vineri, 24 iunie 2016

"Valuri de viață" de Lina Moacă

Descrierea: Dacă la vârsta de nouă ani Irina Albu își pierde părinții într-un stupid accident de mașină, nouă ani mai târziu se îndrăgostește. Dar nu oricum și nu de oricine. Căile imprevizibile ale tinerei fete sunt cu totul aparte. Cu cât își dorește mai mult să-și trăiască viața, cu atât viața se încăpățânează s-o trăiască pe ea, după reguli implacabile.

Va putea supraviețui o inimă într-un tărâm fără speranță?

Recenzia: Pe Lina Moacă doream să o citesc din momentul în care văzusem coperta la Oameni, îngeri și demoni, cartea cu care a debutat în lumea literară. Cu toate că, de-a lungul timpului, am tot citit sau văzut tot felul de cărți în care acțiunea se învârtea în jurul acestor două rase – dacă pot fi numiți așa îngerii și demonii –, când vine vorba de a citi ceva scris de un autor român, pentru mine povestea se schimbă puțin. Voiam să văd cum privește și creează un scriitor din țara mea o poveste în care protagoniștii principali sunt aceștia; cu toate că, sinceră să fiu, nu mă așteptam la ceva total inedit și foarte diferit de ceea ce găsisem în alte cărți, dorința de a da o șansă și de a experimenta un alt scriitor român, m-a determinat să mi-o doresc din ce în ce mai mult. Plus că, citind tot felul de recenzii în care, în cele mai multe dintre cazuri, cartea era foarte apreciată și privită cu ochi foarte buni de către cititori, curiozitatea continua să crească. Dar, până să apuc să-mi cumpăr Oameni, îngeri și demon, Lina Moacă a apărut cu o nouă carte: Valuri de viață. Un Young Adult pur românesc, în care ni se povestea viața unei tinere – Irina Albu – ce terminase clasa a unsprezecea la un internat din Paris, și se pregătea să revină în România pentru ultimul an de liceu, dar și pentru a fi lângă singura rudă pe care o mai avea în viață: bunicul ei. Cu toate că mi se părea mult mai interesantă și pe gustul meu prima carte pe care a publicat-o, dar și pentru că începusem să mă îndepărtez, ușor-ușor, de genul Young Adult, în care nu intervenea nimic de natură fantastică – așa cum era cazul în Oameni, îngeri și demoni –, eram mai mult înclinată spre a-i citi debutul Linei. Dar apoi m-am gândit la un lucru: la câte cărți Young Adult am citit – cele clasice, în care subiectul principal este iubirea, neintervenind nimic fantastic , niciuna nu a fost scrisă de un autor român! Deci... trebuie să bifez și acest punct! Cum am ajuns să aleg spre recenzie cartea aceasta, nu Oameni, îngeri și demoni, nu o să mai povestesc, deoarece deja am lungit-o prea mult cu acest început. 

În momentul în care am aflat unde își va petrece Irina ultimul an de liceu – la unul privat –, mi-am dat seama că este clar că acest personaj are o situație materială foarte bună. Până la urmă nu cred că un om de rând și-ar putea permite să-și înscrie copilul la un liceu privat, în condițiile în care se știe cât de scump este. Când vine vorba de cărțile Young Adult – de fapt, în general, când este vorba de cele în care subiectul principal este o poveste de dragoste –, nu prea sunt fană a două lucruri: triunghiurile amoroase și situația financiară mult prea bună pe care o are unul sau ambele personaje principale. Nu că ar fi ceva neapărat greșit în asta – sunt cititori care caută expres ca în cărțile de dragoste să existe acestea două –, doar că pe mine fie mă enervează, fie mi se par uneori mult prea trase de păr și dau o stare destul de seacă poveștii; uneori chiar mult prea telenovelistică. În cazul acestei cărți, nu pot spune că m-a deranjat chiar foarte mult, doar că au fost unele scene în care mi se părea a fi mult prea siropoasă pentru gustul meu. Momentele în care Irina și Robert își declarau dragostea, în care se alintau – ca să zic așa – unul pe altul, reușeau să mă plictisească puțin și mai că nu-mi doream să intervină ceva care să-i facă să înceteze și să iasă din acea stare care mă făcea să-mi dau ochii peste cap. Cât despre relația celor doi, felul cum i-am privit ca și cuplu – în afara a ceea ce am scris mai sus despre ei –, te făceau să zâmbești și să te întrebi dacă vor ieși cu bine din situația tensionată în care se aflau. Robert, fiind de foarte multe ori foarte schimbător față de Irina – acesta este și lucrul care m-a enervat cel mai mult la el, în ciuda motivului pe care-l avea –, ea fiind, în unele cazuri, mult prea blândă cu el, începeam să mă gândesc dacă ar fi bine cu adevărat ca ei să fie împreună. Din punctul acesta de vedere – dintre toate cărțile romantice pe care le-am citit –, a fost singura pereche la care aveam niște dubii: voiam să îmbătrânească împreună, dar parcă îmi doream și să o ia pe căi separate. Pentru că își făceau rău unul celuilalt, și nu puteam privi relația lor decât ca fiind toxică. Dar când îi vedeai cât de mult țineau unul la altul, iarăși îți venea să te uiți la final ca să vezi dacă vor ajunge, într-un final, împreună. 

Unul dintre momentele pe care le-am îndrăgit cel mai mult în Valuri de viață a fost iubirea atât de puternică și de frumoasă care exista între Irina și bunicul acesteia – Dan. Avându-se unul pe altul după moartea părinților ei și a soției lui, automat aceștia au devenit mult mai apropiați decât erau înainte. Felul cum își vorbeau, grija pe care și-o purta unul față de celălalt, faptul că se prețuiau atât de mult, a însuflețit ceva în mine; m-a făcut să mă gândesc instantaneu la bunicii mei – și din partea tatălui și a mamei – și la clipele atât de frumoase și de prețioase pe care le petrec în compania lor ori de cât ori am ocazia. M-au înduioșat foarte mult. Un alt lucru pe care l-am apreciat foarte mult la carte a fost stilul Linei; necitind nimic, până acum, scris de ea, nu știam la ce să mă aștept din acest punct de vedere, așa că, atunci când m-am apucat să citesc mi-am spus că dacă nu voi rămâne cu ceva sau nu mă va impresiona foarte mult povestea, un lucru tot voi ține minte: pasiunea, frumusețea cu care însuflețește personajele, modul cum povestește, a fost foarte frumos. Și cu toate astea, recunosc că, în ciuda faptului că sunt o mare amatoare de cărți cu multă descriere, de câteva ori am reușit să mă plictisesc, deoarece – cartea fiind povestită din perspectiva Irinei – gândurile ei reușeau să mă obosească, și mai-mai că m-am abținut să nu dau pagina. 

Cu toate că, la început, povestea dădea impresia că s-ar strecura un triunghi amoros printre pagini, m-am bucurat când, într-un final, totul a ieșit la lumină și Irina și-a dat seama ce are de făcut, de fapt. Ca personalitate este un suflet bun, un personaj care nu abuză de situația financiară pe care o are – aspectul care mi-a plăcut cel mai mult la ea –, cu o gândire lucidă, dar și cu momente de blândețe exagerate. Nu știu dacă aș fi reacționat mult mai rău decât la ea tot ce i s-a întâmplat, dar cred că mă comportam cu o mai mare duritate față de unele persoane. Este un personaj încercat de viață – în privința pierderilor pe care le-a suferit –, dar bunătatea ei parcă nu-și avea rostul uneori. La fel cum l-am simțit și pe Robert, de o sensibilitate prea mare. Aproape jumătate din carte l-am perceput ca fiind un personaj bipolar, care sare de la o stare la alta fără nicio explicație. Dacă nu ar fi fost acel secret sfârșietor și plauzibil, cred că, până la sfârșitul cărții, îmi doream să fie internat într-un spital de boli mentale. Nu-i găseam absolut niciun motiv pentru care se comporta în acel fel. Pe de altă parte, mi-aș fi dorit ca autoarea să introducă mai multă acțiune în carte; am împărțit romanul în trei părți, iar în a doua parte nu prea se întâmpla nimic, totul învârtindu-se în jurul dragostei pe care și-o purtau Robert și Irina și pe toate declarațiile pe care și le făceau. Plus că, dragostea lor parcă a evoluat mult prea repede. Foarte ușor au ajuns să-și spună te iubesc, în condițiile în care ei nu se văzuseră decât de câteva ori. 

În afara bunicului Irinei – care mi-a plăcut foarte mult –, Victor a fost al doilea personaj pe care îl urmăream cu foarte mult interes. Cu toate că dădea dovadă de un tip șmecher care le poate avea pe toate în doi timp și trei mișcări, mi s-a părut, totodată, și un personaj foarte interesant din punct de vedere al modului cum vorbea. Cel puțin pe mine mă amuza și mă încânta în același timp. Restul personajelor nu au fost foarte bine conturate, nu am aflat foarte multe despre viața lor, în afară de strictul necesar – ca să zic așa –, dar mi-aș fi dorit să ne fi spus mai multe și despre ele, deoarece au fost câteva care mi se păruseră interesante și despre care voiam să aflu mai mult. Iar un exemplu ar fi Tomy care a apărut de foarte puține ori în peisaj, și când a dispărut, parcă a făcut-o prin magie; fără nicio explicație, unde a ajuns după terminarea liceului, dacă foștii colegi și prietenii mai țineau legătura cu el. Poate dacă ar fi fost un personaj care nu făcea parte din anturajul celor principale, s-ar fi înțeles, dar fiind prieten cu Robert și stând mai mereu cu el la școală, speram să citesc mai multe despre el. 

Într-un final – per total –, a fost o carte frumoasă, emoționantă, care te face să zâmbești, să te emoționezi pentru personaje, dar și să fii trist împreună cu ele, perfectă pentru zilele călduroase de primăvară, de vară, în care îți dorești să citești ceva care să nu-ți pună foarte mult capul la contribuție. O poveste în care poate vei ajunge să te regăsești, în care îți dorești ca personajele să aibă un final fericit alături de cei dragi și în care îți vei însemna citatele pe care vei dori să le recitești ori de câte ori vei simți nevoia de o încurajare, de un zâmbet. Pentru că sunt foarte multe, dar pe mine m-au atras și mi-au plăcut cel mai mult doar cele pe care le-am scris mai jos. Vă recomand cartea, în primul rând pentru a vedea cu ochii voștri că și scriitorii români pot crea povești Young Adult de dragoste, în care și noi avem o mică elită Gossip Girl – fie că sunt prietene cu Irina sau nu. Iar, în al doilea rând, pentru că Lina Moacă are un stil atât de frumos, atât de încărcat cu emoție, încât – așa cum am mai specificat în recenzie –, chiar dacă nu te va atrage atât de mult cartea, vei dori să o citești în continuare pentru modul ei cum povestește și cum ne oferă emoție. 

Citate: 

"Astfel, am învățat că, de multe ori, viața nu e tocmai corectă, dar nu ne putem împotrivi – nu ar avea niciun rost. Ci doar ne putem adapta cât mai bine la situație. Cu îndrăzneală primim loviturile, oricâte bandaje ar necesita rănile cauzate de ele. Ne ridicăm și, cu ce avem, cu bune și rele, înncercăm să mergem mai departe."

"Vrei, nu vrei, suferința te maturizează, îți aruncă în față crunta realitate. Sub niciun chip nu te mai lasă să speri, să te minți că poate va fi bine sau să mai crezi în magie și miracole. Lumea nu se va opri în loc și cu atât mai puțin se va schimba pentru mine. Ce-i mort nu mai învie."

"Suntem, într-adevăr, ca niște actori pe o scenă care joacă într-o piesă dinainte pentru ei. Putem fi oare noi vinovați că fusesem aleși să interpretăm o operă dramatică? Nu. Tot ce depinde de noi, în timpul reprezentației, e cât de bine știm să interpretăm rolul, cu mai mult sau mai puțin talent."

"Oricât ne-ar plăcea să ieșim din tipare, să fim unici și originali, parcă tot cel mai bine ne simțim atunci când ridicăm ochii și ne regăsim și în altă persoană. Când ne vedem reflexia în altcineva, într-o oarecare măsură, cel puțin. Astfel, avem senzația confortabilă să ne încadrăm în peisaj."