru care i-a plăcut acel ceva. Flavius Ardelean, Șerban Andrei-Mazilu și Alexandru Voicescu sunt acei autori care, în afara faptului că oferă povești cu totul și cu totul deosebite și foarte greu de asemănat cu altele, mă lasă cu un gol imens în stomac atunci când sunt nevoită să scriu despre cărțile lor. Le citești, le savurez, ești cu absorbit de conținut și atunci când ajungi la final, nu știi ce vei urma să spui despre ceea ce ai citit. Fata de la nord de ziuă  la fel ca Malad și poate și celelalte cărți pe care le va publica Alexandru Voicescu  m-a determinat să trec printr-o astfel de scenă. Și într-un fel  cu toate că, atunci când am vizionat filmarea de la lansarea de la Gaudeamus, autorul a spus că, spre deosebire de Malad a a fost considerată o carte dificilă, aceasta va fi diferită  mă așteptam la o experiență asemănătoare și cu cel de-al doilea roman al său. (Și aici fac o mică paranteză, referitoare la ceea ce am scris mai sus cu privire la diferența dintre Malad și Fata de la nord de ziuă. Nu știu dacă Alexandru a zis doar pentru a râde puțin de noi sau a considerat-o ca fiind așa. Cu toate că mie nu mi-a dat impresia că Malad ar fi fost un roman greu de înțeles, ci mai mult a ținut de faptul că avea o profunzime aparte, ceva ce poți să descoperi doar dacă accepți să te lași prins cu totul în poveste și să elimini orice ”toxină„ din jur, care te-ar putea perturba. Bineînțeles că am considerat Malad ca fiind o carte pe care fiecare o pricepe în modul propriu, dar nu sunt așa multe, nu trebuie să sapi adânc, trecând peste straturi și straturi ca să poți să găsești miezul?) Și nu m-am înșelat când a fost vorba de Fata de la nord de ziuă, pentru că am fost total amețită și confuză în unele momente, până să ajung să înțeleg drumul, să așez piesele de puzzle corect, pentru a mi se înfățișa o imagine clară a întregii povești și a ceea ce se ascundea în ea. (Sau poate sunt eu prea grea de cap, de mi-a luat mai mult timp pentru a înțelege. Nu exclud și această varianță.)

Categoric că nu voi fi în stare să scriu despre această carte, la fel cum am făcut pentru mai toate poveștile cărora le-am scris recenzii, și poate că nici nu voi ajunge să spun foarte multe despre ceea ce mi-a transmis Fata de la nord de ziuă, deoarece vocabularul meu  când vine vorba de astfel de cărți  devine foarte sărăcăcios. Și dacă ar fi să încep cu începutul, aș vrea să îl numesc pe Gérard tipul singuratic, distanțat de lume dar totuși în timpul ei, acolo și totuși plecat din prezent, rupt de realitate prin pierderea unui suflet drag , dar ținut în viață de dorința de a nu-l lăsa să piară cu totul din existență. Nu pot spune că l-am plăcut  cred că mai mult l-am agreat, deoarece ușoara aroganță pe care i-am simțit-o în interiorul colegiului  chit că poate ar fi fost influențat de ceva , l-a distanțat puțin de a fi un personaj plăcut; cel puțin nu la început. Dar pe mai departe, să ajungem acolo. 

Am pomenit de un colegiu, de Colegiul Angello  a cărui deviză este „Sine Anima” , un luminos dar acoperit de întuneric, un loc care oferă ceva dar ascunde altceva, acesta din urmă reușind să mă zdruncine puțin la descoperirea adevărului. Cred că dintre toate ipotezele pe care le-am avut, niciuna nu s-a putut compara cu realitatea oferită de Alexandru Voicescu. Și până la urmă, cred că mi s-a părut a fi și cea mai plauzibilă dintre toate. Și pe cât de enigmatic a fost locul în sine, pe atât de înfricoșători mi s-au părut cei care se presupuneau că ofereau și mai multă lumină colegiului, care răspundeau la întrebări, nelăsându-te în pană. Nu știu dacă i-am plăcut, dar cert este că mi s-au părut a fi foarte interesanți, inteligent creionați și ușor de remarcat în mulțime. Și ca să revin puțin la Colegiul Angello și la ceea ce mi-a transmis existența lui în acel loc, acolo. Nu știu cum l-au perceput alții, dar pentru mine a fost ca un obiect  oarecum așa – ancorat în subconștient și conștient, palpabil și totuși greu de văzut și simțit. Pare că nu se înțelege nimic, dar pentru mine a fost ca și cum s-ar fi putut să există posibilitatea să îl vezi, dar printr-o ceață densă, printr-un fum greu de străbătut. 

Fata, cea ce se găsea la nord de ziuă și care îți părea, la început, ca fiind normalul într-o lume de nebuni, de ireali și perfecționiști în meseria lor, a devenit, încetul cu încetul, de o complexitate, de un dificil greu de explicat. Acea Fată, acel salvator al Singuraticului, frânghia ce l-a ținut și readus la viață, a fost pe placul meu, așa cum a ajuns, mai târziu, să devină Gérard. Doi oameni – înconjurați de alții și alții în nebunia lor  aflați dintre trecut și prezent, luptându-se pentru a se regăsi și a se găsi în realitate. Singuri a fost diferiți, dar împreună au format un tot, o ființă adevărată și împlinită. 

Am „prins” cu încântare ideea pe care ne-a oferit-o Alexandru Voicescu, acel album cu 40 de chipuri, în trecutul francez. Această parte a romanului mi-a plăcut cel mai mult și gândul cum că acea căutătoarea a devenit chiar ea ființa necesară pentru întregirea acelui album atât de prețios pentru personajele principale de atunci, dar și puterile pe care le deținea au creat o imagine atât de frumoasă și atât de plăcută mie! Îmi doream ca să mai continue, să nu se sfârșească atât de repede, să nu-și găsească ieșirea și libertatea într-un timp atât pe care l-am considerat ca fiind atât de scurt. Pentru că Fata de la nord de ziuă a oferit cititorilor  și sper că o vor citi cât mai mulți  un caleidoscop de întâmplări desprinse dintr-o imaginație deosebită, dintr-un autor care consider că are atâtea de oferit și care ne poartă prin lumi și povești cum nu se mai întâlnesc în altă parte. Îți este poate greu să vorbești/scrii despre ele, să le explici altora de ce ți-au plăcut atât de mult, dar știi că au făcut-o și că, probabil, dacă le vei citi peste câțiva ani, îți vor arăta alte lucruri. Așa cum cred că o va face și Fata de la nord de ziuă, împreună cu Malad, și altele pe care le va scrie Alexandru Voicescu. Și citiți-l  și cu toate că am mai spus-o și la recenzia celeilalte cărți a lui , descoperiți-l și în altă postură nu numai în cea de editor și fondator a editurii Herg Benet, pentru că are multe de oferit, de dăruit; cărțile lui fiind adevărate comori.   

(Sunt sigură că v-am zăpăcit cu ceea ce am scris mai sus, că poate mai mult v-am băgat într-o ceață și mai densă decât să vă luminez în vreun fel, dar cred că orice aș spune, trebuie să cumpărați cartea și să vă lămuriți singuri. Așa trebuie să faceți!)