luni, 30 mai 2016

„Ceasul fantasmelor” de Oliviu Crâznic

Volumul de proză scurtă, Ceasul fantasmelor, poate fi comandat de pe site-ul editurii Crux Publishing

DESCRIEREA: Este miezul nopții... și tu citești:
...despre un răzbunător rănit și despre o fată cu trandafir în păr, care își doarme somnul de veci sub gheață;
...despre un preot răpit în toiul nopții de doi bărbați misterioși și forțat să îngrijească rănile unei tinere aflate în lanțuri;
...despre o seducătoare stranie vizitând un fort izolat, din care soldații dispar unul câte unul;
...despre o trecătoare dacă, în care rămășițele unei legiuni romane înfruntă o amenințare supranaturală;
...despre doi polițiști care răspund unui apel obișnuit, doar pentru a-și întâmpina destinul într-o casă a tragediei;
...despre doi adolescenți care întâlnesc un Rău ocult în drumul lor spre maturitate;
...despre o necunoscută moartă și despre cât de departe pot merge autoritățile pentru a da de urma criminalului;
...despre un anchetator obosit și confuz, urmărind un criminal nebun într-o lume aflată la capătul Timpului;
...despre cum poate fi prevenită asasinarea femeii iubite, atunci când toate previziunile sfârșesc la fel;
...și despre preafrumoasa Ermengaarde din Dinastia Eyes a cărei inteligență cântată de barzi a transformat farmecul feminin în armă supremă.
Este miezul nopții... și tu CITEȘTI. 

RECENZIA: Pe Oliviu Crâznic voiam să-l citesc din momentul în care am văzut pentru prima dată coperta romanului ...Și la sfârșit a mai rămas coșmarul, astfel – și trebuie să spun că o consider o rușine – aflând și de autor. Precizând că mai mult de doi ani nu sunt de când l-am descoperit ca și scriitor. Dar să spunem că există o scuză, deoarece eram la început de drum cu citirea scriitorilor români contemporani, la momentul respectiv putând să număr pe degete numele celor despre care auzisem prin intermediul literaturii. De Ceasul fantasmelor nu aș putea să spun mai multe, decât că, în momentul în care mă pregăteam să dau comanda la editura Crux, cu ce cărți aș vrea să-mi cumpăr, printre cele trei pe care mi le-am ales – ca și debutant cititor la Crux – am vrut neapărat să se regăsească și Ceasul fantasmelor; pentru cei care îmi urmăresc blogul și de pe pagina de Facebook a acestuia, lângă cărticica cu povestiri a lui Oliviu Crâznic se aflau Anotimpul pumnalelor și Regatul sufletelor pierdute, despre care voi povesti la momentul potrivit.  

Mai sus am precizat cum că Ceasul fantasmelor este o carte în care se regăsesc zece povești, și cu toate că nu are mai mult de o sută și ceva de pagini, să nu vă gândiți că este una care se citește ușor din punct de vedere al acestui aspect. Da, o poți lectura repede, dar eu consider că ar fi păcat să o faci, când te poți bucura de conținut mult mai mult timp. În mod normal, atunci când citesc o carte în care se ascund mai multe povești, mai multe lumi, recenzia pe care urmează să o fac acesteia se împarte în bucăți. Vorbesc în parte despre fiecare, așa cum s-a întâmplat și cu Dama de pică și alte povestiri, a lui Pușkin. Dar aici îmi este imposibil, deoarece sunt sigură că, în entuziasmul și graba de-a vă spune cu câtă măiestrie și cu câtă finețe a „cioplit” Oliviu Crâznic lumile din Ceasul fantasmelor, aș sfârși prin a vă povesti despre fiecare poveste, fără a vă lăsa să descoperiți nimic singuri. Și ar fi un mare păcat să primiți spoilere dintr-o astfel de carte! De ce? Pentru că mă așteptam ca scriitorul să fie altfel decât cei pe care i-am citit până acum – din citite, din auzite, dar și din văzute prin atitudinea pe care o are –, dar oricâte idei ți-ai face în cap, când un scriitor nu e bun, ci foarte bun în munca pe care o face, rămâi mereu surprins. 

Oliviu Crâznic are un stil de-a nara, de-a descrie, cum rar mai vezi: magnific, care te vrăjește și pe care ți-ai dori să-l citești încontinuu. Vă aduceți aminte de emisiunea Teleenciclopedia, de pe TVR 1? Știu, aduc în discuție ceva foarte ciudat, dar o să aflați și motivul pentru care am făcut-o. Nu, nu are nicio legătură ceea ce se întâmplă în carte, cu ceea ce vedem acolo; bine, poate doar partea cu animalele e paralelă, deoarece momentele din istorie se pot apropia puțin de fantasmele lui Oliviu Crâznic. Sunt sigură că mulți dintre voi știți – până la urmă încă se mai difuzează la televizor – că în timpul documentarului vorbesc două persoane: un bărbat și o femeie. Pe mine mereu m-au relaxat glasurile celor doi; atât de calde! Tare mi-aș dori ca unul dintre cei doi – bine, recunosc, de preferabil femeia – să-mi recitească din nou Ceasul fantasmelor, deoarece, credeți-mă, ar ieși o capodoperă a auzului. Cred că mai mult v-am încurcat și amețit cu ceea ce v-am scris acum, dar consider că, de fapt, știți la ce mă refer. 

Îmi place să citesc un autor care are un stil simplu, fără prea multe metafore, nu prea împopoțonat, cu un stil de-a nara mai lejer, dar alteori îmi doresc să fiu pe cealaltă parte și să mă delectez cu descrieri cât mai magice, să citesc cuvinte la care nu le înțeleg sensul, cuvinte mai vechi. Câteva dintre cele zece povești care sunt introduse în carte, au acțiunea plasată cu foarte mult timp în trecut, iar dacă autorul nu se pliază cum trebuie pe a folosi un limbaj caracteristic acelor vremuri, totul va părea foarte artificial, forțat, de plastic. Dar aici nu este cazul, deoarece te acomodezi cu ușurință acelor timpuri, te oprești puțin din citit, închizi ochii și parcă simți tot ce se întâmplă acolo, și apoi îi deschizi și realizezi că încă te afli în lumea aia, și când vrei să afli mai multe, când vrei ca povestea să nu se mai termine niciodată... gata. Restul foii este alb. Tare mi-ar plăcea să cred că Ceasul fantasmelor este doar o mostră din ceva mai mare, din zece viitoare cărți pe care Oliviu Crâznic ni le pregătește. 

Am terminat cartea în urmă cu aproape o oră, încă sunt amețită, încă aștept să mă lămurească unele finaluri. Și chiar dacă toate mi-au plăcut foarte mult, mă bate gândul să cred că două dintre ele nu le-am înțeles pe deplin, dar nu le voi menționa, deoarece prefer să le țin pentru mine, poate că, peste un timp le voi reciti, astfel având o șansă să le înțeleg mai bine. În schimb, voi scrie câteva titluri pe care – nu că le-am plăcut mai mult – le-am simțit mai aproape de realitate (poate?) și pe care le-am analizat mai mult. M-am gândit mai mult timp la întâmplările din ele, m-au înspăimântat (posibil?). Cum ar fi: Pivnițele Palatului Charron; Însângerată, luna; Ellen Lee; Spiridușii albi și  Întâlnire cu Ermengaarde. Povești cutremurător de fascinante, romantic gotice le-aș putea cataloga pe unele. Oliviu Crâznic este un romantic – asta nu pot contesta, acum după ce am lecturat Ceasul fantasmelor –, un necesar în literatura românească contemporană și un mânuitor experimentat al cuvintelor. Vă recomand cartea, de altfel cum îl recomand și pe autor.