marți, 12 aprilie 2016

"Întoarcerea" (Am murit, din fericire #1) de Theo Anghel

Descrierea: Tânăra Oriana moare într-un accident, chiar în ziua nunții ei. Pentru oricine, acesta ar părea sfârșitul. Nu și pentru ea. Se întoarce ca recuperator de suflete, însă nu la vechea viață și familie, pentru care trebuie să rămână moartă, ci la una cu totul nouă. Răsfățul și confortul, considerate garantate mai înainte, se duc acum pe Apa Sâmbetei. Va trebui să lupte pentru a-i salva pe ceilalți, dar și pe sine. Apar noi prieteni, noi dușmani și… prima iubire?

Există viață după moarte? Unii vor spune că da, alții că nu. Dar există un răspuns la care cu siguranță nu v-ați gândit.

Există recuperatorii de suflete. Smulși din existențele lor, sunt aruncați în altele, neîntrebați de nimeni, fără să li se ceară acceptul. Trebuie doar să se supună legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg răzvrătirea… 

Recenzia: Am terminat de citit cartea acum două zile, dar pentru că am început imediat alta – la care nu vreau să ajung la final, ci să o citesc fără să se sfârșească –, nu am mai apucat să-i scriu recenzia. Dar cred că bine am făcut, deoarece chiar aveam nevoie de câteva zile de gândire, ca să-mi pun ordine în idei și în ceea ce vreau să scriu despre Întoarcerea, primul volum al seriei „Am murit, din fericire”. A fost o carte care a reușit să mă surprindă, dar și să-mi afirme unele bănuieli pe care le aveam; faptul că între Rochia aurie și această serie există o diferență ușor de sesizat, o diferență care m-a făcut ca, pe parcursul citirii volumului să am un zâmbet fericit pe față, fără a parcurge volumul în disperarea de-al termina, deoarece mă enerva. Rochia aurie nu pot spune că s-a încadrat în categoria „cele mai bune și frumoase cărți pe care le-am citit până acum, în acest an”, dar Întoarcerea poate să candideze cu ușurință și încredere, deoarece a avut ce să-mi ofere.

Știu că de multe ori se întâmplă ca atunci când pleci la drum și te pregătești cu înflăcărare și entuziasm să intri în lumea ascunsă între filele cărții respective, ai deja în cap stabilite niște idei. Despre ce va fi voba – în mare, normal –, despre anumite acțiuni, despre cum vor fi personajele și așa mai departe. Dar niciodată nu cred că s-a întâmplat – și dacă cineva ar fi să-mi spună acest lucru, aș nega cu vehemență întâmplarea – ca aceste idei să se potrivească mai mult de două sau trei ori cu ceea ce ai descoperit după ce parcurgi și ultima filă. În mod obișnuit ești surprins; bineînțeles dacă vorbim despre o carte bună, cu un stil de scriere cât de cât ok și fără veșnicele clișee cu care suntem învățați și care – din păcate – abundă în unele cărți. Eu când m-am hotărât să încep a citi Întoarcerea, singurele idei – citite din diferite recenzii – erau cele în care mi se garanta că mă voi amuza pe seama replicilor personajelor și că seria va fi una puțin mai lejeră, în care cititul va curge de la sine. Nu pot garanta pentru a două – am fost nevoită, din diferite motive, să mă opresc de multe ori –, dar recunosc că au fost multe ocazii în care chiar am râs mult și m-am distrat copios pe unele chestii pe care le făcea sau le vedea Oriana. Bine, a mai fost și vina altor personaje, dar Oriana a fost principalul vinovat; bine, și Abel. Pe lângă amuzament am reușit să mă enervez de câteva ori pe lejeritatea cu care trata Oriana uneori situația. Dar cred că a făcut parte din firea ei ușor aeriană, dar și pe naivitatea de care dădea dovadă. 

Ideea principală abordată de Theo Anghel pentru realizarea acestei serii nu pot spune că este una inedită, deoarece am mai dat de multe ori peste cărți cu îngeri și draci – în general fiind catalogați ca fiind demoni –, dar modul de a aborda ideea, de a construi ramuri pe lângă ea, în așa fel încât să o dezvolte frumos, a făcut-o să se diferențieze de celelalte. Ideea de recuperatorem și salvatorem mi s-a părut una foarte bună și felul cum morții cărora li se acorda o a doua șansă revenind pe pământ, dar având niște reguli foarte stricte, dar și istoria lor mi s-au părut foarte interesante. Dacă am scris puțin mai sus că seria pare a fi una mai lejeră, de o complexitate nu foarte mare, în care amuzamentul se simte, asta nu înseamnă că trebuie tratată cu mai puțină seriozitate. Oriana și ceilalți recuperatori au fost trimiși pe pământ cu un scop foarte clar și chiar dacă, la prima vedere, pare a fi ușor și precis, niciodată nu ești sigur că totul va funcționa ca și uns. A dat peste tot felul de obstacole, a întâlnit numeroase persoane cu care s-a putut împrieteni sau care i-au pus bețe în roate, plus că „Am murit, din fericire” este, până la urmă, o serie fantasy; iar genul acesta este unul care garantează, de la început, o ușoară complexitate. Cel puțin. Într-adevăr, nu a fost genul de carte în care am fost nevoită să-mi scriu pe tot felul de pagini informații ce erau vitale pentru a înțelege mai bine povestea, dar este doar începututl, așa că nu știu ce-mi va rezerva seria pe parcurs.

Nu știu dacă mi-aș dori ca după ce voi muri să existe posibilitatea de-a mă întoarce pe pământ, deoarece mi-ar fi groaznic de frică. Și cred că mai degrabă aș prefera să rămân moartă – înghițindu-mi cu greu lacrimile și resemnându-mă cu dificultate, știind că familia nu mă va mai vedea și cî o să-mi fie dor de ei –, să-i las pe cei dragi să încerce să se acomodeze cu plecarea mea, decât să ajung precum Oriana. De cele mai multe ori, văzând numeroasele situații în care se găsea aceasta, mă întristam foarte mult și îmi era foarte milă de ea. Cu toată apropierea pe care o avea din partea persoanelor noi cu care era înconjurată, nu am putut să nu simt compasiune pentru ea. Nu m-aș simți în stare să fac ceea ce mi se cerea să îndeplinesc, și dacă aș fi obligată, trimisă pe pământ cu șuturi în fund, aș renunța din prima clipă imediat cum aș pune un picioar în lumea oamenilor. Bineînțeles că în ficțiune scriitorii își permit puțin să umfle curajul și capacitatea personajelor de a rezista în situații critice și de a se adapta puțin mai ușor în anumite condiții, dar cred că un om real – în proporție de 90% – ar claca după maxim o zi. Și mă îndoiesc că m-aș afla printre cei 10 %. Din cauza asta admir foarte mult personajele din cărți, pentru că, uneori, îmi dau avânt, mă împing – indirect – să-mi dobor unele temeri. Dar și puterea personajelor are o limită, nu? Cu toată ușurința prin care trecea de cele mai multe ori peste obstacole, cu toată încrederea pe care o avea în forțele proprii, m-a făcut să o îndrăgesc. Da, așa cum am mai scris, a reușit să mă și enerveze, dar cred că mi-a făcut-o mai simpatică în ochi. 

Personajele – că fără a vorbi și despre restul, recenzia nu ar putea fi completă – au fost împărțite, ca de obicei, în două tabere. De data aceasta nu au existat multe în categoria „vă urăsc/nu vă suport/sper că muriți cât mai repede”, dar alea care au fost, au fost de ajuns. Cred că toată suflarea feminină care a citit cel puțin acest volum, a chicotit la năzbâtiile și glumele – uneori nesărate – pe care le făcea Abel. Nu ai cum să-l nu-l placi, și sunt convinsă că dacă aș avea unul ca el, un personaj care să mă facă mereu să râd, mereu pus pe șotii, aș trece cu mai multă ușurință peste unele probleme. Și de Ama mi-a plăcut, de inocența, fragilitatea și cumințenia ei, dar, până la urmă, nu sunt bărbat/băiat ca să îi dau așa de multă atenție. Nu aș vrea să scriu despre toate personajele care mi-au plăcut – am precizat că au fost multe –, deoarece aș dezvălui prea multe din carte, dar aș dori, totuși, să scriu câteva cuvinte despre Mati. Un caracter greu de digerat la început, și cu toate întâmplările prin care a trecut și toate problemele pe care le-a avut, până la jumătatea volumului, îmi doream să dispară din peisaj. Dar, cu timpul, situația s-a mai îmbunătățit și pot spune că am început, ușor-ușor să o accept în viața Orianei. 

Este o serie care – pentru cei care nu i-au acordat până acum atenție – merită să fie luată în vizor. Cu eșecul pe care l-am avut cu Rochia aurie, bucuria pe care am descoperit-o în Întoarcerea, m-a motivat foarte mult să mai adaug încă un autor pe lista cu „scriitorii români care merită să fie înconjurați de cititori”. Unul la început de drum – având, până acum doar trei cărți publicate –, dar care sper să aibă o carieră lungă și înfloritoare. Am primit din partea celor de la Editura Quantum și volumul al doilea, Chaos, dar aș vrea să mai aștept câteva săptămâni ca să diger totul, să mai las puțin timp între aceste două cărți, ca să mă bucur mai mult de conținutul celei de-a doua. Și cum încerc să promovez cât de mult și cât de bine pot scriitorii români, dacă, până acum, v-ați ținut mâinile și ochii departe de creațiile lor, nu mai ezitați – chiar nu pot înțelege de ce o faceți –, deoarece veți ajunge să pierdeți foarte multe.