marți, 21 iunie 2016

"Grace de Monaco: Povestea unei prințese" de Jean des Cars

Cartea Grace de Monaco: Povestea unei prințese poate fi comandată de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: „Sunt ființe care nu se sting niciodată”, spunea Grace. Cuvinte care i s-ar potrivi ei înseși: căldura pe care o emana Grace de Monaco nu va dispărea niciodată, pentru că amintirea ei a rămas gravată în sufletele noastre.

Un star autentic, o vedetă răsplătită cu un Oscar, trei Golden Globe și mai multe premii ale criticilor de film, actriță-fețiș a lui Alfred Hitchcock, care a știut să-i pună în valoare distincția, superioritatea și frumusețea. Grace Kelly l-a întâlnit pe Prințul Rainier la Festivalul de la Cannes în 1955. Mai întâi în secret, apoi în văzul lumii întregi, idila lor a devenit o adevărată poveste de dragoste, iar nunta celor doi, numită „nunta secolului XX”, a unit într-un mod spectaculos glamourul hollywoodian cu sobrietatea monarhică a Vechiului Continent.

Jean des Cars, cunoscut scriitor și jurnalist, și-a pus semnătura pe biografia, entuziastă și plină de forță, a unei mari doamne, pe care scriitorul Anthony Burgess o compara cu o zeiță și despre care Cary Grant repeta la nesfârșit: „Ne lipsește.”

RECENZIA: Dacă ar fi să mă iau după ținerea mea de minte, am terminat de citit Grace de Monaco acum vreo două săptămâni. Și uite că vin cu recenzia după o perioadă în care cheful de-a scrie și de a citi era unul foarte mic. Poate că totul s-a datorat din cauza căldurii, din cauza faptului că sunt mai mereu moleșită, singurul lucru pe care vreau să-l fac toată ziua este să stau acoperită de apă – sub duș –, cu un pahar în mână, plin cu apă cu gheață. Și când mă gândesc că este de-abia începutul caniculei, îmi vine să mă iau cu mâinile de păr și să urlu cât mă vor ține plămânii: urăsc vara! Și când mă gândesc că din cauza temperaturii mult prea ridicate nu am chef de absolut nimic, nu-mi prea convine deoarece mi-am propus să citesc măcar o carte pe săptămână; cred că-mi va fi într-un fel greu, dar un bookaholic nu renunță niciodată, mai ales dacă se înarmează cu multe pahare cu lichide reci și cu un loc răcoros unde să stea. Și uite că asta s-a întâmplat astăzi, am spus stop și m-am apucat să scriu recenzia unei cărți care mi-a oferit lucruri interesante și pe care nu le știam legat de Grace Kelly și de locul unde a ajuns să devină prințesa, dar a reușit, într-o oarecare măsură, să fiu puțin bosumflată și ușor iritată de conținut și nu numai.

Dacă ar fi să o iau în ordine cronologică – și aici mă refer stric la Europa –, de la primul rege/prima regină/primul prinț/prima prințesă din fiecare țară care a fost sau încă este monarhică, nu cred că sunt mai mult de treizeci de astfel de oameni aș recunoaște și aș spune: ah, de el/ea am auzit! Sunt puțin cei care m-au interesat cu adevărat foarte mult – și, da, poate că într-un fel fac o greșeală, deoarece nu se știe ce informații interesante aș descoperi despre nu știu ce monarh despre care nu au auzit sau citit nimic –, așa că atunci când aflam numele unui conducător care mă atrăgea din punct de vedere al impactului pe care l-a lăsat în istorie, a ceea ce a făcut în timpul domniei, dispunea de atenția și de timpul meu, căutând fel și fel de alte informații despre el; de când s-a născut și până în momentul decesului. De Grace de Monaco – dacă îmi aduc bine aminte – am aflat acum vreo câțiva ani, atunci când am găsit un articol pe net despre nunțile celor mai frumoase regine și prințese ale Europei. Printre Sissi, împărăteasa Austriei, prințesa Diana și alte astfel de frumuseți, am „dat” și peste Grace de Monaco. Eleganța, stilul și frumusețea ei – sinceră să fiu, cu toate că Sissi este preferata mea –, prințesa Grace m-a făcut să simt ceva foarte ciudat în momentul în care m-am uitat la poza în care aceasta se afla în rochie de mireasă, lângă soțul ei, prințul Rainier. Și de atunci m-am documentat mai mult despre viața de dinainte să devină soția acestuia, iar lucrul care m-am uimit cel mai mult a fost faptul că era actriță, și nu una oarecare, ci una dintre cele mai apreciate de la Hollywood, din acea vreme. Că a fost pe aceeași lungime cu Sophia Loren, Elizabeth Taylor, Brigitte Bardot și altele la fel de cunoscute și căutate. Ciudat faptul că de cele trei am auzit și citit, dar despre Grace Kelly mai nimic.

Pe lângă faptul că Grace de Monaco a trebuit să ia o decizie ce urma să-i schimbe drastic cursul vieții, fiind deja cunoscută în întreaga lume – ca și actriță –, pentru jurnaliști și pentru toți ceilalți care vânau efectiv noutățile din viețile vedetelor, ea, ca și persoană, nu era o enigmă pentru supușii din principat, dar și pentru celelalte țări. O persoană care a răsărit din neant, total anonimă, și care a ocupat locul din dreapta a unui prinț european. Nu, Grace era chiar mai cunoscută și decât prințul Rainier, atât de cunoscută încât se spunea uneori că aceasta a propulsat principatul pe harta Europei, și de ce nu, a întregii planete. Fiind o țară mică – dar independentă –, cu o dinastie care dăinuise de sute de ani, nu era atât de celebră și de veche în ochii oamenilor de rând. Dar pentru Grace, din momentul în care a pășit în principat ca logodnică a prințului, urma să fie locul unde urma să-și continue viața, și din câte se pare, unde a și murit. Și că tot sunt la capitolul plecării lui Grace din lumea celor vii – pentru rafinamentul și eleganța de care dădea dovadă, mi s-a părut mult prea dur să folosesc cuvântul decedat –, dacă ar fi să fac o comparație între celelalte morți ale celorlalți monarhi care mi-au plăcut, cea a prințesei de Monaco m-a atins și m-a zdruncinat cel mai mult. Din câte am aflat în carte, atunci când a avut accidentul – în care a fost implicată și una dintre fiicele acesteia, Stephanie –, doar apropiații familiei regale știau cât de grav a fost de fapt, și în ce stare se afla cu adevărat prințesa. Nu știu dacă au procedat chiar bine luând acea decizie, până la urmă, la cât de grav fusese vătămată, din spusele medicilor, dacă ar fi ieșit din comă nu mai era om, funcțiile ei cerebrale o făceau să fie ca și o legumă. Oricum, până la urmă aceasta nu s-a mai trezit – sunt sigură că, într-un fel sau altul, a fost mult mai bine așa, deoarece, în loc să-ți vezi persoana iubită cum se chinuie, mai bine accepți, te resemnezi cu durere, și preferi ca ea să plece de lângă tine –, și ca să-ți dai seama cât de mult a fost iubită, voi transcrie ultima propoziție din această carte, în care Jean des Cars cred să spune totul – luând în considerare faptul că acesta a putut discuta cu ea față în față: „Un trandafir din Irlanda, din America și din Monaco, al cărui parfum de neuitat îl vom simți mereu.” Pentru cei care au fost din generația ei, i-au văzut filmele, au apreciat-o de la început și până la sfârșit – fie că a fost actriță sau prințesă –, pierderea lor nu se compară cu ceea ce simțim noi, care o putem vedea doar din trecut, din diferite filme sau interviuri pe care le-a dat. Probabil că, dacă ar fi trăit și în zilele noastre – accidentul să nu fi existat , din calculele pe care le-am făcut, ar fi avut vârsta de optzeci și șapte de ani; poate chiar ar mai fi fost în viață, deoarece mai sunt și alte actrițe din generația ei care încă mai sunt printre noi, plus că, am avut o bunică care a trăit nouăzeci și cinci de ani. Dar având în vedere că prințul Rainier a decedat acum unsprezece ani, tristețea pe care ar fi avut-o în suflet, știind că acesta nu mai era lângă ea, aș fi considerat-o mult prea dură pentru ea. 

Cu toate că Principatul Monaco este a doua cea mai mică țară din lume, ca și monarhie a reușit să țină cont de ceva ce alte țări – monarhice – o considerau o chestie imposibilă: ca o femeie că conducă țara. Știm că fiecare rege și-a dorit – și de ce nu –, iar cei prezenți își doresc și ei, la rândul, ca primul născut să fie un copil de sex masculin pentru a prelua conducerea țării și pentru a duce dinastia mai departe. Țin minte că, în multe cărți de istorie pe care le-am citit, regele acelor timpuri nu accepta să nu aibă unul sau mai mulți băieți, iar dacă acest lucru nu fusese posibil, toată vina cădea pe umerii reginei. De ce? Pentru că era vina ei, făcuse nu știu ce păcat și Dumnezeu o pedepsise să nască numai fete, și alte motive de genul; tâmpite și fără sens. Dar Casa Grimaldi – cea din care făcea parte prințul Rainier – nu a procedat în acest fel, nici cu vina pe care o pasa reginei, dar nici cu alte lucruri stupide; pe ei nu îi interesa foarte mult ce sex urma să aibă copilul. Cel care se va naște primul, acela urma să urce pe tron și să ducă dinastia mai departe. Iar acest lucru m-a făcut să-mi dau seama că, există țări care nu respectă în totalitate o regulă, o etichetă impusă cu strictețe – și care este la modă – în altele. 

Cei care mă urmăresc și pe Goodreads au văzut nota pe care am dat-o cărții, o notă mică dacă ar fi să o iau după faptul că Grace de Monaco chiar mi-a plăcut într-o măsură foarte mare. Faptul că am aflat mai multe despre aceasta, unele aspecte care îmi erau deja cunoscute au fost mai detaliate în așa fel încât am reușit să-mi mai răspund și la niște întrebări pe care le aveam, stilul lui Jean des Cars de-a povesti; până aici totul a fost foarte bine, pot spune că m-am împăcat cu ele. În schimb, motivul care m-a determinat să-i dau cărții doar trei stele a fost faptul că nu mi-a plăcut modul în care a fost așezat în pagină totul. Și aici nu mă refer la o dezordine care m-a încurcat – spațiu prea mare între paragrafe, lipsa liniei de dialog acolo unde era cazul, și așa mai departe; nu a fost vorba de asta –, ci la modul în care s-a gândit autorul să așeze capitolele. Pentru că, fiecare capitol în parte vorbea despre o anumită perioadă a vieții lui Grace, și cu toate că mai devia uneori de la subiect și mai discuta și despre altceva, nu acest lucru m-a încurcat atât de mult, cât au făcut-o aceste capitole. Pentru că, în primul se vorbește mai mult despre moartea ei, în al doilea să zicem că discută despre cariera ei cinematografică, și așa mai departe. Nu sunt puse în ordine, plus că nu am aflat foarte multe lucruri despre copilăria ei; cel puțin eu îmi doream să scrie mai mult și despre acest aspect. Știu stilul lui Jean des Cars din Sissi: Împărăteasa Austriei, iar acolo a folosit o ordine cronologică a întâmplărilor. Da, cartea nu a început cu anii în care Sissi a fost un copil – și dacă țin bine minte –, ci fix din momentul în care aceasta pleca cu sora și mama acestora să-l întâlnească pentru prima oară pe Franz, iar finalul ne-a adus perioada în care aceasta urma să fie omorâtă la Geneva. Poate că, pentru unii nu a fost o problemă, nu au fost încurcați și amețiți de informațiile pe care, uneori, nu le putea pune cap la cap, dar pe mine pot spune că m-a deranjat foarte mult. Plus că s-a vorbit destul de mult despre politică – ceea ce, pe mine, chiar nu mă interesa deloc, și dacă totuși voiam să citesc despre acest subiect, căutam o carte despre istoria Principatului Monaco –, neinsistându-se atât de mult cât ar fi trebuit pe viața ei de prințesă. 

Poate că voi părea ușor exagerată pentru ceea ce am scris mai sus, dar nu am putut parcurge foarte ușor cartea din cauza acestui impediment, iar dacă cei care au citit cartea au putut să o facă, sincer, felicitările mele. Mi-a plăcut povestea lui Grace Kelly, pare ușor fantastică, scoasă din basme, deoarece o actriță – cu toate că era faimoasă – a ajuns prințesa unei dintre cele mai frumoase țări monarhice din lume; cel puțin, din perspectiva mea, eu așa o percep. Am citit diferite articole în care Grace Kelly ar fi fost denumită o hoață de căsnicii, o femeie care fura bărbații altora, și alte chestii de genul. Eu nu am perceput-o așa în niciun minut; pe platourile de filmare era nevoită – pentru că așa îi cerea rolul – să fie senzuală în fața multor actori cunoscuți, plus că gena ei, frumusețea răpitoare pe care o avea o propulsa fără dorința ei în ochii anumitor bărbați. Țin minte că scria undeva în carte, și nu citez, ceva de genul: nu ne dădeam seama când se termina rolul și unde începea realitatea. Cu toate că, să fim sinceri, frumusețea aduce uneori beneficii persoanei care o posedă – fie că e deșteaptă sau nu –, în unele cazuri poate fi un blestem, așa cum a fost și uneori pentru Grace. Existau actori – sau alte personalități care se ocupau cu altceva – care erau în stare să divorțeze de soții pentru a se căsători cu Grace; eu sunt în totalitate sigură că aceasta nu și-a dorit niciodată ca un bărbat să facă un astfel de gest pentru a fi cu ea. A fost o fire mult prea blândă, mult prea bună cu cei din jur, care își dorea să facă bine, nu un monstru care distruge căsnicii, stă puțin cu câte un bărbat până se plictisește și apoi îl abandonează. Am catalogat-o ca fiind undeva lângă puritatea și blândețea pe care a avut-o Sissi. 

A fost o carte emoționantă, viața unei prințese care a plecat mult prea repede de lângă familia, prietenii și toți cei care țineau și o apreciau pentru tot ceea ce a făcut în timpul cât a trăit. A iubit, a fost iubită și va continua să fie foarte multă vreme de acum încolo, deoarece parfumul pe care l-a emanat Grace de Monaco de-a lungul vieții, încă mai persistă cu tărie în inimile oamenilor din Monaco, a celor care au cunoscut-o, care i-au urmărit filmele și au ținut cu putere de valoarea ei ca actriță și ca prințesă.