joi, 26 mai 2016

"Pragul" (Pragul #1) de Doina Roman

Recenzia: Acum ceva timp – mai bine zis, acum un an – am câștigat la un concurs organizat de scriitoarea Doina Roman, primele două volume din trilogia „Pragul”; Pragul și Umbra martor. (Bine, pe lângă aceste două cărți, autoarea a mai oferit și un tricou pe care era coperta volumului doi, dar nu voi sta să mai povestesc și despre acest aspect.) Oricum, m-am bucurat nespus de mult să aflu că eu am fost câștigătoarea, deoarece îmi doream foarte mult să am cărțile, din două motive mari și late. Primul, descoperind frumusețea cărților scrise de autorii români contemporani, voiam să citesc cât mai mulți cu putință, iar al doilea motiv se datora faptului că citisem niște recenzii în care diverși cititori își arătaseră plăcerea și bucuria cu care parcurseră cărțile. Deci, da, cărțile Doinei Roman ajunseseră, în cel mai scurt timp, pe lista pe care mi-o făcusem, în care se aflau cărților scriitorilor de la noi, pe care îmi doream să le citesc. 

„Și dacă ți-ai dorit atât de mult să citești aceste două cărți, de ce ți-a luat atât de mult timp să te apuci de primul volum?”, poate v-ați întreba unii dintre voi. De cum au ajuns în biblioteca mea, nu le-am pus printre alte cărți și am uitat complet de ele. Din contra, țin minte că imediat cum am terminat cartea pe care o citeam la momentul respectiv, m-am și apucat de primul volum, de Pragul. Dar au intervenit niște probleme care m-au determinat să renunț la el; și nu doar o singură dată, deoarece în cursul acestui an de când le am, am reînceput și am lăsat la o parte volumul, de vreo trei sau patru ori. Iar aceste două probleme m-au și determinat să parcurg cartea într-un timp atât de lung. Motivele... sunt două la număr. Primul, ar ține de faptul că multe conversații dintre personaje m-au enervat puțin – puțin mai mult, trebuie să recunosc –, din cauza faptului că foloseau niște cuvinte pe care le luam mai mult ca fiind o joacă între ele; nu-mi dădeau impresia că ar trata situația în care se aflau la momentul respectiv cu seriozitate și cu mai multă atenție din partea lor. Dar și a faptului că cele trei puncte apăreau de prea multe ori într-o singură propoziție; nu am înțeles deloc de ce se aflau acolo, deoarece eu nu le-am considerat ca fiind necesare de atâtea ori. Iar al doilea motiv – ce consider că nu mai ține prea mult de scriitoare, ci de editură – ar fi numeroasele greșeli care au apărut cam pe tot parcursul cărții. De la semnele de punctuație puse ori greșit, ori lipsind cu desăvârșire, până la aranjarea prost în pagină a paragrafelor. Iar acest lucru cred că arată neglijența cu care au tratat cartea persoanele de la editură, dar și respectul cam mic pentru munca asiduă pe care o prestează un scriitor la realizarea unei povești. Nu vreau să jignesc pe nimeni, nu vreau să se considere că le-aș ști pe toate, dar cred că a doua problemă menționată o poate observa și un cititor începător. Și chiar îmi doresc ca în celelalte două volume – dar și la alte viitoare cărți pe care le voi citi de la această editură – să nu mă mai împiedic de aceste impedimente, deoarece, pentru mine cel puțin, au scăzut din nota cărții; neluând în considerare și partea cu modul cum vorbeau, de cele mai multe ori, personajele. 

Dar lăsând aceste două aspecte la o parte, trebuie să recunosc că lumea creată de Doina Roman este fără doar și poate una extraordinară și foarte interesantă. Am un respect deosebit pentru scriitorii care își crează o poveste – și aici mă îndrept mai mult spre cele Fantasy, S.F. – ce are foarte puține lucruri în comun cu realitatea, cu lumea ce ne înconjoară. Autoarea și-a creat o lume proprie, cu specii personalizate, nemaiîntâlnite în alte cărți de genul, ceea ce m-a făcut să fiu mereu atentă la tot ceea ce făceau, poate așa mai descopeream și alte lucruri noi și atractive despre ele. Și cu toate acestea, am un vag sentiment că nu am înțeles – și că nu voi înțelege pe deplin – cartea, și totodată trilogia. Este o lume întortocheată, în care personajele duc o luptă continuă cu un viitor război ce bate la usă, toți având același scop: geanta și persoana care controlează ceea ce este în ea. Până să ajung să pricep ce se întâmplă cu adevărat în Pragul, până să mă conectez cu povestea și să fiu la curent cu ceea ce caută și urmăresc majoritatea participanților la întâmplări, trebuie să recunosc că mi-a luat ceva. Dar în momentul în care mi-a dispărut ceața din fața ochilor, am rămas plăcut surprinsă. Avem parte de uri, krabori, kârci, legionari și alte și alte ființe cu tot felul de abilități cât mai ciudate și fascinante. Dintre toate puterile pe care le aveau acestea, partea în care li se puteau lua sentimentele – ură, frică, iubire, curaj, și așa mai departe – fie pentru că așa își doreai ei sau pentru că erau pedepsiți, astfel fiind obligați să renunțe la unele dintre ele, m-a atras cel mai mult. Chiar m-am gândit de câteva ori cum ar fi dacă ar fi posibil acest lucru și în realitate; să poți scăpa de frică atunci când vrei să fii curajos, să poți fi indiferent atunci când pui prea mult suflet unde nu trebuie. Dar apoi mi-am adus aminte de ceea ce au pățit unele personaje în momentul în care nu mai dispuneau de acele sentimente, așa că dorința mi-a dispărut din gând.

Ca și personaje, în ciuda faptului că, de cele mai multe ori, nu m-a încântat modul de-a conversa pe care îl aveau și felul cum procedau în unele cazuri, chiar am râs de câteva ori din cauza situațiilor în care se aflau, a modului cum reacționau, și mi-am adus aminte de cele câteva cuvinte ale lui Oliviu Crâznic, ce apar pe coperta volumului doi, Umbra martor. Iar ele spun așa: „Cu haz și haz, Doina Roman creează lumi fantastice futuriste  populate de personaje pitorești și picarești –, îmbinând umorul cu aventura, extravagantul cu ineditul.” Poate că umorul nu l-am găsit a fi prezent în cam toate momentele din carte, dar acolo unde l-am simțit, chiar am râs și m-am amuzat. Cu toate că „relația” dintre Pisică și Blatist nu a fost pe placul meu – i-am urât foarte mult în momentele în care conversau doar ei doi, în care nimeni nu mai era prin preajmă –, prostiile pe care le făceau și neînțelegerile dintre ei mi s-au părut a fi foarte amuzante. Poate, neplăcându-i, în loc să-i iau în serios, i-am catalogat mai mult ca fiind doi bufoni. Dintre toate personajele, Katena și Algar mi-au plăcut cel mai mult, așa că sunt foarte curioasă cum vor evolua în celelalte două volume. 

Așa cum am spus, lumea pe care a creat-o Doina Roman pentru această carte – pentru întreaga trilogie, de fapt – este una foarte fascinantă, inediată, așa cum s-a mai precizat, ceea ce nu poate însemna decât că: autorii români au imaginație, deci trebuie citiți. Cât despre volumul doi Umbra martor –, știu că nu-mi va mai lua încă un an de zile pentru a mă apuca de el, deoarece finalul cărții m-a făcut să-mi pun întrebări despre cum se va continua povestea, deci consider că nerăbdarea și curiozitatea vor învinge timpul. Dar chiar sper ca neplăcerile pe care le-am menționat mai la început să nu mai fie prezente de acum încolo, deoarece chiar nu-mi doresc să-mi mai ia încă treisprezece mii de ani pentru a parcurge volumul. 

Și pentru cei interesați, volumul ce încheie trilogia, Ultimul trimis Oserp, va fi lansat la Bookfest. Mai multe detalii în imaginea de mai jos, împreună cu imaginile noilor coperte.