marți, 20 decembrie 2016

„Recviem pentru un asasin” (Alina Marinescu #6) de Monica Ramirez


Descrierea: „Fantome care nu au existat niciodată. Soldații umbrelor. Detașamente inexistente. Înainte, mereu înainte. Împotriva vântului. Împotriva tuturor și a propriilor trupuri. Cameleoni.

Dincolo de lege, dincolo de moralitate, s-au adaptat și-au supraviețuit. Indiferent de circumstanțe. N-au încredere în nimeni, doar în ei înșiși. Alina Marinescu a uitat cine este, mulându-se mai degrabă pe o multitudine de alias-uri false decât pe propria identitate. Antrenată pentru a deveni unul dintre cei mai periculoși asasini din lume, e din nou atrasă în lumea întunecată a spionajului. Constentabilitatea nu este necesară, din moment ce nu există nimic care să poată fi negat. Organizația Elite nici măcar nu există. Acum, însă, vrea să lase trecutul în urmă. Într-o existență în care încrederea este egală cu slăbiciunea și onestitatea cu naivitatea, violența a devenit deja o rutină. Iubirea reprezintă o dilemă cu un potențial letal și nu toți cei implicați îi pot supraviețui. 

Recenzia: Simți cum se rupe ceva în tine atunci când începi să citești un ultim volum al unei serii căreia nu doar că i-ai „devorat” paginile, ci parcă ai trăit în adevăratul sens al cuvântului toate întâmplările, toate emoțiile emanate de personaje trecându-ți prin fiecare fribră nervoasă. Dar, cel și cel mai greu vine momentul în care ești nevoit să învălui ultima pagină cu acel lacăt cartonat  dar care, din fericire, nu are cheie, deci vei putea oricând să reiei magia Umbrelor , să tragi aer în piept și să încerci să diseci la rece  pentru că sufletul îți plânge șiroaie de lacrimi, și consideri că trebuie să fii rațional măcar la exterior – toată acea poveste remarcabilă, fără de care simți că dacă nu ai fi citit-o, viața ți-ar fi fost mai goală. Am încercat pe cât de mult am putut să amân finalul, m-am străduit să citesc ultima pagină cât de încet am putut, deoarece am vrut să nu ajung să îmi opresc ochii pe acel cuvânt care va striga sus și tare că acela este cu adevărat sfârșitul, și care îmi va lua toate speranțele de la o viitoare continuare a acestei serii. Dar nu am putut decât să apuc lacomă câteva minute, să le strâng cu putere în palmă și să zăbovesc atât cât mi s-a permis în acel amalgam de litere încărcate cu poveste, ca la final să rămân secată de putere, lăsând cursul vieții personajelor să se continue în imaginația mea.

(Și asta am făcut, și o mai fac și acum, și o voi face și în continuare.)

Fiind ultimul volum, inițial voiam ca în Recviem pentru un asasin să îmi spun părerea despre întreaga poveste, să trag o linie sub tot ceea ce s-a întâmplat în ea. Dar acum, în tot acest timp în care scriu recenzia, ideea s-a pierdut cu totul din gândurile mele, pentru că m-am hotărât să rezerv o altă dată și o postare separată în care să vorbesc, mai pe larg, despre tot ce a însemnat această serie și despre tot ceea ce mi-au transmis personajele și totodată, Monica Ramirez. Și cu toate acestea, greutatea faptului că urmează să scriu despre un final, despre un capăt de linie, mă îngreunează enorm de mult în a-mi găsi cuvintele potrivite. Acesta fiind și unul din numeroasele motive care te fac să-ți dai seama de faptul că o serie te-a adins într-un mod total diferit, special și care te determină să îți faci o promisiune sfântă și fermă: te vei ține și cu dinții, dacă este nevoie, de tot ceea ce a publicat și va publicat autorul respectiv. 

Am început această postare cu finalul  un final care se va continua și la terminarea recenziei , așa că voi continua cu începutul și cu modul prin care s-a încheiat Abis, cartea a cincia a seriei „Alina Marinescu”. Știm, cei mai mulți dintre noi, chiar și cei care ați citit de-abia primul volum, că Monica Ramirez ar fi vrut să încheie povestea Alinei neconținând și acest al șaselea volum. Recviem pentru un asasin, din câte îmi aduc eu bine aminte din ceea ce a spus autoarea, ar fi fost ceva neplanificat, dar mai mult decât potrivit, consider eu. După ce am terminat Abis, după ce am ajuns în punctul în care Monica a pus punct și acelei părți, încercam să îmi dau seama cum m-aș fi simțit și în cel fel aș fi acceptat acel sfârșit, dacă Recviem pentru un asasin nu ar fi urmat. Când știi și ești convins că nu acela este finalul, când vezi dovada faptului că va mai fi o parte, imaginația nu prea te ajută foarte mult, deoarece acel ceva te influențează și te determină ca, în sinea ta, să răsufli într-un fel ușurat. Dar apoi urmează acel moment în care diseci totul, în care realizezi că titlul volumului șase nu aduce ceva bun cu el, că acea cămașă nu este întru totul imaculată și că acel sânge aparține, până la urmă, cuiva. Cuiva poate drag, vreunui personaj de care te-ai atașat și pe care îl vezi ca fiind vital pentru adevăratul final perfect pentru tine. Nu vin cu intenția de a da vreun spoiler, nu mi-am dorit și nu îmi voi dori niciodată să știrbesc plăcerea de a descoperi singuri străfundurile vreunei cărți, dar ce pot să vă spun concret este că Recviem-ul va fi explozibil, va fi diferit, vă va purta într-un uragan continuu de evenimente și nu vă va lăsa o clipă să vă bucurați sau nu de acel moment. Să vă înarmați cu multă răbdare, să vă scoateți la înaintare tot curajul de care dispuneți și  pentru orice eventualitate  dormiți foarte bine în noaptea de dinainte să vă apucați să îl citiți. Pentru că o să aveți enormă nevoie să fiți odihniți, deoarece paginile vă vor zbura de-a dreptul din fața ochilor, orele o vor lua la goană mâncând pământul fără să le observați, și o să vă treziți la final  după un citit îndelungat  sleiți de puteri. Luați în seamă ceea ce vă spun: ca să faceți față uraganelor, trebuie să vă pregătiți temeinic înainte!

Codul Elite monționa cum că, atunci când vei face parte din organizație, nu vei putea avea o familie, deoarece te-ar fi slăbit, te-ar fi sensibilizat și ți-ar fi stat în cale în a da tot ce ai avea mai bun din tine. Dar aici, mai mult ca niciodată, am simțit cum acest cuvânt, cum termenul de familie a făcut parte dintotdeauna din agenție. Doar că nu toți au fost capabil să observe. Fie că a fost vorba de o afecțiune părintească, fie una prietenească sau de iubire pură, agenții au știut cum să își păstreze, unul față de celălalt, viu acest termen și să-l fructifice chiar și foarte greu vizibil în ochii celor mai mari. Și mai cred că, oricât de greu de atins ai fi, oricât de dur și impenetrabil ai vrea să pari în fața celorlalți, până la urma tot va exista ceva care să te facă să îți dezvălui adevăratul eu. Pentru că, așa cum am spus mai sus, Recviem pentru un asasin este un uragan, și nu doar prin numeroasele evenimente care se petrec în el, ci și prin tot ceea ce ni s-a dezvăluit de către anumite personaje. Și nu pot decât să fiu uimită și șocată, în același timp. Au fost unele dezvăluiri de la personaje de la care nu m-aș fi așteptat în veci, destăinuiri pe care nu le-aș fi imaginat niciodată ca făcând parte din acel om, dar și răsturnări de situație ce m-au împins să citesc cu și o mai mare rapiditate. Categoric este cel mai bun volum al seriei, și nu vă gândiți că spun acest lucru deoarece celelalte ar fi fost mai slabe din punct de vedere al scrierii sau al felului cum au acționat personajele, ci l-am considerat ca fiind așa prin prisma a tot ceea ce s-a întâmplat, a tot ceea ce mi-a trasmis și a tot ceea ce m-a făcut să realizez.

Despre personaje nu aș ști ce să mai spun. Alina, Alex, Marius, Brett, Scott, Ford și ceilalți și-au jucat rolurile cu mână de experți, și-au încasat loviturile mai mult sau mai puțin afectați și au știut  în stilul lor de agenți operativi  cum să meargă mai departe și cum să își îndeplinească cât mai bine obiectivele. Mereu, când a fost vorba de „Alina Marinescu”, mi-a fost extraordinar de greu să aleg un personaj pe care să-l consider ca fiind mai slab sau care să fie introdus în poveste doar pentru a mării numărul de pagini. Nicidecum de acest gând vreodată! Monica Ramirez a știut cum să își joace cartea de la început și până la sfârșit, a știut cum să își modeleze personajele și cum să le facă să te îndrăgostești dar și să te înspăimânți de ele și de „meseria” pe care o aveau. Eu încă mai sper că a existat  sau va exista cândva  un moment în care un astfel de agent să fi trecut pe lângă mine, în haine de civil, mergând concentrat pe ceea ce avea de îndeplinit. Nu voi afla niciodată, dar tare mi-ar plăcea  și aș fi de-a dreptul mândră să îmi spună cineva la ureche  să existe această posibilitate, deoarece ceea ce s-a întâmplat de-a lungul acestei serii mi-a dat un imbold de a fi mai atentă cu oamenii din jur și să apreciez mult mai mult ceea ce ni se oferă din umbră. Pentru că știu că acolo, undeva, aceste Umbre există cu adevărat și își pun viața în pericol în fiecare moment, pentru ca nouă să ne fie bine. Iar pentru asta, le mulțumesc.

Știu cine a murit  pentru că, așa cum a spus și Monica la lansare, da, până la urmă a murit un anume personaj  și nu o să vorbesc absolut deloc despre acea persoană, știu că acesta este finalul final și mai știu că, așa cum am precizat la început, povestea din această serie continuă și va continua să meargă înainte, de această dată doar cu ajutorul imaginației mele. Dar chiar și cu acest sfârșit nu pot să nu observ o scânteie ce nu a fost stinsă de apă și să fiu conștientă că Monica nu a pus stop la tot ce s-a întâmplat în serie. Simt că nu a încheiat toate socotelile și că acolo, îngropat adânc în străfundurile poveștii, se coace ceva, ceva ce nu știu dacă voi ajunge să aflu vreodată. Pentru că  de ce nu?  nu este o regulă ca toate misterele să fie elucidate la sfârșitul poveștii. Și mai cred că, într-un fel, este mult mai bine că a fost lăsat așa. O să îmi fie dor de povestea asta, groaznic de dor!