joi, 9 noiembrie 2017

„Imperiul de fildeș” (Temeraire, #4) de Naomi Novik

Volumul Imperiul de fildeș poate fi cumpărat de pe site-ul editurii Nemira

DESCRIEREA: Oastea Maiestății Sale trebuie să lupte. Dragonii zburători și căpitanii lor apără neînfricați granițele Angliei, înfruntând soldații lui Napoleon Bonaparte. În plus, apare și o epidemie de origine necunoscută, iar suferinzii intră în carantină. Numai Temeraire și câțiva dragoni nou recrutați rămân neatinși de molimă. Alături de căpitanul Laurence, Temeraire pornește spre Africa, unde s-ar putea afla leacul misterios. Nu au timp de pierdut și nu știu ce le rezervă soarta suferinzilor care speră să supraviețuiască.

RECENZIA: Am dat, doar din pură curiozitate, pe recenzia pe care am scris-o volumului trei Războiul pulberii negre – și am rămas oarecum șocată pentru faptul că mi-am spus părerea acum doi ani și ceva, la sfârșitul lunii Aprilie. Nu ar fi fost mare tragedie pentru mine dacă, să zicem, volumul de față ar fi fost publicat de curând, sau dacă seria nu ar fi fost una la care să țin atât de mult, dar cum nu se pupă niciuna dintre cele de mai sus, sunt destul de nervoasă pe propria persoană. Pentru că unu, Imperiul de fildeș nu a fost publicat de curând – în condițiile în care cel cu numărul cinci se află pe piața românească de ceva timp – și doi, simt că am ratat detalii destul de importante din celelalte volume, în timp ce îl citeam pe acesta. Și chiar s-a întâmplat, de fapt! Deoarece au existat momente în care nu mai știam de unde să iau anumite personaje și în ce contexte să le plasez, nu mai știam să fac legătura între toți dragonii și căpitanii lor sau pur și simplu între anumite evenimente. Iar aceste impedimente mi-au îngreunat destul de mult parcurgerea conținutului, din cauza faptului că eram nevoită să mă opresc de cele mai multe ori și fie să caut pe net anumite informații, fie să mă mai agăț de ceea ce scrisesem în celelalte recenzii. 

Și cum mi-am cumpărat și volumul cinci Victoria vulturilor –, pentru că un fan adevărat se respectă și ține să aibă toate cărțile în bibliotecă, chit că nu este la zi cu seria, voi încerca pe cât de mult pot să îmi fac o promisiune și să nu mai las atâta timp între volume, ceea ce vă recomand și vouă; cu toate că nici nu aș ști ce să vă răspund dacă aș fi întrebată de ce nu am citit Imperiul de fildeș mai devreme. Pentru că dacă aș înșira o listă întreagă de posibile motive, din punctul meu de vedere nu ar fi niciunul îndeajuns de puternic încât să îmi scuze lipsa de interes – totuși cred că este cam dur spus – pentru una dintre cele mai bune serii pe care le-am citit vreodată.

Nu mai știu foarte bine cum s-a încheiat volumul anterior, nu mai țin minte ca Naomi Novik să fi lăsat vreo notă de suspans care să ne țină pe jar până la următorul sau pur și simplu s-a încheiat într-un mod pașnic, dar cert este că de la prima pagină pe care am citit-o din Imperiul de fildeș, am fost bombardată cu un peisaj care nu m-a lăsat să mă obișnuiesc cu ușurință cu atmosfera cărții. Mi-a luat vreo douăzeci de pagini – aproximativ – să reintru în acel ritm cu care m-a tot obișnuit autoarea, și cred că toată această timiditate pe care mi-a creat-o situația s-a datorat în mare parte poveștii pe care am scris-o mai sus. Dar nu pot spune că m-a deranjat neapărat sau că m-a forțat în vreun fel să iau o pauză, deoarece simpla apariție a lui Temeraire, replicile lui și conversațiile minunate și atât de intime între el și Lawrence m-au înmuiat extraordinar de mult. Nu știu, dar relația dintre cei doi încă este pentru mine una dintre cele mai emoționante și mai spectaculoase pe care le-am citit, și cu greu îmi vine să cred că vor reuși alții să fie mai presus de ei. Iar problemele medicale  ale dragonilor, care au acaparat întreaga atenție din acest volum parcă au solidificat și mai mult echipa pe care și-au format-o cei doi. Grija mult mai intensificată pe care o avea Lawrence pentru Temeraire – teama de a nu ajunge să contacteze și el acel virus îngrozitor –, modul cum încerca dragonul să îl liniștească au făcut întregul roman să aibă o încărcătură și mai mare de emoție. Și nu doar între cei doi, ci și între ceilalți dragoni și căpitanii lor. 

Primele trei volume s-au concentrat mai mult pe bătălii, pe cuceriri și apărări de teritorii, mai puțin pe grija celor care duc mare parte din ce este greu, pe dragoni și pe siguranța lor. Care, până la urmă era vitală, în condițiile în care ei făceau ca rezultatele dorite să existe într-un timp mai scurt. Cu toate că nu mi-a plăcut absolut deloc ce s-a întâmplat cu ei, nu am fost deloc încântată de suferința prin care au trecut sau de pierderile pe care le-au suferit ceilalți, nu pot spune că nu m-a încântat – știu că pare morbid, dar sper să înțelegeți la ce mă refer –, deoarece au putut să afle și oamenii cât de importanți erau de fapt aceștia. Și nu neapărat pentru războaie, ci ei în sine. Dragonii. Pentru că după ce ajungi într-o asemenea situație – când viața stă pe un fir subțire, deasupra unei prăpăstii infernale – realizezi ce înseamnă de fapt acea ființă pentru tine. Pentru sufletul tău. Iar toată călătoria prin care au trecut cu toții pentru a găsi leacul pentru însănătoșirea dragonilor, toate obstacolele, a fost încă o piatră care a întărit și mai mult fundația comunității lor. Și cred că ăsta a fost motivul pentru care am considerat că Imperiul de fildeș a fost cel mai emoționant și mai greu de parcurs volum, dintre toate celelalte. Fără doar și poate o parte a seriei Temeraire pe care cu greu voi putea să o uit!

Bineînțeles că în asemenea situații definitorii nu au putut lipsi împunsăturile – ca să mă exprim în acest fel – dintre națiuni, dar nu pot spune că nu le-am înțeles în totalitate. Napoleon oricum este în centrul tuturor problemelor, și cum nu am putut să îl sufăr în niciun volum al seriei, mă îndoiesc că va reuși autoarea să îmi schimbe părerea despre el, chiar și având modul ei minunat de a povesti și de a încâlci ițele. Dar dacă ar fi să mă explic mai pe înțelesul vostru despre ce au însemnat acele conflicte, ar însemna să dau spoiler, așa că mă voi rezuma doar la ce am scris mai sus. Totuși, ideea este că ceea ce s-a întâmplat în volum din partea unui anume personaj nu prea a reușit să mă determine să empatizez cu decizia pe care a luat-o, deoarece nu-mi doream sub nicio formă ca ceea ce s-a întâmplat în interiorul nucleului lor să se extindă mai mult, mai ales știind câtă nenorocire a cauza acea problemă. Dar să zicem că am trecut peste asta, deoarece ceea ce a ales să facă a lăsat niște consecințe pentru volumul viitor.  

Pe lângă faptul că – așa cum am spus mai sus Imperiul de fildeș a fost cel mai oribil volum din punct de vedere al suferinței personajelor și a imaginilor pe care mi le-am format cu dragonii în diferite stagii oferite de boală, a mai fost și un volum în care am întâmpinat o cu totul altă cultură. Africa a fost total diferită față de China sau de celelalte națiuni pe unde mai poposiseră personajele înainte. Dificultăți din alte puncte de vedere, personaje mai greu de îmblânzit, limbi noi, dar și cunoștințe care sper să ajungă – pe viitor – să fie mult mai mult de atât. Încrederea să nu mai fie atât de fragilă între cei nou veniți; acesta fiind unul dintre numeroasele motive pentru care sunt atât de curioasă să citesc Victoria vulturilor. În afară de faptul că este vorba despre Temeraire, Lawrence și Naomi Novik. În orice caz, dacă nu v-ați apucat încă de această serie uimitoare – cu toate că încă nu știu ce mai așteptați să apară –, recomandarea va exista în continuare, chit că, să spunem, nu aș aduce-o în discuție de fiecare dată când vorbesc despre povestea de față. O să fiți de-a dreptul hipnotizați când o să vă îndreptați atenția înspre ea! Pentru că este magică, inconfundabilă, dragonică. 

sâmbătă, 28 octombrie 2017

„Experimentul MAMATATA” de Iulian Tănase

Cartea Experimentul MAMATATA poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet.
DESCRIEREA: Adora dansează. E ziua ei de naștere. Dansez și eu cu ea. Dansăm pe piesa Yoshiko a formației The J’s with Jamie. Ies puțin din cameră și o las să danseze singură. După cîteva clipe, o aud țipînd. Alerg repede la ea să văd ce s-a întîmplat. Nu se întîmplase nimic, atîta doar că Adora își căra pumni în cap și spunea încontinuu: „Creier tîmpit, creier tîmpit…“. Adora se certa cu creierul ei, trăgîndu-i și niște pumni în cap, așa, ca să se-nvețe minte. O întreb ce s-a întîmplat și ea îmi spune:

— Păi, uite, eu dansez și creierul se gîndește cînd și-a spart buza Sacha și i-a curs sînge.

Cu alte cuvinte, cînd ți-e și ție lumea mai dragă și vrei, de exemplu, să dansezi, creierul tău începe să o facă pe nebunul, gîndindu-se la lucruri triste. Păi, nu merită să-i tragi una-n cap?!
RECENZIA: Conform Goodreads, am terminat de citit Experimentul MAMATATA pe la jumătatea lunii august, în perioada în care încă mă aflam la bunici, înconjurată de toată acea liniște pe care ți-o oferă un peisaj în care sunetul mașinilor nu se mai aude atât de des, claxoanele fiind ceva rar, iar aerul sufocant, de oraș supraaglomerat, fiind ceva inexistent. Nu spun că acea pace a fost ceva necesar pentru a citi replicile amuzante și dulci ale celor doi copii ai lui Iulian Tănase, dar cum mi-am petrecut mare parte din copilărie pe ulițele din satul bunicilor  acolo unde, probabil, am stâlcit și eu tot felul de cuvinte , a fost un aspect care m-a determinat să mă uit în jur, apărându-mi tot felul de imagini cu o Andreea mai mică și mai năzdrăvană.  

De la început voi menționa faptul că nu va fi o recenzie foarte detaliată, deoarece nici nu prea am ce să spun despre Experiment, deoarece nu este o carte în sine, conținând tot felul de replici pe care le-a strâns autorul de la copiii lui; doi copii care m-au făcut să zâmbesc de cele mai multe ori, deoarece nu am putut să nu-mi amintesc de sora mea mai mică și de cuvintele pe care le stâlcea și ea, dar și despre modul cum explica și alătura anumite întâmplări. Momente amuzante, dar pe care  așa cum le spunea și Iulian Tănase Adorei și lui Sacha  nu putem să le lăsăm așa, neexplicate, lăsându-i pe copii să considere că ceea ce au spus este corect, doar pentru că sunt amuzante. Iar autorul a avut grijă să le explice așa cum trebuie. Și am apreciat. Da, știu că poate nu ar fi fost necesar să scriu ceea ce am spus mai sus, dar într-un fel mă deranjează acei părinți care, atunci când văd că cei mici stâlcesc anumite cuvinte, în loc să-i corecteze, îi îndeamnă să mai spună încă odată și încă odată, doar pentru că lor li s-a părut funny. Pentru că limbajul copilului va avea de suferit mai târziu, pronunția va fi una greșită, și așa mai departe. Dar asta a fost ca o paranteză, pe care sincer nu am putut să o omit, deoarece ține de ceea ce mi se predă la specializarea pe care o urmez. Deci nu o luați drept un atac, pentru că nu este unul. 

Felul cum autorul reușea să le ofere câte o replică, modul cum conversa cu cei doi copii, cum le explica, a fost ceva frumos. Dragostea de părinte nu se compară cu nicio altă iubire, deoarece este una unică și nespus de strânsă. Momentele pe care și le petrece un părinte cu cel căruia i-a oferit viață, sunt atât de importante pentru copil, cât și pentru tată sau mamă. Pentru că atunci, în copilărie, consider că se nasc relațiile de peste ani. Un părinte cald, care își găsește mereu timp  chiar și câteva minute pe zi  cu cel mic, îi oferă acestuia momente pe care nu le va uita niciodată atunci când va ajunge, la rândul său, adult.  

Nu știu dacă pot recomanda neapărat Experimentul MAMATATA, poate doar părinților care vor să mai deprindă anumite aspecte despre copiii lor, prin prisma a ceea ce a experimentat  ca să o zic așa  Iulian Tănase cu Adora și Sacha. Au fost drăguțe desenele pe care le-au făcut cei doi copii, și chiar au reușit să mă facă să zâmbesc, dar numai atât. Le-am citit replicile, încercând să-mi imaginez scenele, închizând ochii, cu același zâmbet. M-au relaxat, ce-i drept, dar cam atât. Sincer, nici nu știu ce să mai spun, deoarece mi se pare foarte seacă recenzia. Nu prea îmi stă în fire să scriu recenzii atât de scurte, dar cred că oricum nu prea ai avea despre ce să povestești aici. La fel ca întotdeauna, când vine vorba de coperțile de la Herg Benet, cea de față este una care te atrage și te îndeamnă să îi răsfoiești conținutul. 

O colecție drăguță pe care o voi reciti cu plăcere și care m-a întristat puțin pentru faptul că nu am avut și eu ideea de a strânge într-un carnețel toate conversațiile pe care le purtam eu sau părinții cu sora mea. Dar pe care sper să nu uit să o pun în aplicare cu prichindeii pe care o să îi am; când va fi să fiu mamă. 

joi, 26 octombrie 2017

Fragment | „Regatul fără sfârșit” (A mea poveste)

Un mic fragment din ce am scris în această vară.

O parte din capitolul trei

Era o totală și o disperată nebunie ceea ce hotărâse să facă. Nu doar că o spaimă îngrozitoare i se afundă în piept, amintindu-i, la fiecare pas pe care îl făcea, că decizia de a-l căuta nu era printre cele mai fericite, dar aducându-și aminte de ceea ce o rugase Daan în urmă cu doar o săptămână, – când primul om din Cartierul Muncii fusese găsit mort –, simțea că mai mult se punea pe ea în pericol, decât să-l țină în siguranță pe el.
„Să nu ieși niciodată noaptea din casă, de una singură, numai dacă ești însoțită de mine sau de Alek.
 Cuvintele i se izbeau de cutia craniană ca dangătul puternic al unui clopot de avertizare. Pe atunci îi aprobase cuvintele fără ca măcar să se gândească de două ori dacă nu era absurd prin ceea ce o ruga, pentru că știa că avea nespus de multă dreptate și că, dintr-un anumit motiv, acelui monstru i-ar fi venit ideea să-și lungească aria de ucideri și în afara locurilor cu care îi obișnuiseră pe supuși. Se simțea într-un fel vinovată că plecase ca o nesăbuită, dar nu putea sta în casă, uitându-se pe geam din cinci în cinci secunde precum o disperată, știind că soțul ei se afla singur, noaptea, pe străzi. Chit că ar fi existat posibilitatea ca el să-și fi dat seama că ea plecase spre casă, nu putea fi sigură de asta până ce nu-l știa lângă ea.
Se știa că toți oamenii morți fuseseră găsiți fie în propriile paturi – într-o poziție înfiorător de stranie, având mâinile împreunate pe piept –, fie în alte încăperi ale locuințelor, toți petrecându-și zilele și nopțile fără compania unei persoane stabile, care să stea în permanență cu ei. Și dacă ar fi să se gândească la o altă asemănare între toate cele opt persoane decedate, ar fi că toți erau bătrâni, trecuți de șaizeci de ani. Pe scurt, erau foarte vulnerabili în fața atacurilor acelui necunoscut. Daan nu era așa, la vârsta de treizeci și doi de ani era încă în floarea vârstei, era puternic, deci era capabil să se apere de unul singur în fața vreunui atac. Unul așteptat, nu luat prin surprindere. Dar chiar și așa, credea că se putea descurca de o sute de ori mai bine decât acei bieți nefericiți.
Cât despre ea, nu era bătrână, avea doar douăzeci și șase de ani, dar nu dispunea de forța pe care o deținea un bărbat. Nu se putea spune că Lisabet avea momente din zi în care nu ar fi avut pe nimeni lângă ea – excepție făcând orele petrecute la muncă, perioadă în care nenorocitul nu îndrăznea să atace din cauza mult prea multor martori, dar și a faptului că se găseau mai mereu pacienți în magazin –, dar înainte ca bătrâna tămăduitoare să fie omorâtă, orele de lucru se încheiau de fiecare dată cât încă se mai vedea o brumă din soare pe cer. Nana mai rămânea până se lăsa întunericul, dar pe ea o trimitea acasă. La fel și iarna, când ziua se sfârșea mai repede. De fiecare dată când ajungea în apartament, încă era lumină pe cer, plus că era întâmpinată mereu de Alek sau Daan, așa că niciodată nu putea spune că nu avea cu cine să întrețină câte o conversație. Nu se găsea niciodată singură în apartament. Și chiar dacă nu ar fi fost ei, s-ar fi refugiat în sufrageria comună de la parter, unde o puteau auzi mai bine ceilalți chiriași, dacă ar fi pățit ceva.
Poate și din acea cauză Daan o rugase să nu plece niciodată din casă noaptea. Dacă i-ar fi spus acele cuvinte după ce tămăduitoarea ar fi murit, cu siguranță că ar fi fost altfel formulate: „închide magazinul mai repede și du-te și stai la Astryd până ce voi veni eu să te iau. Sau și mai rău, i-ar fi interzis să mai meargă la Magazinul Ierburilor.
Dar în situația aceea, Daan apucase să afle vestea de abia când ea se pregătea să vină acasă, așa că nu putuse să-i adreseze nimic. Nervii pe care îi va avea când se vor întâlni, Daan descoperind că-i ignorase rugămintea, vor pune stăpânire pe toate celelalte idei pe care le va avea în cap. Faptul că o va ruga fie să se adăpostească la Astryd, fie să nu mai muncească deloc. Va fi furios pe ea, poate câteva ore, dar după ce se va liniști îndeajuns de mult încât să poată ține o conversație normală, era ferm convinsă că o să-i ceară unul dintre acele lucruri. Supărarea pe ea l-ar fi îndreptat, fără nici o nedumerire, spre a doua opțiune. Și nu voia să-i interzică să nu mai fie tămăduitoare – nu-mi vine să cred că am ajuns una! M-aș bucura dacă nu mi-aș fi câștigat statutul în circumstanțele astea, dar așa nu pot decât să cred că salvez oameni ducând o moarte în spate.
Aerul parcă devenise mai dens în momentul în care coti pe strada din dreapta. O luă puțin frigul – în ciuda căldurii din timpul zilei, parcă era mult prea răcoare –, dar încercă să-și stăpânească tremurul frecându-și brațele goale. Trebuia măcar să se gândească să-și ia un șal pe deasupra, dacă o mâncaseră călcâiele să-și pună picioarele în mișcare. Nici măcar nu știa în ce direcția trebuia să o ia, se ducea precum o găină oarbă, luând străzile la pas din instinct. Putea foarte bine să meargă într-o direcție total opusă față de cea în care se afla Daan, și dacă nu îl găsea mai repede, furia – și cu siguranță că teama pentru ea – i se va amplifica din ce în ce mai mult. Era sigură că, în momentul acela, se juca cu focul mai mult decât îi era permis, și dintr-o clipă într-alta va ajunge să declanșeze o văpaie atât de puternică încât va acoperi tot ce se afla în jurul ei.
O pisică îi trecu vijelios prin față și înainte de a sări pe burlanul lipit de zidul din cărămidă roșiatică, se opri pentru câteva secunde și își aținti ochii sclipitori pe chipul ei. Se sperie groaznic văzând-o. În totalitate neagră, doar cu o pată albă în frunte și două ovaluri de un verde aproape flosforescent drept ochi, întruchipa imaginea perfectă a senzației de disconfort pe care i-o provocă lui Lisabet. I se ridică părul de pe brațe, o mâncărime stranie i se formă în stomac, dar și cu toată acea frică care o făcu să se oprească brusc din mers, nu putea să-și dezlipească privirea de pe trupul drept și sfidător al pisicii. Când felina se plictisi din a-i analiza postura tremurândă, din trei sărituri escaladă toată înălțimea zidului, pierzându-se în negura nopții.
O luă din nou din loc. La fiecare sunet neobișnuit care se auzea, corpul i se îndrepta instinctiv înspre locul de unde credea că provenea sursa zgomotului. Deasupra capului trecu o bufniță, fâlfâind greoi din aripi, vântul ușor împrăștiind toate micile gunoaie care se ascundeau sub crăpăturile din pavaj, iar o voce puternică o strigă din spate:
— Hei, oprește-te!
Nu trebuia să se întoarcă ca să-și dea seama cine i se adresase. Dar tot o sperie. La simpla mișcare a picioarelor persoanei respective, se auzea o frecare a două metale. Gărzile Regale. Uitase complet de faptul că regele ordonase ca soldații să patruleze și pe timpul nopții prin zonele unde se semnalaseră decese – Cartierul Alb cu siguranță că nu avea nevoie de așa ceva, când fiecare casă avea cel puțin cinci gărzi de corp care erau dispuse douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru să-și riște viața pentru stăpânii lor. Normal, la ce salarii primeau în fiecare lună, nu era de mirare că nici nu ciripeau atunci când li se ordona ceva. Cât despre Gărzile Regale, Lisabet putea spune că îl respecta pe rege dintr-un singur punct: știa să aibă grijă de liniștea și de ordinea cetății din timpul zilei. La fiecare colț de stradă se găseau câte două sau trei gărzi ce patrulau cu privirea și interveneau la orice scandal s-ar fi iscat. Fie el și minor. Dar orele din timpul nopții erau lăsate de izbeliște, nu vedeai pic de picior de soldat după ora opt seara. De parcă, atunci când ceasurile ajungeau cu ambele ace la acea cifră, toți erau opriți din funcțiune. Nu mai exista viață în ei. Lisabet nu știa ce credea regele Czariș. Că noaptea nu aducea moarte? Că pe timpul întunericului el nu mai era conducător? Că luna era stăpână peste tot și că lui îi era interzis să guverneze atunci când ea răsărea pe cer? Sau că hoții și criminalii trebuiau să trăiască și ei din ceva?
Regele Regard nu ar fi lăsat niciodată să se întâmple asta, glasul mamei ei îi sună puternic în cap, în timp ce doi soldați îi apărură în față. Nu știa care dintre cei doi vorbi înainte, dar când unul dintre ei i se adresă, privind-o circumspect, își dădu seama că era vorba de celălalt:
— Doamnă, ce căutați la ora aceasta afară?
Spre deosebire colegul său care putea atinge cu ușurință vârsta de treizeci de ani, blondul din fața ei, cu toate că nu-i dădea mai mult de douăzeci, avea un glas mult mai puternic și mult mai sonor. Probabil că atrăgea foarte multe chipuri feminine cu o astfel de voce, dar pe ea nu o interesa deloc ce impresie forma. Cu toate că uniforma standard a Gărzilor Regale – vestonul roșu, pantalonul negru și cizmele de aceeași culoare – ar fi intimidat oamenii de rând, ea nu se simțea așa în preajma lor. Lumina câtorva felinare din lateral își trimiteau căldura înspre chipurile și corpurile lor, ceea ce le dădea un aer ușor înfricoșător, dar nu îndeajuns încât să-i blocheze cuvintele în gură. Își întipări un zâmbet senin pe chip și spuse:
— Nimeni nu ne-a interzis să ne părăsim locuințele.
Tânărul își privi colegul, zâmbind complince către el. Nu era atât de sigur că femeia avea dreptate, dar nu avea de gând să-i și spună.
Femeie proastă, gândi cel mai în vârstă.
— Înseamnă că nu știți ce este mai bine pentru dumneavoastră, i se adresă celălalt.
— Bineînțeles că știu, dar de nevoie trebuie să mai și riști.
— Și unde vă grăbiți atât de tare, de sunteți dispusă să vă puneți viața în pericol pentru asta?
După ce au murit opt oameni, v-a spus în sfârșit regele că ar trebui să vă mai intereseze și de soarta celor rămași, își spuse ironic, încercând cu greu să nu dea glas cuvintelor. Acum vă pasă dacă suntem în viață. Cu toate că o mânca grav de mult limba, tăcu. Cât despre întrebare, nu avea de gând să le zică adevărul. Cine știa ce le-ar mai fi trecut prin cap dacă aflau că o femeie se ducea să-și caute soțul în toiul nopții. Mai ales când proprietarii barurilor aveau și ei ordin să le închidă imediat cum se lăsa întunericul, așa că nu ar fi putut să-i treacă altceva prin cap decât că mergea să-l ia în șuturi de la vreo amantă. Și cu toate astea, nu prea voia să se facă de rușine, plus că nu avea cheful și dispoziția necesară să stea prea mult cu ei la taclale. Deveneau deja foarte enervanți. Așa că spuse cei veni prima dată la gură:
— Mama mea este foarte grav bolnavă, așa că mă duceam să văd cum se simte.
Afișă chiar și un chip trist, în speranța că-i va mai îmbuna și o vor lăsa în pace, să-și vadă de drum. O oarecare schimbare din figurile serioase pe care le aveau cei doi, tot se întâmplă, dar nu îndeajuns de semnificativă și nu pe fața potrivită, din păcate. Blondul fu ușor de prostit, dar soldatul mai bătrân nu rămăsese deloc impresionat de figura ei mâhnită. Și dacă nu mergea cu amândoi, unul nu era de niciun ajutor când avea lângă el un munte de piatră, imposibil de mișcat.
— Îmi pare foarte rău, doamnă, pentru mama dumneavoastră, dar nu vă pot permite să mergeți mai înainte de atât. Sunt nevoit să vă ordon să vă întoarceți acasă.
Bărbatul, văzând că Lisabet ceda cu greu vorbelor lui, și știind unde se ajungea cu persoanele încăpățânate, își încleștă deranjat maxilarul, spunând ceea ce, era sigur, va pune capăt oricărei discuții:
— Ori vă îndreptați cât mai repede spre casă, ori voi fi nevoit să vă legimitez. Și ar fi păcat ca o doamnă atât de frumoasă să fie găsită cu câteva nereguli. Nu credeți că am dreptate? Colțurile buzelor i se ridicară, dar zâmbetul nu înfățișa decât unul rece, fără pic de căldură în el.
Lisabet era conștientă de ce însemnau acele nereguli pentru soldatul rigid și imposibil de îmbunat. Supușii erau obligați să-și arate legitimațiile atunci când intrau sau părăseau cetatea, și în zilele în care se organizau tot felul de festivale în care se aflau, la un loc, multe mase de oameni ce ar fi putut genera scandal din orice. Așa că, ori de câte ori se organiza o astfel de sărbătoare, fiecare om trebuia să-și arate cardul de identitate, și dacă se întâmpla să fie găsit cu tot felul de plângeri, nu avea voia să participe. De obicei, la astfel de evenimente nu se creau acele nereguli care apăreau pe moment – pentru că nu exista niciun motiv pentru ele –, dar când venea vorba de a sfida un membru al Gărzii Regale, existau mereu câteva care voiau să-și scoată capul din imaginația soldaților. Fie că literele își pierduseră din vizibilitate și nu puteau fi citite cu ușurință, ori faptul că avea un colț al legitimației îndoit, sau alte prostii de genul, care, până la urmă, nu contau cu adevărat. Mai ales când trebuiau să și le reînoiască la fiecare trei ani. Nu prea aveau timp să-și piardă din aspecul îngrijit, decât dacă persoana respectivă ar fi fost una neglijentă.
Ea nu știa ce ar fi putut să-i facă cei doi, cu ce ar fi putut-o ataca, dar dacă îi citeau legitimația – acolo unde se aflau și datele de naștere și de deces ale părinților –, ar fi știut că era orfană de mamă de aproape doi ani de zile.
Să minți un apărător al cetății se pedepsește cu închisoarea de la trei luni, până la un an, depinzând de cât de gravă este minciuna, ar fi fost una dintre numeroasele legi pe care trebuiau să le aibă toți supușii în casă și pe care erau nevoiți să le știe pe de rost din momentul în care ajungeau să învețe să scrie și să citească.
Iar ea risca să ajungă la închisoare doar pentru că voia să-și găsească cât mai repede soțul. Ce explicație interesantă ar fi putut să le dea colegelor de celulă, dacă ar fi întrebat-o din ce motiv fusese închisă în Fortăreața Bathrabat. Grija o împinsese să ajungă acolo; mult prea multă grijă putea să strice în unele cazuri.
— Am înțeles, domnule. Atunci mă voi duce să o vizitez mâine dimineață.
Și o luă din loc.
— Doamnă, așteptați puțin, vă rog!
Ce am făcut acum? Am mers mult prea încet?
— Trebuie să vă dau un avertisment pentru că ați părăsit incinta locuinței, fără a vă asigura, spuse soldatul cel blond, scoțând un mic carnet și un stilou din interiorul hainei militare. Scrijeli ceva, parcurgând cu ochii în stânga și în dreapta foii, apoi i se adresă: numele dumneavoastră, vă rog.
Cred că glumești! Închise ochii, strânse din dinți, îi deschise și își spuse, fără nici un chef, dar foarte iritată, numele întreg:
— Marie Lisabet Hansenn.
După câteva secunde în care termină ce avu de notat, o puse să semneze de două ori – pe foaia pe care o păstra ea și pe o copie pe care trebuia să o aibă ca dovadă soldatul, în caz că nu își plătea amenda în cursul a șapte zile. Își așeză o mână în dreptul inimii – salutul obișnuit pentru supuși –, și se îndepărtă de ea, ajungându-l din urmă pe colegul său care deja o luă cu mult înainte.
Lisabet privi încruntată micul pătrat pe care îl avea în mână, spuse în gând vreo câteva cuvinte frumoase la adresa celor doi bărbați – cu toate că ei, până la urmă, nu prea aveau nicio vină – și o luă din loc. Soldatul avusese foaia deja pregătită, completând doar spațiile liniate, restul fiind bătut la o mașină de scris. Nu numai că fusese întoarsă din drum, dar urma să plătească și o amendă pentru că ieșise din casă pe timp de noapte. Nici măcar nu știa că nu mai aveau voie să-și părăsească locuințele după apariția întunericului. Se părea că fie regele rescria niște legi în secret și doar acționa fără ca nimeni să aibă habar, fie nu o înștiințase nimeni. Dar se întâlnise cu o grămadă de pacienți în acea zi, și niciunul nu adusese în discuție așa ceva. Într-adevăr, nu era țipenie de om pe nicio stradă, dar credea că se datora faptului că le era mult prea frică să o facă. Nici măcar cei doi soldați nu-i spuseseră vreo vorbă despre noutate, ci fusese nevoită să afle dintr-o amendă. Ce tâmpenie! Ori credeau că știa dar făcea pe proasta, ori nu aveau chef să i-o înșire și ei. Mai privi încă odată foaia, și își dădu ochii peste cap nervoasă.

Garda Regală a Regatului Mesmerdia, generația regelui Czariș a Casei Skarimov, eu, soldatul Gavin Potrovici, înștiințez Adjunctul Cartierului Muncii următoarele: cetățeana Marie Lisabet Hansenn a încălcat legea cu numărul 14 din codul B, prin care „este interzis ca orice supus ce își are domiciliul stabil sau nu în cele trei cartiere ale cetății Andres Volt, să părăsească incinta locuinței pe timp de noapte – în cazul în care există deja pericole –, fără a primi un preaviz înainte.” Cetățeana nu a prezentat documentul necesar, prin urmare este supusă la plata de 30 de mesne[1].

Nu îl prezentase pentru că nu i-l ceruse în mod oficial, ci apelase la amenințare.
Suma nu era una colosală, dar era îndeajuns de mare încât să-i umfle și mai mult nervii lui Daan. Pentru că nu putea să arunce foaia, neplătind amenda, deoarece cu siguranță că soldatul Potrovici urma să-i treacă numele și în registrul cu plata amenzilor încă neefectuate, așa că se va trezi fie cu un reprezentat al Adjunctului la ușă, fie cu un soldat al Gărzii Regale. Și nu numai că i se va mări suma, dar va risca să fie și arestată în caz că nu o va achita nici atunci. Când venea vorba de bani, nu se uita niciodată și nici nu primeai iertare.
Nu avea buzunare la fustă, așa că era nevoită să o țină în mână. Greutatea foii ajungea să i se dubleze în palmă ori de câte ori îi simțea textura.
În clipa în care dispăru din raza vizuală a celor doi soldați, se opri la colțul unei case și încercă să se uite în direcția lor, fără a fi văzută. Dar când aceștia o luară înainte, corpurile fiindu-le ascunse de crengile unor copaci din față, Lisabet reveni pe drumul inițial. Oftă, privi încruntată în toate părțile, sperând că nu va mai da peste alți soldați care vor dori să o interogheze, și după ce văzu că se găsea din nou singură, merse din ce în ce mai prudent, fiind atentă la fiecare zgomot din jur.
Nu știa cât timp trecuse de când se tot mișca dintr-o parte într-alta, dar era sigură că nu de puțin. Daan cu siguranță că ajunsese acasă, și dacă Alek îi spunea că plecase să-l caute, nu numai că va face un uriaș tărăboi de față cu ceilalți chiriași – când deja se iscaseră ceva certuri între ei, așa că relația lor nu era una foarte amicală –, dar va reveni, cu siguranță, din nou în căutarea ea. Și iarăși o vor lua de la capăt, și iarăși nu vor ajunge nicăieri. Ajunsese la concluzia că era mult mai bine să se ducă acasă, în loc să hoinărească ca o bezmetică. O va lua tot înainte, și când va ajunge în capătul străzii, se va îndrepta spre drumul din dreapta, cu toate că va ocoli puțin mai mult decât dacă s-ar fi întors. Dar nu voia să se mai întoarcă – iarăși.
Liniștea din jur era punctată, din câte în când, de câteva lătrături din depărtare. Vru să întoarcă privirea în direcția unei ferestre care, în loc să aibă obloanele trase, lumina de la parter inunda cu putere pavajul din fața casei. Așa și făcu. Geamul era închis, așa că nu se putea auzi nimic din interior. Silueta unei tinere ce stătea cu spatele se mișca dintr-o parte într-alta, semn că ducea o muncă asiduă cu ceva ce nu-i dădea pace. Dar în clipa în care  dori să se întoarcă cu tot capul înspre ea – nu că îi plăcea să spioneze, dar rochia roșie și lucioasă ce îi acoperea trupul îi atrăsese atenția –, un sunet neobișnuit îi intră în urechi. În partea dreaptă, puțin mai în față, se afla un gang nu foarte lat, deasupra lui aflându-se un bar dedicat doar bărbaților. Zgomotul ciudat, precum un geamăt chinuitor, venea din acea direcție.
Merse înainte, înghiți în sec de frică, picioarele începeau, ușor-ușor să-i tremure, dar nu se putu opri. Era ca și cum cineva îi controla corpul, ea neavând puterea necesară să și-l stăpânească, dar cu toate că ceva din adâncul ei îi țipa să se oprească imediat, voia neapărat să continue. În clipa în care se află aproape de centrul intrării în gang, mai trebuia să facă doar trei pași minusculi, se opri brusc ca lovită de trăsnet. Ceva, ca o bucată de material, îi fâlfâie în fața ochilor în bătaia ușoară a vântului. Apoi un țipăt surd îi paraliză cu totul corpul și o făcu să și-l simtă precum gelatina. Dinții îi clănțăneau în gură, firicele de păr de pe brațe prinseseră curent electric, iar o căldură stranie îi învălui stomacul cu rapiditate.
Trebuie să plec de aici. Acum.
Vru să facă un pas în spate, dar o glugă trasă cu mult peste chipul din față – încât nu putu să deslușească în lumina pâlpâitoare a felinarului de lângă decât o jumătate de nas și un pic de gură –, îi trase trupul în poziția inițială. Pelerina i se lungea cu mult în spate, aproape măturând pavajul, silueta fiind în totalitate învăluită în negru, așa că nu-și putea da seama ce era: bărbat sau femeie. Dar după zgomotul înfiorător care veni din direcția de unde ieșise silueta și după degetele imobile care se vedeau ițindu-se din interiorul gangului, Lisabet era sigură de un lucru: se afla față în față cu cel care băgase frica în Andres Volt.
Iar ea urma să fie cea cu numărul zece.
Lisabet își așteptă moartea, deoarece știa că nicio încercare de a scăpa nu îi va fi de folosi. Auzise de la alți oameni cum că soldații jurau că nu auziseră niciun zgomot în casă atunci când Nana fusese omorâtă. Habar nu aveau cum de reușise să se strecoare, nici ce se întâmplă în tot acel timp. Nana murise fără a scoate vreun sunet de ajutor, dar cel care intrase mai devreme pe mâinile persoanei din fața ei, apucase să scâncească. Dar nu îndeajus de tare încât să se facă auzit de soldații care patrulau. Și de ce nu se găsea niciunul pe stradă? Unde se aflau toți? Acum chiar că își dorea să se afle în compania celor doi. Era atât de îngrozită încât nici nu-și simțea picioarele, darămite să și le pună în mișcare. Voia să plece mâncând pământul, își blestema în gând picioarele incapabile, și știa în același timp că o să moară. Lacrimile i se formaseră în colțurile ochilor, buza de jos îi tremură necontrolat, iar bătăile inimii îi deveniseră niște bubuituri de tunet.
Trecură de câteva secunde bune și nu se întâmplă nimic. Absolut nicio mișcare din partea acelui necunoscut. Nu înțelegea ce tot aștepta, dar nu faptul acela o uimi cel mai tare, ci următorul:
— Ar trebui să îți asculți gândurile, i se adresă silueta în șoaptă, cu o voce groasă, amenințătoare. Pleacă.
Deci era bărbat. Normal că era. Femeile erau mult prea slabe și cu frică de pedeapsă pentru a avea curajul să omoare atâția oameni. Când auzi, Lisabet făcu ochii mari de spaimă, lacrimile i se prelinseră pe obraji, dar nu avu puterea să-i îndeplinească porunca decât atunci când văzu cum făcu câțiva pași, cu încetineală, spre ea. Un avertisment mut. Atunci, ca prinsă de ceva invizibil, se întoarse pe călcâie și fără a mai cugeta în ce direcție să o ia, fugi atât de repede, cum nu o mai făcuse niciodată în viața ei. Nici nu știa că putea alerga atât de repede. Inima îi bătea nebunesc de tare, brațele îi tremurau îngrozitor de puternic, iar rochia i se înfășura în jurul picioarelor, dar nu avu puterea să o ridice. Se împiedică de câteva ori până să ajungă la bifurcație, dar adrenalina o îndemnă să-și recapete echilibrul, și atunci când străzile se intersectau, o luă la stânga și dispăru.
Dar în minus.
Fără foaia cu amenda care acum zăcea pe pavaj. Un curent ușor o ridică și o purtă până se lovi de un obstacol și căzu înapoi pe ciment. Două degete o aduseră până la nivelul unor ochi încruntați. Textul de pe ea fu parcurs aproape pe jumătate, până când ceva atrase atenția chipului din spatele glugii.
— Marie. Lisabet. Hansenn, își spuse în șoaptă, accentuând cuvintele și făcând o pauză de câteva secunde după fiecare nume, cu o satisfacție uriașă întipărită pe chip.
Asta o să devină interesant, își zise necunoscutul, un colț al gurii ridicându-se puțin. Băgă foaia într-un buzunar de la piept, și dintr-o singură săritură ateriză lin pe acoperișul barului, pierzându-se în negura nopții.



[1] mesne – moneda regatului Mesmerdia, de la încoronarea regelui Dominik, primul rege al dinastiei Skarimov.

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Revenire, împreună cu ceva schimbări


Pentru cei care mă urmăreați pe pagina de Facebook a blogului, ați fost la curent cu faptul că, acum câteva luni, am făcut un anunț prin care luasem decizia de a renunța la blog; da, decizia pe care nu credeam că voi ajunge să o pun în aplicare pentru ceva ani de acum încolo. Dar prin niște circumstanțe foarte tensionate prin care am trecut în această vară – și care nici acum nu simt că s-au diminuat foarte mult din intensitate , simțeam că nu mai fac față la nimic, și dacă voiam să funcționez din punct de vedere al anumitor aspecte, eram nevoită să renunț la ceva. Și cum, din lista pe care o aveam, blogul ajunsese să fie singura opțiune, am înghițit în sec și a trebuit să iau această decizie îngrozitoare; sincer, una dintre cele mai dificile din viața mea! Nu voi detalia ceea ce s-a întâmplat, pentru că nu îmi doresc să expun chiar tot ce a fost atunci, și nici nu cred că mai are vreun rost oricum. Ideea este că pe la mijlocul lunii august, am spus stop, și am plecat, ca să zic așa.

Acum, după două luni în care am tot intrat pe Facebook și am văzut tot felul de postări legate de literatură, link-uri către recenzii de pe diferite bloguri și alte lucruri de genul, am avut un nod în gât care parcă mă oprea să merg înainte. Mă durea sufletul că eu nu mai făceam parte din acea comunitate atât de minunată și că nu am putut să fiu mai tare, mai puternică, încât să nu fiu nevoită să îmi opresc activitatea de pe blog. Dar ceva s-a schimbat zilele trecute, când venind de la facultate am realizat că unul dintre puținele lucruri pe care le făceam de plăcere, îl scosesem din viața mea, de parcă nu ar fi însemnat nimic. Ca pe o cârpă. Ceea ce m-a înfuriat, într-un fel. Cât de aiurită putusem să fiu încât să renunț la ceea ce mă bucura enorm de mult  care îmi aducea fericire în zilele grele , postând în acel anunț că recenziile ajunseseră dă fie pentru mine o povară? Cum de acceptasem să ajung la această concluzie atât de nepotrivită? Pentru că, atunci când un hobby  sau orice altceva  te încarcă cu energie, îți bucură viața, trebuie să lupți până în pânzele albe pentru a-l ține lângă tine! Și asta am de gând să fac de acum încolo. Să lupt și să nu las greutățile pe care le înfrunt, să mă schimbe. 

În titlu am menționat cum că vor exista câteva schimbări pe blog, și asta am de gând să pun în aplicare. Cu toate că acum este puțin mai bine față de ce s-a întâmplat în vară, nu pot spune că acum mă simt mult mai ușurată, dar consider că le voi putea înfrunta cu mai multă tărie. Și pentru asta trebuie să fiu puțin mai liberă, așa că nu voi mai dori să fac nicio colaborare cu nicio editură  pentru că cititul unor cărți într-un interval de timp ajunsese să fie mult prea solicitant, astfel că mă simțeam mereu constrânsă , voi citi atunci când îmi permite timpul și nu voi mai lăsa să se mai acumuleze atâta material de scris; nu știu câte cărți care așteaptă să fie recenzate sau nu știu ce postare pe care o voi avea în gând. Pentru că voi încerca să nu mă mai aglomerez, astfel încât să nu mai ajung să mă consider suprasolicitată. Oricum sunt restantă cu recenzia cărții Experimentul MAMATATA, scrisă de Iulian Tănase, pe care am primit-o pentru colaborarea cu editura Herg Benet, din vară. 

Cum vechea pagină de Facebook am șters-o acum ceva timp, zilele trecute am făcut una nouă  pe care o găsiți aici , și pe care sper să doriți să o urmăriți și acum. Cam atât am avut de spus, sper că voi fi reprimită cu [,] căldură printre voi, cei care îmi urmăreați blogul înainte, și o să mă străduiesc, cât de bine voi putea, să fac o treabă cât mai bună. 

duminică, 20 august 2017

„Regina Victoria. Secretele unei epoci” de Matthew Dennison

Cartea Regina Victoria. Secretele unei epoci poate fi comandată de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Colecția Corint Istorie vă prezintă un nou volum dedicat biografiei uneia dintre femeile puternice ale istoriei lumii, un suveran care a reinventat conceptul de regalitate. Regina Victoria. Secretele unei epoci de Matthew Dennison.

Regina Victoria a fost suverană a contradicțiilor. Un amalgam de sentimentalism și emfază, teamă de intelectualism și interes pentru noile tehnologii, romantism și modestie. Caracterul acestei regine ilustrează perfect atmosfera unei epoci căreia i-a dat numele. A fost pasionată de fotografie, de călătorii cu trenul și de artă modernă. Este cea care a reinventat instituția monarhică.

Viu, spiritual și accesibil, volumul Regina Victoria. Secretele unei epoci reprezintă o evaluare obiectivă a caracterului capricios și al impactului personalității suveranei engleze, fiind scris cu multă ironie, talent și acribie. 

RECENZIA: De câțiva ani am devenit fascinată de cărțile cu tematică istorică, fie că a fost vorba de ficțiune în care au fost introduse elemente din istorie, fie de volumele de biografie, ale unor figuri din trecut care m-au interesat, atrăgându-mi mai mult atenția. Cu toate că sunt atrasă de istoria României și ocazional de cea a Rusiei, când a fost vorba de regii și reginele cu cea mai mare influență pentru dorința de a afla mai mult, conducătorii Marii Britanii au avut mereu întâietate, atrăgându-mă precum un magnet. De la Războiul celor Două Roze  și tot ce a fost în interiorul ei , Henric al VIII-lea cu a lui Anne Boleyn, până la regina Victoria, mai apropiată ca ani, de vremurile noastre. Nu știu cum s-a făcut, dar mereu au avut un farmec aparte, o magie care mereu mă îmbia spre a vrea mai mult, un mister aproape fantastic, încât cu greu am putut să fiu oprită și cu motive destul de solide din a nu-mi cumpăra orice carte pe care o vedeam prin librării, legat de cei menționați mai sus. În afară de regina Victoria, cea a cărui interes este mai fragil, de puțin timp devenind interesată de viața pe care a avut-o și de ce a lăsat în urmă Marii Britanii, dar și întregii Europe, deopotrivă. 

Sincer, nici nu știu cum să continui această recenzie, deoarece, din păcate nu prea am de spus lucruri bune despre cartea de față. Și când vine vorba de păreri nu foarte fericite, cuvintele niciodată nu sunt la ele acasă, din cauza aceasta mi-a luat și atât de mult ca să mă dezmeticesc din a mă apuca să o scriu. Motivul pentru care am citit mai mult forțată cartea, motivul pentru care nu m-am încumetat să îi dau mai mult de două stele pe Goodreads – singura carte care a primit, până acum, în acest an, această notă  s-a datorat numai și numai autorului. Modul cum a aranjat informațiile, cum a povestit și abundența de citate, mai mult m-au zăpăcit, încât ajunsesem să nu mai înțeleg absolut nimic. Am vrut să citesc o carte despre regina Victoria, despre viața ei și despre modul cum a domnit, nu despre atâția și atâția oameni, introduși haotic, fără nicio schemă. Se trecea de la o idee la alta, se mai introducea câte un citat care pentru mine, cel puțin, nu a avut niciun sens ce se spunea în el. Când în sfârșit ni se relata ceva despre regina Victoria  în acel moment sperând atât de aprig că autorul mă va duce acolo unde îmi doresc , imediat se sărea la altă idee, erau descrise prea amănunțit anumite lucruri, încât m-au plictisit într-un mod groaznic. Inițial am crezut că doar eu am avut o problemă cu această carte, dar după ce am mai citit și câteva recenzii de pe Goodreads  nu tocmai măgulitoare , dar și când ochii mi-au picat pe nota pe care o avea cartea, mi-am dat seama că poate nu eu eram cea cu capul în jos, ci într-adevăr ceea ce scrisese Matthew Dennison era o totală harababură.

Mai sus am precizat faptul că mi-a fost nespus de greu să mă apuc să scriu recenzia din cauză că îmi era dificil să vorbesc într-un mod neplăcut despre ea, dar și pentru că îmi dădusem seama că în biblioteca mea se mai afla o carte despre câteva regine ale Europei, printre care se afla și regina Victoria; Saga reginelor de Jean des Cars. Și cum autorul era unul pe care îl apreciam foarte mult, plăcându-mi modul lui de-a povesti, mi-am spus că poate voi fi salvată dacă voi citi de acolo despre ea, astfel având material pentru a o descrie pe regina Victoria. Pentru că îmi doream să vin și cu aspecte frumoase în recenzie, care să nu întunece cu totul părerea; cu toate că avea să claseze cartea lui Matthew Dennison pe un loc și mai jos. Am citit despre fiecare regină în parte și după ce am parcurs și paginile destinate reginei Victoria, parcă mintea mea se mai limpezise, fragmentele se uniseră și povestea vieții ei mergea pe un făgaș lin, de înțeles. Ceea ce m-a uimit  cu toate că știam de modul frumos în care scria Jean des Cars , deoarece acest autor a reușit să redea tot ce îmi dorisem, în numai douăzeci de pagini, în timp ce cartea de față nu a putut să o facă în două sute și ceva. Mi se pare uimitor, dar și puțin revoltător.  

Pentru mine regina Victoria, când vine vorba de femeile istorice ale Marii Britanii, categoric nu este cea preferată, deoarece câteva trepte mai sus încă se regăsesc Anne Boleyn, Elisabeth de York și Sissi, dar categoric nu mi-a rămas indiferentă și nici nu voi mai trece cu vederea atunci când voi găsi vreo informație despre ea (Și în sfârșit voi putea începe serialul Victoria, pe care l-am tot amânat de atâtea ori!). A fost o persoană puternică, care nu prea s-a lăsat ușor de condus, de manipulat, iar ceea ce m-a determinat să o consider astfel a fost momentul în care, după moartea lui William al IV-lea, când aceasta avea doar optsprezece ani și i-a urmat imediat pe tron, toată lumea se aștepta ca mama ei, contesa de Kent, să o dirijeze mai mult, să ia ea deciziile pentru ea, deoarece s-ar fi așteptat ca Victoria să nu fie pregătită pentru o așa responsabilitate uriașă, atât de brusc. Dar ceea ce a făcut aceasta a uimit pe toată lumea: nu doar că nu a acceptat nimic de la mama ei, dar a și trimis-o de lângă ea. Ceea ce mi s-a părut o decizie luată cu sânge rece, o decizie care trecuse peste afecțiune; suflul de conducător pusese stăpânire pe ea. Iar decizia de față nu a fost singura care m-a determinat să îmi dau seama cât de puternică și ambițioasă fusese. Un alt aspect pe care l-am apreciat nespus de mult la aceasta s-a datorat modului cum își iubea soțul, pe prințul Albert, cât de mult ținuse la el, dar și cât de adânc suferise pentru moartea lui. Și că tot aduc vorba de prințul Albert, el nu prea a fost iubit de către poporul englez, deoarece provenea din latura germanică  așa cum și o fărâmă din Victoria se afla din neam german , iar supușii și nobilimea credeau că prea multe părți germanice puseseră stăpânire pe Marea Britanie. Nu o să o lungesc mai mult, dar ideea este că după ce Victoria s-a căsătorit cu Albert, l-a deposedat de așa-zisa latură nemțească – sau el alesese, nu mai țin bine minte , devenind astfel englez. Doar că un englez fără niciun ban. Așa că pentru supuși era un lucru foarte urât, și oricât bine ar fi adus Albert pentru Marea Britanie, nimeni nu avea cum să uite că el tot un sărac era. Dar după ce acesta a murit, cu toții au realizat ce prinț bun pierduseră. Ceea ce mi se pare – ca și în zilele noastre – o dovadă de mare ipocrizie, dar și o mică urmă de respect scăzut față de persoana respectivă.

Nu aș vrea să mai spun nimic despre carte, deoarece nu aș ști ce lucru bun să spun despre ea, și poate că eu am fost prea dură și puțin exagerată, dar cum nu a reușit să îmi transmită decât plictiseală și enervare, pot presupune că asta e, chiar nu a fost pe placul meu stilul și modul autorului de a relata totul. Așa că o să închei aici recenzia, spunându-vă că dacă vreți să vă convingeți singuri – cine știe, poate vouă o să vă placă mai mult , vă îndemn să o cumpărați, dar eu nu o pot recomanda, din păcate. Și îmi pare foarte rău pentru asta, deoarece regina Victoria ar fi meritat mai mult de atât din partea mea. 

Mulțumesc editurii Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie!

miercuri, 9 august 2017

„Acest cântec neîmblânzit” (Monștrii din Verity, #1) de Victoria Schwab

Volumul Acest cântec neîmblânzit poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali. Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să-l plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor importanți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acordat al muzicii? Când se ivește ocazia de a o supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

RECENZIA: Din câte îmi aduc aminte, Acest cântec neîmblânzit a fost prima carte tradusă la editura Herg Benet, pe care mi-am dorit nespus de mult să o citesc. Și cu toate că afinitatea pentru cărțile distopice s-a cam diminuat cu timpul, ceva mi-a spus că volumul de față va fi destul de diferit față de celelalte cărți de genul pe care le-am citit; plus că după ce am terminat de citit Anomalii, credeți-mă, am ajuns să nu mai desconsider nicio distopie până ce nu am o experiență proprie cu respectiva carte. După ce dezamăgirea pe care am avut-o după ce am citit Divergent și după alte câteva care, cu toate că au fost niște lecturi plăcute, nu am rămas cu foarte multe detalii care să mă determine să le consider nespus de originale, Acest cântec neîmblânzit pot spune că a fost mai mult decât niște lupte pentru redobândirea așa-zisei libertăți și îndepărtarea conducătorului meschin și care, aparent ar fi dorit prosperitate și siguranță oamenilor, de pe tronul așezat acolo sus. Și mă întristez când văd că distopii mult mai interesante și cu subiecte de zece ori mai bune sunt ținute într-o umbră groasă, în timp ce altele de genul ies atât de mult în evidență, pentru aproape nimic. Dar, din păcate și din câte am tot observat, acesta este cursul normal și obișnuit cu care am fost învățați, noi cei care ajungem să citim întâi cărțile, ca apoi să vizionăm ecranizările.

Acest cântec neîmblânzit ascunde o lume întunecată, împărțită în două de parcă bariera despărțitoare ar ține la distanță binele de rău, siguranța de primejdie. Pentru că, pentru oamenii inocenți care le-a fost oferit doar stratul de la suprafață, faptul că plătesc pentru a fi ținuți la depărtare de sufletele primejdioase și care le-ar aduce – prin ceea ce fac – o moarte grea și dureroasă, partea în care se găsesc așa-zisele creaturi monstruoase se află doar acolo și vor rămâne doar în acel loc, departe de familiile lor. Și mi s-a făcut groaznic de milă pentru cei care sunt aburiți cu o siguranță ce a fost introdusă în niște metale ce – vezi, Doamne! – ar face diferența între cei care merită să trăiască și cei care sunt lăsați la mila acelor monștri, viitoare festine pentru sufletele lor criminale. Și cu toate că am simțit o oarecare milă pentru toți locuitorii din Verity, nu pot spune că nu m-a fascinat toată acea lume creată de Victoria Schwab, întunericul, alura de moarte și de teamă continuă pe care o trăiau oamenii și de care încercau să se ferească, uneori în zadar. Am fost fascinată într-un mod macabru de cum și-a creat personajele negative – corsaii, malachaii și sunaii –, de motivele pentru care prindeau viață și de toată povestea care a existat în spatele lor, într-atât de mult încât ajunsesem să îmi imaginez tot felul de chestii, imagini ciudate și stranii învârtindu-mi-se prin cap, precum un vârtej amețitor. Începusem să mă gândesc cum în fiecare dintre noi ar putea să existe o astfel de creatură, cum din cauza acțiunilor pe care le-am făcut sau la care ne-am gândit, un anume monstru de genul acesta a reușit să își construiască un sălaș în care așteaptă să i se permită să iasă la lumină. Știu că sună oarecum ciudat – mai ales pentru cei care au citit Acest cântec neîmblânzit și știu din ce sunt plămădiți aceste creaturi –, dar îmi e greu să cred că autoarea nu s-a inspirat din viața reală când și-a construit aceste tipuri de monștri. Mai fanteziști, ce-i drept, dar cu un dram de realitate în interiorul lor. Și dacă pentru unii pare imposibil, ei bine, eu nu cred că este chiar așa.

De cele ai mult ori când încep să citesc o carte, îmi place – împreună cu ajutorul coperții și a descrierii – să îmi fac tot felul de scenarii în cap, despre începutul și parcursul poveștii, ca apoi să văd cum, încetul cu încetul, ipotezele îmi sunt spulberate, fiind înlocuite cu ceva fie mai simplu, fie mai complex și neașteptat. Doar că există și momente în care refuz cu înverșunare să îmi imaginez fragmente, deoarece anumite cărți îmi demonstrează de la început că îmi voi bate capul degeaba și că tot ceea ce mi-ar fi trecut prin cap, nu ar fi avut nicio legătură absolut deloc. Așa cum s-a întâmplat și cu Acest cântec neîmblânzit, dar cu un lucru tot am pornit în această călătorie și anume faptul că, eram complet convinsă că urma să fie un poveste întunecată. Deci nu am fost deloc surprinsă când am descoperit că am și avut mare dreptate în această privință. Pentru că de la început – de la primele pagini chiar – mi s-a arătat faptul că unul dintre personaje este categoric și fără doar și poate unul care nu va fi deloc blând cu cei din jurul lui, ci va avea grijă să se facă cât mai repede prezent în locul în care s-ar fi aflat. Un personaj cu un caracter puternic și cu o minte șireată. Iar faptul că nici cealaltă jumătate nu s-a lăsat mai prejos, cu toate că încerca să se țină departe de acele părți distrugătoare și cu un secret și mai oribil, mi-a adus un zâmbet ciudat pe buze. De parcă mă bucuram pentru suferințele amândurora și pentru că unul se străduia să fie cât mai rău, în timp ce celălalt făcea tot posibilul să și-l scoată din el, sau măcar să îl țină ascuns cât de mult ar fi putut. Au fost genul acela de personaje nu care se completau – nici vorbă de așa ceva –, ci care, într-un anume fel parcă și-ar fi dorit să fi fost invers viața lor. Dar lăsând deoparte ce se afla în interiorul familiilor lor.

Dacă la început am fost surprinsă, am avut o bucurie stranie pentru anumite lucruri oribile din poveste, cu cât avansam mai mult cu ce se întâmpla în Verity, cu atât realizam că toată acea groază din interiorul ei nu este chiar atât de minunată. Personajele se schimbau sau pur și simplu își arătau adevărata natură, lumea ajunsese să se destrame cu totul, anumite secrete groaznice ieșeau la iveală, dispute și lupte oribile se derulau pagină cu pagină, încât parcă simțeam cum era zăpăcită cu totul. Dar nu în sensul acela încât să nu mai înțeleg nimic, cum de anumite acțiuni ajunseseră în acel punct, ci pentru că – oricât de mult m-ar fi surprins imaginația Victoriei Schwab – îmi dădusem seama că acea fascinație morbidă pe care o avusesem la început, de fapt ascunsese o anumită teamă în mine. Rar mi se întâmplă să mă înspăimânte o poveste – dar s-a mai întâmplat –, dar niciodată în așa fel încât să nu îmi dau seama că o făcuse, decât foarte târziu, când deja scenele groaznice se petrecuseră cu ceva pagini bune în urmă. Și cred că acest aspect a făcut povestea asta atât de mișto și atât de uau în ochii mei, deoarece habar nu aveam ce sentimente în oferea. Deci faptul că de-abia aștept să citesc și partea a doua, Duetul nostru întunecat, nu este doar dorința ce s-a datorat numai faptului că mi-a plăcut ideea scriitoarei, ci pentru că sunt și curioasă dacă va reuși să mă amețească la fel și acel volum; sau poate că va fi și mai și de această dată.

Personajele au fost atât de imprevizibile – în ciuda faptului că după un punct îmi dădusem seama ce ascundea unul dintre ele –, fiecare a fost fascinant și misterios în felul lui. De la August cel liniștit și oarecum pacifist, și Kate cea vulcanică și distantă, până la cele mai neînsemnate personaje. Caractere care, așa cum am spus mai la început, doar par a fi fără vreo importanță, deoarece ceea ce ascund nu poate să le țină în aceeași lumină difuză. Faptul că tatăl lui Kate și cel al lui August posedau caractere destul de diferite, nu m-a determinat să îl plac mai mult pe unul și mai puțin pe celălalt, deoarece au existat aspecte cu care să fiu de acord cu unul, ca în privința celuilalt să fiu de cealaltă baricadă, și invers. Plămădiți din aluat diferit, dar – până la urmă – ca cu aceeași dorință, chiar dacă rezultatele fiecăruia nu se aflau pe același front.

Victoria Schwab este un autor care a reușit să îmi ofere o poveste pe care nu credeam că o voi citit vreodată, o distopie în care luptele între oameni sunt puse pe planul doi și în care libertatea a ajuns să fie considerat un concept privit dintr-un alt unghi. Cel puțin eu cu asta am rămas după ce am terminat volumul, după felul cum am văzut că s-a încheiat. O scriitoare imprevizibilă, care categoric știe să își construiască cu minuțiozitate personajele și lumea, reușind să ne ofere o poveste cu un iz nou, cu întâmplări neașteptate, cotloane ascunse ce așteaptă să fie scoase la lumină, dar și cu secrete care efectiv au reușit să mă macine – și o fac și în continuare –, până ce vor fi elucidate. Pentru că Acest cântec neîmblânzit, pentru mine a fost – recunosc – o gură de aer proaspăt într-o mare cu prea multă banalitate și monotonie, din care cu mare entuziasm am fost scoasă la suprafață. O scriitoare pe care o voi urmări în continuare cu foarte multă atenție, și așa cum se întâmplă cu anumiți scriitori pe care i-am descoperit, voi face tot posibilul să îi citesc toate cărțile pe care le-a scris și pe care le va scrie în viitor.

Probabil că am debitat multe lucruri anapoda în această recenzie, și probabil că v-am lăsat și puțin în ceață deoarece ceea ce am scris va rămâne limpede numai în capul meu, dar aș vrea să spun că dacă v-a trecut prin cap să îi dați o șansă acestei povești – atunci când ați văzut subiectul –, eu vă sfătuiesc să nu lăsați doar la stagiul de cândva o să o cumpăr. Pentru că, cine știe, timpul va trece și voi veți descoperi alte cărți pe care să puneți ochii, uitând probabil de aceasta, așa că vă îndemn să cumpărați Acest cântec neîmblânzit și să o citiți înainte să apare și volumul al doilea, și ultimul, din câte am observat. Este o poveste mai altfel, o distopie ce probabil că a ajuns să nu mai fie chiar o distopie, care te va ține pe jar de la prima și până la ultima pagină. O recomand de atât de multe ori, încât probabil voi ajunge să visez denumirea volumului, dar și conținutul acestuia. Nu că, într-un fel, m-ar deranja, doar că mi-aș dori să nu mă întâlnesc cu nicio creatură; poate doar cu o anumită categorie.

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie!