duminică, 26 iunie 2016

"Anotimpul pumnalelor" (Cronici din Voss, #1) de Șerban Andrei Mazilu

Descrierea: Într-un univers fantastic dominat de forțe oculte și de tehnologii avansate nefiresc pentru acele timpuri, un grup de asasini încearcă imposibilul: dejucarea planurilor diabolice de preluare a puterii și restabilirea echilibrului viață - moarte, de mult alterat. Arhipelagul Voss se zbate în mizerie și disperare, sărăcie și haos. Conducătorul Bisericii, corupt și pervers, și o aristocrată însetată de putere manipulează, seduc sau ucid pe oricine le stă în cale, căzi miza supremă este chiar tronul Împăratului. Vocea zeului Moarte se face auzită peste șuierul pumnalelor, în timp ce un erou improbabil este aruncat în mijlocul unui joc dement în care toată lumea are de pierdut. 

Recenzia: Au existat cărți – de când tot fac recenzii pe blog – la care mi-a fost foarte dificil să-mi spun părerea imediat după ce le-am terminat de citit. M-au zguduit, m-au uimit și au reușit să-mi trezească atâtea emoții – de la cele mai ciudate, până la cele ușor de explicat – încât îmi găseam cu greu cuvintele, așa că îmi era absolut imposibil să le rezum chiar și într-un cuvânt. În rândul acelor povești atât de uimitoare și de electrizante, am introdus de curând și cartea lui Șerban Andrei Mazilu, Anotimpul pumnalelor. Acum puțin timp am scris pe pagina de facebook a blogului cum că – reușind să citesc aproximativ cincizeci de pagini din ea – m-a dus cu gândul instantaneu la seria de jocuri Assassin's Creed; lumea coruptă, întunecată și mizeră din Anotimpul pumnalelor, tehnologia avansată din armele pe care le foloseau și simpla denumire de asasini pe care o mai regăseam din când în când în carte, m-a transpus în povestea lui Ezio Auditore și a celorlalte personaje care urmau să apară, pe parcurs, în serie. Dar când poți asemăna o carte cu altceva care te atrage și te fascinează foarte mult, nu trebuie să ai impresia că originalitatea, ineditul, frumusețea și o poveste poate chiar mai impresionantă nu se regăsește și în povestea pe care o citești. Sigur, m-am bucurat și poate că – la început – speram să se asemene cât mai mult cu Assassin's Creed, dar când îl descoperi pe Aendo, un personaj arogant, sigur pe el, ușor narcisist și cu o alură întunecată de te face să afli cât mai multe despre el, când îți dai seama câte atrocități poate ascunde Arhipelagul Voss și câți monști sălășluiesc pe și sub el, realizezi că podiumul din capul tău a suferit niște schimbări, și că pe primul loc nu se mai află Assassin's Creed, ci Anotimpul pumnalelor, o carte scrisă de un scriitor care nu numai că-ți este contemporan, ci este român. Cu cât citesc mai mulți scriitori români, cu atât îmi dau seama cât de superiori sunt față de mulți scriitori din afară. Și cât de subapreciați sunt – pe nedrept – față de cititorii de aici. 

Am descoperit titlul cărții și, împlicit pe autor, cred că imediat după ce a fost lansată, și dacă nu greșesc, a fost și prima carte pe care îmi doream să o citesc de la Crux Publishing, astfel aflând și de editură. Coperta a făcut ca nerăbdarea, curiozitatea, disperarea de a afla ce voi găsi în ea m-au propulsat spre a considera că nu voi avea niciun dubiu din a fi sigură că o să-mi placă Anotimpul pumnalelor. Plus că am citit recenzii de la diferiți bloggeri care, după lecturarea ei, ajunseseră toți la un numitor comun: faptul că Anotimpul pumnalelor îi lăsase cu gura căscată, flămânzi de o continuare. Așa am rămas și eu după ce am terminat-o de citit – tânjeam să văd ce va ruma pe mai departe –, și în momentul în care am aflat că va urma și un volum doi (Jocul necromanților), nu am putut decât să răsuflu ușurată și să-mi fac tot felul de scenarii despre ce va urma să se întâmpla în cartea a doua; scenarii care, sunt sigură, nu se vor apropia nici 1% cu ce ne va oferi scriitorul. Ce aș putea cere mai mult decât să am un văl negru în fața ochilor, să fiu surprinsă în totalitate de ceea ce va urma?

Mai sus am menționat faptul că Arhipelagul Voss adăpostește o lume mizeră, murdară – și la propriu dar și la figurat –, în care atrocitățile, corupția, moartea, sunt la ordinea zilei. O lume guvernată de un rege incompetent, care ar putea fi manipulat cu ușurință chiar și de cel mai prost om, în care religia, biserica se aseamănă atât de mult cu ceea ce avem în România – manipularea masei de oameni slabi la minte, care cred și se bazează pe biserică în orice spune și face –, încât nu mi-a fost greu de acceptat prostimea mânată cu atâta ușurință de cei care au un plan bine pus la punct și care se bazează atât de mult pe judecata fără esență a oamenilor de rând. Un preot care, în loc să ajute poporul, să-l îndrume spre a face din acele cartiere sărăcite, mizere și bolnave, un loc mai bun și mai prosper, se aliază cu o aristocrată care nu caută decât putere și garanția unei vieți și mai bune; pentru ea și pentru tot ceea ce contează în viziunea ei. Dar, până la urmă, ce aș putea cere de la Conducătorul Bisericii, de la un pervers, o jigodie, un monstru la care plăcerea se rezumă doar la un singur lucru, și de la o femeie care este în stare de orice – și subliniez – pentru a-și atinge scopul? Și, cu toate că i-am urât pe amândoi, negăsind absolut nimic bun în ei, trebuie să recunosc că i-am și admirat în același timp; nu mulți ar fi în stare să facă ce au reușit ei să înfăptuiască, să prostească fără a avea chiar și cea mai mică mustrare de conștiință. Doi monștri creați cu o măiestrie greu de egalat de foarte mulți scriitori pe care i-am citit; niște arătări mai monstruoasă chiar și decât cele mai scârboasă și mai înfricoșătoare ființe pe care le-am mai descoperit, de-a lungul timpului, în carte.

Cartea, pe cât de întunecată, pe cât de gotică și de terifiantă îți pare la prima vedere, pe atât de fascinantă și de originală este, care te încarcă cu o dorință greu de stăvilit: să poți păși chiar și pentru câteva minute în acea lume, să fii martor – chiar și ca umbra vreunui personaj – la luptele și la discuțiile pe care le-ai citit cu atâta însuflețire și atenție. Să-l poți vedea pe arogantul Aendo cum se mișcă precum o felină când spintecă, omorând fără milă, parcă condus de o mână invizibilă; cum Loup dispare și reapare, nedându-ți șansa de a clipi măcar; sau când York – cu nelipsitele lui replici care, fie te bine dispun, fie te fac să-i dai una în cap – cum se integrează în tot acel peisaj macabru, ca și cum ar fi făcut acel lucru de când lumea. Poate, când îți vei pune această dorință, vei părea puțin sadic, sau nu – depinzând de cum îți este firea – când vei realiza ce tocmai ți-ai dorit, dar îți garantez că, după ce o vei termina de citit, după ce vei sta câteva minute și vei analiza tot ce s-a întâmplat în Anotimpul pumnalelor, ți se va părea ceva firesc să vrei asta. Cartea lui Șerban Andrei Mazilu este printre puținele pe care – dacă ar fi să mă pună cineva să-i fac un rezumat, sau să povestesc ceva din ea – mi-ar fi de-a dreptul imposibil să o fac. Este o lumă atât de complexă, care îți oferă întrebări chiar de la primele pagini, în care Moartea nu pare, la prima vedere, ceea ce ar fi și în care riști să îți schimbi total părerea, după ce vei citi următoarea pagină. Totul este imprevizibil, nu poți să-ți faci vreo idee de la început, deoarece riști să rămâi cu ea până la sfârșitul cărții; nu se poate asemăna cu nimic din ce vei găsi în alte cărți. 

Și ca o încheiere, recomand cartea nu numai pentru că este ceva total nou, care te va surprinde de la prima, până la ultima pagină, ci și pentru că va trezi ceva nou în tine, care te va face dependent de povestea creată. Din ceea ce am descoperit, până acum, în lumea din Anotimpul pumnalelor, scriitorul m-a făcut să-mi dau seama de un lucru: nu cred că există pentru el o limită de imaginație, și cred că orice carte va scrie în continuare, va fi ceva nou și total neașteptat. Citiți Anotimpul pumnalelor, ca să nu ajungeți mai târziu – peste nu știu cât timp – să regretați că ați așteptat atât!